„Visări poetice, închipuiri și capricii melancolice“
Există
cărți ale căror istorie (atît cea din laboratorul de creație al
autorului, dar mai ales cea de după publicare) și devenire în timp sînt
semnificative aproape în aceeași măsură ca propriul conținut. Mici opere morale a
lui Giacomo Leopardi este, în planul literaturii italiene, dar și
universale, un astfel de exemplu. Iar în acest sens, ar fi de-ajuns să
urmărim diferența frapantă dintre receptarea de la momentul publicării
și cea contemporană. În 1827, anul primei ediții, cartea „cea mai dragă
ochilor“ săi – așa cum singur o numea – se dovedește „greu de înțeles,
inactuală – în sensul în care nu se potrivea cu spiritul pozitiv și
progresist al începutului de veac XIX, în Italia –, dacă nu chiar
subversivă“ (Novella Bellucci în prefața ediției românești), un volum
incomod, pe care cenzura nu va întîrzia să-l ia în cătare. Leopardi este
un om dincolo de timpul său, așa că receptarea cuvenită cărții sale se
va produce abia un secol mai tîrziu, recuperată fiind de generațiile
intelectuale și literare inter- și postbelice, cu Italo Calvino drept
reprezentant, care o și numește „cartea fără seamăn“, revendicîndu-se
complet din ea.
Or, tocmai acest caracter speculativ al volumul este ceea ce nu pot înțelege și accepta contemporanii săi. Pentru că vorbim despre o carte „de un experimentalism îndrăzneț“ atît în planul formei, cît și al conținutului. În cazul celui dintîi, Mici opere morale propune un mozaic de forme: de la dialog (formă dominantă, prezentă în 16 dintre cele 24 de piese, inspirat de dialogurile desacralizante ale grecului Lucian din Samosata, însă depășindu-le ca substanță și virtuozitate stilistică), la elogiu, la parabolă, memorabilia, la proza de inspirație birocratică, la pastișa literară, la sceneta teatrală etc. O proză totodată poetică, lipsită însă de structura teleologică a narațiunii, caracterizată prin fragmentarism și precaritate, dominată de ironie, în diversele sale registre (de la zeflemeaua benignă la grotesc și sarcasm). Așadar, un mozaic formal foarte variat, dar cu o remarcabilă intertextualitate: teme reluate, amplificate, nuanțate sau lămurite ulterior în cu totul alt registru decît cel inițial.
În planul conținutului, experimentalismul, sau mai bine zis subversivitatea, rezidă în poziționarea în răspăr cu viziunea dominantă a vremii sale, autorul proclamînd ceea ce consideră drept condiția fundamentală a omului, și anume: nefericirea sa funciară, într-o epocă în care Constituția Statelor Unite prevăzuse de-acum „dreptul la căutarea propriei fericiri“. Mici opere morale propune o perspectivă strict laică, în afara oricărui discurs spiritualist, teleologic sau metafizic, punîndu-l pe om față în față cu o natură de care s-a îndepărtat iremediabil, prin descoperirea adevărului științific și căreia îi este de fapt complet indiferent. Leopardi are, de aceea, o atitudine polemică și accentuat ironică la adresa societății contemporane lui, nu doar din pricina superficialității și a agitației ei sterile, dar șidin cauza iluziilor ei nefondate, de care continuă să se agațe în ciuda tuturor evidențelor oferite de rațiune.
Deși singular printre contemporani, Leopardi nu se retrage totuși într-un turn de fildeș al poeziei. Dovada este chiar acest volum, care privește direct problemele, cusururile și infirmitățile societății timpului său și, am putea foarte bine adăuga, pe cele ale timpului nostru. Protagonistul său este omul, dar nu oricum, ci omul ca trăitor și deopotrivă creator al modernității, al unui timp sfîșiat de contradicții și care continuă să se amăgească cu iluzii și să caute prin subterfugii fericirea care nu îi este dată neamului omenesc, o modernitate, în detalii și în lipsa de substanță, izbitor de asemănătoare cu a noastră. Cartea sa se folosește de ironie și satiră (dar și de mult rîs) și pentru a înfiera decăderea lumii prezente în raport cu virtuțile lumii antice în umbra cărora (cu melancolie) crescuse și se cultivase.
Hrănit, pe lângă filozofiile practice ale Antichității, cu materialismul ateu al Iluminismului, Leopardi consideră că omul modern, lipsit de cele două mari legături care îi justificaseră pînă atunci existența (comunicarea intimă cu Natura și sensul vieții conferit de Dumnezeu), se găsește complet gol în fața propriilor gînduri și a propriei conștiințe. Este un marginal al existenței cosmice, infinite și de nedescifrat, are o natură iremediabil imperfectă și o existență lipsită de sens. Totuși nihilismul leopardian propune două magnifice compensații: una este demnitatea – pe care o conferă recunoașterea bărbătească a adevărului devastator al condiției umane, așa cum lămurește Tristan, în Dialogul lui Tristan cu un prieten; cealaltă este solidaritatea – așa cum, în Dialogul lui Plotin cu Porfir, afirmă Plotin: afecțiunea pentru prietenul tău, pentru omul drag de lîngă tine, rămîne ultimul bastion, din care viața, cu mizeria și lipsa-i de sens, merită a fi îndurată.
Prietenia și grija față de celălalt, de a nu le produce suferință celor dragi, apropiați, reprezintă ultimul argument folosit de Plotin, cînd toate celelalte au căzut, împotriva dorinței de sinucidere a lui Porfir. Ceea ce înseamnă, într-o anumită lumină, o împuternicire a omului, capabil să genereze prin propriile-i forțe dacă nu un sens, cel puțin o legitimarea vieții, fie și unei vieți precare, înscrise strict în cercului lumii acesteia, singura la care avem acces. O „nădejde stranie“ sau o „alchimie a răului“, cum numea criticul Dan C. Mihăilescu această atitudine leopardiană (în cadrul Serii Italiene dedicate volumului) de prefacere a răului în aurul îndemnului la afecțiune și demnitate.
O carte autosuficientă, care n-are nevoie de ghidajul autorului său pentru a-și croi drum în lume, așa o considera Leopardi, de aici și refuzul lui de a-i scrie o prefață care să amortizeze șocul pe care trebuie să-l fi provocat publicului timpului său. Dreptatea i-a făcut-o tot timpul, căci Mici opere morale nu numai că a ajuns să aibă recunoașterea pe care o merita, ci a devenit şi o sursă de inspirație sau reper pentru numeroși autori italieni marcanți, dar și pentru scriitori din alte spații. Umberto Eco vorbea, într-un articol despre cum cărțile au timingul lor atunci cînd intră – prin intermediul traducerii – într-o altă cultură decît cea care le‑a generat. Se pare că observația este la fel de valabilă și pentru operele propriei culturi: sînt scriitori al căror public predilect este posteritatea, care vor intra în canon și vor fi asimilați ca idei sau scriitură abia după ce timpul lor fizic se va fi încheiat; scriitori care privesc dincolo de dominanta veacului lor, pe care o validează istoricește tocmai prin critica adusă și prin poziționarea în răspăr, epocă pe care o depășesc și o direcționează spre o țintă mai îndepărtată. Unul dintre aceștia este cu siguranță Leopardi cu această minunată cărticică.
Giacomo LEOPARDI
Mici opere morale
Traducere Oana Boșca-Mălin
Smaranda Bratu Elian, doctor în filologie al Facultăţii de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, a predat literatură şi civilizaţie italiană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a aceleiași universități, ţinînd cursuri la mai multe secţii ale facultăţii şi la masterat. Acum, este coordonator de doctorate. Din 1991, este director la Centrul de Limbi Străine FIDES.
Preocupările sale ştiinţifice, legate mai ales de literatura italiană, s-au concretizat în numeroase articole publicate în ţară şi în străinătate, în frecvente participări la colocvii naţionale şi internaţionale şi în mai multe volume de studii, dedicate cu precădere operei marelui romantic Giacomo Leopardi, iar, dintre cei mai recenți, lui Leonardo Sciascia. Pentru activitatea sa de italienist, traducător, editor şi pentru contribuţia sa la răspîndirea culturii italiene în România, a primit o serie de premii şi distincţii în ţară şi în Italia, iar, din anul 2004, deţine titlul de „Commendatore della Repubblica Italiana al Merito Culturale“ conferit de preşedintele Italiei.
Din anul 2005, coordonează, alături de profesorul Nuccio Ordine de la Universitatea din Cosenza, colecţia bilingvă de clasici italieni „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas, colecţie unică în România şi una dintre puţinele de acest fel din Europa. Însumînd deja 30 de apariții, seria a fost distinsă, în 2008, cu „Premiul Naţional pentru Traducere“ al Ministerului Culturii italian. Pentru această colecţie, Smaranda Bratu Elian nu doar a tradus sau îngrijit mai multe volume, dar a şi format un grup de traducători tineri şi a lucrat, pentru aparatul critic, împreună cu renumiţi specialişti italieni. Recent, în cadrul „Serilor italiene“ (proiect prin care studenţii italienişti din Bucureşti îl organizează periodic, în colaborare cu editura şi librăriile Humanitas, seri de dezbateri culturale pornind de la valoroase opere din cultura italiană publicate recent în română), a fost prezentată cea mai nouă apariție din „Biblioteca italiană“, Mici opere morale de Giacomo Leopardi, în traducerea realizată de Oana Boșca-Mălin. Pentru că Smaranda Bratu Elian a publicat numeroase studii consacrate lui Leopardi, am folosit prilejul lansării ediției românești pentru a-i adresa cîteva întrebări.
Smaranda Bratu Elian, i‑ați consacrat o mare parte din activitatea dumneavoastră de cercetare lui Giacomo Leopardi, i-ați dedicat studii, traduceri, îngrijiri de volume, colocvii, iar timp de mai bine de două decenii le-ați insuflat studenților dumneavoastră dragostea pentru marele romantic italian la cursurile de literatură italiană. Aș începe chiar de la „marele romantic“: în dezbaterile culturale ale vremii sale, Leopardi se poziționează împotriva Romantismului; acum el este perceput ca fiind cel mai mare reprezentant al Romantismului italian. Cum să înțelegem acest paradox?
Pentru a înțelege paradoxul, trebuie amintite, pe de o parte, specificul Romantismului italian, pe de altă parte, formația culturală a lui Leopardi. Romantismul, să nu uităm, are mai multe chipuri: unul care aspiră să exprime infinitul, dar e conștient de eșecul implicit în această aspirație, care preface nostalgia în ironie, care întruchipează aventura transcendentală a conștiinței moderne sfîșiate și separate de totalitate; același care contopește sentimentul cu reflecția, care poartă cu sine conștiința misterului ce ne înconjoară și a propriei nefericiri, conștiință care îl deosebește pe om de animal și induce melancolie, plictis, disperare. Este romantismul celor doi poli ai unei aceleiași tensiuni existențiale: victimismul și titanismul. În acest romantism Leopardi se regăsește pe deplin. Mai mult, numai el din toată literatura italiană se regăsește pe deplin. Iar ca să rămînem doar la acea proză „fără seamăn“ (Calvino), anume Mici opere morale, e de ajuns să amintim ironia care dublează permanent amărăciunea reflexiei, victimismul „cosmic“ din Dialogul Naturii cu un islandez ori titanismul lui Tristan în dialogul acestuia cu un prieten. Dar un alt chip al Romantismului e cel care crede în puterea științei, în progres, în făurirea unei societăți noi, continuînd, așadar, aspirațiile Iluminismului, pe care însă le îmbină cu o filozofie spiritualistă, dialectică și religioasă. Or, tocmai acesta era aspectul dominant al Romantismului italian, care, în vremea lui Leopardi, avea drept principală preocupare să se răfuiască cu Clasicismul, în Italia inextricabil legat de Antichitate. Revenind acum la formația lui Leopardi: el acumulează încă din adolescență o cultură uriașă care, în ciuda polivalenței ei, va purta întotdeauna marca materialismului ateu moștenit de la iluminiști și a nostalgiei după Antichitate. Nu este atunci de mirare că Leopardi se plasează pe o poziție de respingere frontală a Romantismului italian.
De unde anume îi venea lui Leopardi melancolia care pare să-i devasteze întreaga ființă, o melancolie căreia îi adaugă o ironie adesea mușcătoare și necruțătoare și care îl plasează în celălalt Romantism?
Din mai multe surse: unele existențiale, altele culturale. Printre cele existențiale se numără îndelungata recluziune în mica și provinciala localitate natală, Recanati, care îl împiedica să trăiască efervescența culturală a marilor orașe, iar cînd, tîrziu, el, cu personalitatea și mintea deja formate, o va cunoaște, aceasta îl va dezamăgi cu superficialitatea și ideologia ei. Alta, semnificativă, este complexul de boli incurabile care se declanșează încă din adolescență și care îi vor curma viața, ca lui Eminescu, la 39 de ani, boli care i-au deformat trupul și au făcut din suferința trupească o prezență constantă în viața sa. Cele culturale țin de formația pe care și-a dat-o aproape singur în vasta bibliotecă paternă: o solidă cultură științifică, prin care s-a convins de „dezvrăjirea“ naturii – produsă tocmai pe calea unei cunoașteri științifice, pozitive, exacte și iremediabile –, și iubirea anticilor, care devine repede nostalgie după vremea în care imaginația, nefisurată de cunoașterea exactă, asigura acea vrajă care lega intim omul de natură. Dar poate mai e un motiv, unul psihologic și strict personal: Leopardi devine cu vîrsta, el, ca fire, un melancolic (pentru a relua o categorie antică), adică, simplificînd, unul dintre acei inși care își pierd la un moment dat capacitatea de a se bucura. Cealaltă față a lui Leopardi, cea nemelancolică, este ironia, deseori usturătoare, și rîsul. Nu bucuria.
În intervenția din „Seara italiană“ dedicată recentei apariții din colecția „Biblioteca Italiană“ spuneați, dacă bine îmi amintesc, nu doar că Leopardi nu a fost un om al vremurilor și locurilor sale – ceea ce ați lămurit mai sus – dar și că le-ar fi luat-o înainte. Din ce afirmați cu privire la opțiunile lui filozofice, aș zice mai degrabă că a luat-o înapoi. Este oare Leopardi și un om al timpului nostru, al lumii noastre? Și mă gîndesc în mod special la angoasele lumii noastre și la singurătatea tot mai accentuată ca urmare, în mod paradoxal, a mijloacelor de comunicare în masă și a rețelelor sociale.
Da, se poate spune că a luat-o înaintea timpurilor lui: uitîndu-se spre trecut, la filozofiile practice ale Antichității și la tema obsesivă a fericirii din Iluminism, el – în materialismul său ateu care, dacă nu e dublat de o utopie antropologică și socială ca la Marx, nu poate conduce decît la nihilism și pesimism – a căutat necontenit remedii existențiale practice care să facă viața suportabilă și să suplinească lipsa de sens a existenței. De aceea nu e de mirare că nenumărații cercetători care s-au aplecat asupra gîndirii lui i-au găsit și analizat afinitățile cu Nietzsche, cu existențialiștii secolului al XX‑lea, cu Cioran etc. În plus, ochiul său atent și spiritul critic îl fac un pătrunzător analist al caracteristicilor, de detaliu și de ansamblu, ale lumii moderne, modernitatea fiind protagonista absolută și a Micilor opere morale. Dar aș vrea să mai adaug ceva: orice scriitor profund, care, adică, pune marile întrebări dintotdeauna și le dă un răspuns consistent și personal, este negreșit și un om al timpului nostru. În privința singurătății aș avea o obiecție: Leopardi era cu adevărat singur, dar nu pentru că era cocoșat și n-ar fi avut prieteni, ci pentru că statura lui intelectuală și morală depășea cu mult lumea în care se mișca, iar în acea lume nu avea interlocutor pe măsură. În vremea noastră eu mă tem că, dimpotrivă, pericolul și angoasa vin tocmai din faptul că ne pierdem singurătatea, toți comunicăm frenetic cu toți, nemaisimţind nevoia de a căuta interlocutorul de elecțiune. De această lume, cred eu, Leopardi e profund diferit, iar rostul citirii lui astăzi, mai ales a dialogurilor din acest volum, e, printre altele, și acela de a ne stîrni întrebări şi cu privire la această frenezie comunicațională.
În seara prezentării v-am surprins o anumită stupoare și nemulțumire la analiza făcută de Ștefan Vianu, filozof și estetician, și mă întrebam de unde au venit ele.
Bună întrebare! Stupoarea, reală, dar nejustificată, venea din faptul că Micile opere morale erau privite ca o lucrare filozofică, în vreme ce ele sînt un miracol literar, lucru de altminteri convingător arătat de Dan C. Mihăilescu și de Oana Boșca-Mălin: și spun nejustificată deoarece e firesc, dacă inviți un filozof, să aibă o perspectivă filozofică. Nemulțumirea, însă, cred că e mai interesant de analizat: majoritatea celor care se ocupă intens și îndelung de un autor ajung să intre în asemenea măsură în universul lui, încît se confundă oarecum cu el. Eu cu Leopardi mă aflu oarecum în această situație: probabil îl privesc mereu dinăuntrul lui. Or, interlocutorii mei îl priveau din afară. Iar din afară, văzut de Ștefan Vianu, el ne era prezentat ca o minte care a asimilat o imensă cultură filozofică numai pentru a o absorbi în propriul nihilism. Pe moment am avut senzația că i se aduce o jignire poetului meu. În ziua următoare, amintindu-mi că, inițial, primul invitat fusese un alt filozof, cu o minte minunată și atentă la morală sau, mai exact, la „filozofia practică“ la fel ca Leopardi, însă credincios – spre deosebire de Leopardi –, filozof care, după ce citise cartea, găsise o scuză elegantă pentru a nu participa la dezbatere, și punînd alături de acest refuz observația lui Ștefan Vianu, mi-am dat seama că, în felul său, fiecare dintre cei doi l-a perceput pe Leopardi ca negat dialogului. Lucrul ăsta m-a tulburat pentru că, analizîndu-l cu atenție, chiar așa e – intuiție întărită, de altfel, de mai mulți cercetători și afirmată chiar și în frumoasa prefață a Novellei Bellucci, care spune sintetic: „gîndirea lui Leopardi nu este dialectică, ci binară, tinzînd către afirmații absolute“. Leopardi face filozofie cu emoția și sentimentul unui poet, iar din pricina asta nu prea ai loc de discuție: ori îl îmbrățișezi, ori îl respingi. De altminteri, ăsta a fost și tratamentul pe care i l‑au aplicat contemporanii săi. Eu aș da următorul sfat: iubiți-l pe poet, care rămîne poet și în proză, și în filozofie, și răfuiți-vă – dacă vă țin curelele – cu filozoful!
Atunci, mă întreb în ce măsură un cercetător dedicat unui anumit subiect, precum dumneavoastră cu Leopardi, își mai păstrează obiectivitatea față de obiectul cercetării sale sau și-l asimilează cu totul? Sau, cum spunea Starobinski, mai poate face gestul fundamental al criticii, de analiză și totodată de recreere prin interpretare?
Nu știu exact nici ce trebuie, nici ce poate face un cercetător. Știu însă că a te apleca asupra unei gîndiri profunde turnate într-o formă literară perfectă este un mare cadou și un privilegiu de care se bucură înainte de toate cercetătorul însuși. Iar dacă el izbutește să îl facă pe cititor să simtă și el cadoul și privilegiul, bravo lui!
Interviu realizat de Cristina Gogianu
Întoacerea la Recanati
Atunci cînd o scrie, cel puțin partea cea mai consistentă (adică primele 20 de dialoguri, cărora le adaugă alte patru), Leopardi are numai 26 de ani și se află din nou la Recanati – mărginitul și claustrofobicul orășel natal –, după cele șase luni petrecute la Roma. Lucrează intens timp de zece luni, în trena dezamăgirii produse de experiența Romei, un oraș pe care îl dorise mult și pe care acum îl judecă superficial și depravat, cu o elită intelectuală inconsistentă și frivolă. Rezultă o carte cu totul aparte, întemeiată pe lecturile lui extrem de vaste în toate domeniile, dar fără vreun precedent literar direct, fie el italian sau european, o carte care îi topește filozofia, de acum matură, într-o multitudine de formule literare tratate fiecare între serios și parodic. O culegere de 24 de texte, de mici piese literare turnate într-o diversitate impresionantă de forme și stiluri, cu o tematică deopotrivă variată și unitară, în care diferitele registre se contaminează și se potențează reciproc, o carte „de visări poetice, de închipuiri și de capricii melancolice“, așa cum el însuși spune prin vocea personajului său din Dialogul lui Tristan cu un prieten.Or, tocmai acest caracter speculativ al volumul este ceea ce nu pot înțelege și accepta contemporanii săi. Pentru că vorbim despre o carte „de un experimentalism îndrăzneț“ atît în planul formei, cît și al conținutului. În cazul celui dintîi, Mici opere morale propune un mozaic de forme: de la dialog (formă dominantă, prezentă în 16 dintre cele 24 de piese, inspirat de dialogurile desacralizante ale grecului Lucian din Samosata, însă depășindu-le ca substanță și virtuozitate stilistică), la elogiu, la parabolă, memorabilia, la proza de inspirație birocratică, la pastișa literară, la sceneta teatrală etc. O proză totodată poetică, lipsită însă de structura teleologică a narațiunii, caracterizată prin fragmentarism și precaritate, dominată de ironie, în diversele sale registre (de la zeflemeaua benignă la grotesc și sarcasm). Așadar, un mozaic formal foarte variat, dar cu o remarcabilă intertextualitate: teme reluate, amplificate, nuanțate sau lămurite ulterior în cu totul alt registru decît cel inițial.
În planul conținutului, experimentalismul, sau mai bine zis subversivitatea, rezidă în poziționarea în răspăr cu viziunea dominantă a vremii sale, autorul proclamînd ceea ce consideră drept condiția fundamentală a omului, și anume: nefericirea sa funciară, într-o epocă în care Constituția Statelor Unite prevăzuse de-acum „dreptul la căutarea propriei fericiri“. Mici opere morale propune o perspectivă strict laică, în afara oricărui discurs spiritualist, teleologic sau metafizic, punîndu-l pe om față în față cu o natură de care s-a îndepărtat iremediabil, prin descoperirea adevărului științific și căreia îi este de fapt complet indiferent. Leopardi are, de aceea, o atitudine polemică și accentuat ironică la adresa societății contemporane lui, nu doar din pricina superficialității și a agitației ei sterile, dar șidin cauza iluziilor ei nefondate, de care continuă să se agațe în ciuda tuturor evidențelor oferite de rațiune.
Deși singular printre contemporani, Leopardi nu se retrage totuși într-un turn de fildeș al poeziei. Dovada este chiar acest volum, care privește direct problemele, cusururile și infirmitățile societății timpului său și, am putea foarte bine adăuga, pe cele ale timpului nostru. Protagonistul său este omul, dar nu oricum, ci omul ca trăitor și deopotrivă creator al modernității, al unui timp sfîșiat de contradicții și care continuă să se amăgească cu iluzii și să caute prin subterfugii fericirea care nu îi este dată neamului omenesc, o modernitate, în detalii și în lipsa de substanță, izbitor de asemănătoare cu a noastră. Cartea sa se folosește de ironie și satiră (dar și de mult rîs) și pentru a înfiera decăderea lumii prezente în raport cu virtuțile lumii antice în umbra cărora (cu melancolie) crescuse și se cultivase.
Hrănit, pe lângă filozofiile practice ale Antichității, cu materialismul ateu al Iluminismului, Leopardi consideră că omul modern, lipsit de cele două mari legături care îi justificaseră pînă atunci existența (comunicarea intimă cu Natura și sensul vieții conferit de Dumnezeu), se găsește complet gol în fața propriilor gînduri și a propriei conștiințe. Este un marginal al existenței cosmice, infinite și de nedescifrat, are o natură iremediabil imperfectă și o existență lipsită de sens. Totuși nihilismul leopardian propune două magnifice compensații: una este demnitatea – pe care o conferă recunoașterea bărbătească a adevărului devastator al condiției umane, așa cum lămurește Tristan, în Dialogul lui Tristan cu un prieten; cealaltă este solidaritatea – așa cum, în Dialogul lui Plotin cu Porfir, afirmă Plotin: afecțiunea pentru prietenul tău, pentru omul drag de lîngă tine, rămîne ultimul bastion, din care viața, cu mizeria și lipsa-i de sens, merită a fi îndurată.
Prietenia și grija față de celălalt, de a nu le produce suferință celor dragi, apropiați, reprezintă ultimul argument folosit de Plotin, cînd toate celelalte au căzut, împotriva dorinței de sinucidere a lui Porfir. Ceea ce înseamnă, într-o anumită lumină, o împuternicire a omului, capabil să genereze prin propriile-i forțe dacă nu un sens, cel puțin o legitimarea vieții, fie și unei vieți precare, înscrise strict în cercului lumii acesteia, singura la care avem acces. O „nădejde stranie“ sau o „alchimie a răului“, cum numea criticul Dan C. Mihăilescu această atitudine leopardiană (în cadrul Serii Italiene dedicate volumului) de prefacere a răului în aurul îndemnului la afecțiune și demnitate.
O carte autosuficientă, care n-are nevoie de ghidajul autorului său pentru a-și croi drum în lume, așa o considera Leopardi, de aici și refuzul lui de a-i scrie o prefață care să amortizeze șocul pe care trebuie să-l fi provocat publicului timpului său. Dreptatea i-a făcut-o tot timpul, căci Mici opere morale nu numai că a ajuns să aibă recunoașterea pe care o merita, ci a devenit şi o sursă de inspirație sau reper pentru numeroși autori italieni marcanți, dar și pentru scriitori din alte spații. Umberto Eco vorbea, într-un articol despre cum cărțile au timingul lor atunci cînd intră – prin intermediul traducerii – într-o altă cultură decît cea care le‑a generat. Se pare că observația este la fel de valabilă și pentru operele propriei culturi: sînt scriitori al căror public predilect este posteritatea, care vor intra în canon și vor fi asimilați ca idei sau scriitură abia după ce timpul lor fizic se va fi încheiat; scriitori care privesc dincolo de dominanta veacului lor, pe care o validează istoricește tocmai prin critica adusă și prin poziționarea în răspăr, epocă pe care o depășesc și o direcționează spre o țintă mai îndepărtată. Unul dintre aceștia este cu siguranță Leopardi cu această minunată cărticică.
Giacomo LEOPARDI
Mici opere morale
Traducere Oana Boșca-Mălin
Mici opere morale (fragment)
VÎNZĂTORUL: Almanahuri, almanahuri noi; reviste lunare noi. Domnule, aveţi nevoie de almanahuri?
TRECĂTORUL: Almanahuri pentru anul nou?
VÎNZĂTORUL: Da, domnule.
TRECĂTORUL: Crezi că anul acesta nou va fi unul fericit?
VÎNZĂTORUL: O, da, stimate domn, de bună seamă.
TRECĂTORUL: La fel ca cel care-a trecut?
VÎNZĂTORUL: Cu mult, cu mult mai mult.
TRECĂTORUL: Cam ca acum doi ani?
VÎNZĂTORUL: Cu mult mai mult, stimate domn.
TRECĂTORUL: Dar ca acum trei ani? Nu ţi-ar plăcea ca anul nou să fie ca unul dintre anii din urmă?
VÎNZĂTORUL: Nu, domnule, nu mi-ar plăcea.
TRECĂTORUL: Cîţi ani noi au trecut de cînd vinzi dumneata almanahuri?
VÎNZĂTORUL: Să tot fie vreo douăzeci de ani, stimate domn.
TRECĂTORUL: Cu care dintre aceşti douăzeci de ani ai dori să semene anul viitor?
VÎNZĂTORUL: Eu? Nu prea ştiu.
TRECĂTORUL: Nu-ţi aminteşti de nici un an în mod special, care să ţi se pară fericit?
VîNZĂTORUL: Nu, sincer să fiu, stimate domn.
TRECĂTORUL: Şi totuşi viaţa e un lucru frumos. Nu-i aşa?
VÎNZĂTORUL: Asta se ştie.
TRECĂTORUL: Nu te-ai întoarce în urmă să trăieşti aceşti douăzeci de ani, plus tot timpul trecut, începînd de cînd te‑ai născut?
VÎNZĂTORUL: Ei, dragă domnule, şi lui Dumnezeu i-ar plăcea, dacă s-ar putea.
TRECĂTORUL: Dar dacă ar trebui să iei de la capăt viaţa pe care ai avut-o, nici mai mult, nici mai puţin, cu toate plăcerile şi neplăcerile prin care ai trecut?
VîNZĂTORUL: Asta n-aş vrea.
TRECĂTORUL: Atunci ce altă viaţă ai dori să iei de la capăt? Viaţa pe care am trăit-o eu, cea a principelui, sau a cui altcuiva? Nu crezi oare că şi eu, şi principele, şi oricine altcineva ar răspunde exact la fel ca dumneata; şi că, trebuind să ia de la capăt viaţa pe care a trăit-o, nimeni n-ar dori să se mai întoarcă înapoi?
VÎNZĂTORUL: Ba asta cred.
TRECĂTORUL: Dacă-i pe aşa, dumneata te-ai întoarce înapoi la ce a fost, dacă ai avea încotro?
VÎNZĂTORUL: Nu, domnule, într-adevăr, nu m-aş întoarce.
TRECĂTORUL: Şi atunci ce viaţă ţi-ai dori?
VÎNZĂTORUL: Aş dori o viaţă aşa cum mi-ar da-o Dumnezeu, fără alte condiţii.
TRECĂTORUL: O viaţă la-ntîmplare şi fără să ştii nimic dinainte, după cum nu se ştie nimic despre anul nou?
VÎNZĂTORUL: Întocmai.
TRECĂTORUL: La fel aş dori şi eu, dacă ar fi să pot lua viaţa de la capăt, şi aşa ar vrea toţi. Dar ăsta-i semn că întîmplarea, pînă anul ăsta, ne-a tratat rău pe toţi. Şi e limpede că oricine e de părere că el însuşi a avut mai degrabă şi mai abitir parte de rău, decît de bine, dacă punînd condiţia de a avea aceeaşi viaţă de dinainte, cu tot binele şi cu tot răul ei, nimeni n-ar dori să se mai nască o dată. Viaţa aceea care e un lucru frumos, nu este viaţa pe care o cunoaştem, ci aceea pe care n-o cunoaştem; nu viaţa trecută, ci cea viitoare. Odată cu anul cel nou, întîmplarea o să înceapă să se poarte bine cu dumneata, cu mine şi cu toţi ceilalţi, şi o să-nceapă viaţa fericită. Nu-i aşa?
VÎNZĂTORUL: Să sperăm.
TRECĂTORUL: Atunci arată-mi almanahul cel mai frumos pe care-l ai.
VÎNZĂTORUL: Iată, stimate domn. Ăsta face treizeci de parale.
TRECĂTORUL: Uite treizeci de parale.
VÎNZĂTORUL. Mulţumesc, stimate domn, la revedere. Almanahuri, almanahuri noi, reviste lunare noi!
Din volumul Mici opere morale, Editura Humanitas, 2016, pp. 425-427; traducere de Oana Boşca-Mălin
TRECĂTORUL: Almanahuri pentru anul nou?
VÎNZĂTORUL: Da, domnule.
TRECĂTORUL: Crezi că anul acesta nou va fi unul fericit?
VÎNZĂTORUL: O, da, stimate domn, de bună seamă.
TRECĂTORUL: La fel ca cel care-a trecut?
VÎNZĂTORUL: Cu mult, cu mult mai mult.
TRECĂTORUL: Cam ca acum doi ani?
VÎNZĂTORUL: Cu mult mai mult, stimate domn.
TRECĂTORUL: Dar ca acum trei ani? Nu ţi-ar plăcea ca anul nou să fie ca unul dintre anii din urmă?
VÎNZĂTORUL: Nu, domnule, nu mi-ar plăcea.
TRECĂTORUL: Cîţi ani noi au trecut de cînd vinzi dumneata almanahuri?
VÎNZĂTORUL: Să tot fie vreo douăzeci de ani, stimate domn.
TRECĂTORUL: Cu care dintre aceşti douăzeci de ani ai dori să semene anul viitor?
VÎNZĂTORUL: Eu? Nu prea ştiu.
TRECĂTORUL: Nu-ţi aminteşti de nici un an în mod special, care să ţi se pară fericit?
VîNZĂTORUL: Nu, sincer să fiu, stimate domn.
TRECĂTORUL: Şi totuşi viaţa e un lucru frumos. Nu-i aşa?
VÎNZĂTORUL: Asta se ştie.
TRECĂTORUL: Nu te-ai întoarce în urmă să trăieşti aceşti douăzeci de ani, plus tot timpul trecut, începînd de cînd te‑ai născut?
VÎNZĂTORUL: Ei, dragă domnule, şi lui Dumnezeu i-ar plăcea, dacă s-ar putea.
TRECĂTORUL: Dar dacă ar trebui să iei de la capăt viaţa pe care ai avut-o, nici mai mult, nici mai puţin, cu toate plăcerile şi neplăcerile prin care ai trecut?
VîNZĂTORUL: Asta n-aş vrea.
TRECĂTORUL: Atunci ce altă viaţă ai dori să iei de la capăt? Viaţa pe care am trăit-o eu, cea a principelui, sau a cui altcuiva? Nu crezi oare că şi eu, şi principele, şi oricine altcineva ar răspunde exact la fel ca dumneata; şi că, trebuind să ia de la capăt viaţa pe care a trăit-o, nimeni n-ar dori să se mai întoarcă înapoi?
VÎNZĂTORUL: Ba asta cred.
TRECĂTORUL: Dacă-i pe aşa, dumneata te-ai întoarce înapoi la ce a fost, dacă ai avea încotro?
VÎNZĂTORUL: Nu, domnule, într-adevăr, nu m-aş întoarce.
TRECĂTORUL: Şi atunci ce viaţă ţi-ai dori?
VÎNZĂTORUL: Aş dori o viaţă aşa cum mi-ar da-o Dumnezeu, fără alte condiţii.
TRECĂTORUL: O viaţă la-ntîmplare şi fără să ştii nimic dinainte, după cum nu se ştie nimic despre anul nou?
VÎNZĂTORUL: Întocmai.
TRECĂTORUL: La fel aş dori şi eu, dacă ar fi să pot lua viaţa de la capăt, şi aşa ar vrea toţi. Dar ăsta-i semn că întîmplarea, pînă anul ăsta, ne-a tratat rău pe toţi. Şi e limpede că oricine e de părere că el însuşi a avut mai degrabă şi mai abitir parte de rău, decît de bine, dacă punînd condiţia de a avea aceeaşi viaţă de dinainte, cu tot binele şi cu tot răul ei, nimeni n-ar dori să se mai nască o dată. Viaţa aceea care e un lucru frumos, nu este viaţa pe care o cunoaştem, ci aceea pe care n-o cunoaştem; nu viaţa trecută, ci cea viitoare. Odată cu anul cel nou, întîmplarea o să înceapă să se poarte bine cu dumneata, cu mine şi cu toţi ceilalţi, şi o să-nceapă viaţa fericită. Nu-i aşa?
VÎNZĂTORUL: Să sperăm.
TRECĂTORUL: Atunci arată-mi almanahul cel mai frumos pe care-l ai.
VÎNZĂTORUL: Iată, stimate domn. Ăsta face treizeci de parale.
TRECĂTORUL: Uite treizeci de parale.
VÎNZĂTORUL. Mulţumesc, stimate domn, la revedere. Almanahuri, almanahuri noi, reviste lunare noi!
Din volumul Mici opere morale, Editura Humanitas, 2016, pp. 425-427; traducere de Oana Boşca-Mălin
Smaranda Bratu Elian, doctor în filologie al Facultăţii de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, a predat literatură şi civilizaţie italiană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a aceleiași universități, ţinînd cursuri la mai multe secţii ale facultăţii şi la masterat. Acum, este coordonator de doctorate. Din 1991, este director la Centrul de Limbi Străine FIDES.
Preocupările sale ştiinţifice, legate mai ales de literatura italiană, s-au concretizat în numeroase articole publicate în ţară şi în străinătate, în frecvente participări la colocvii naţionale şi internaţionale şi în mai multe volume de studii, dedicate cu precădere operei marelui romantic Giacomo Leopardi, iar, dintre cei mai recenți, lui Leonardo Sciascia. Pentru activitatea sa de italienist, traducător, editor şi pentru contribuţia sa la răspîndirea culturii italiene în România, a primit o serie de premii şi distincţii în ţară şi în Italia, iar, din anul 2004, deţine titlul de „Commendatore della Repubblica Italiana al Merito Culturale“ conferit de preşedintele Italiei.
Din anul 2005, coordonează, alături de profesorul Nuccio Ordine de la Universitatea din Cosenza, colecţia bilingvă de clasici italieni „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas, colecţie unică în România şi una dintre puţinele de acest fel din Europa. Însumînd deja 30 de apariții, seria a fost distinsă, în 2008, cu „Premiul Naţional pentru Traducere“ al Ministerului Culturii italian. Pentru această colecţie, Smaranda Bratu Elian nu doar a tradus sau îngrijit mai multe volume, dar a şi format un grup de traducători tineri şi a lucrat, pentru aparatul critic, împreună cu renumiţi specialişti italieni. Recent, în cadrul „Serilor italiene“ (proiect prin care studenţii italienişti din Bucureşti îl organizează periodic, în colaborare cu editura şi librăriile Humanitas, seri de dezbateri culturale pornind de la valoroase opere din cultura italiană publicate recent în română), a fost prezentată cea mai nouă apariție din „Biblioteca italiană“, Mici opere morale de Giacomo Leopardi, în traducerea realizată de Oana Boșca-Mălin. Pentru că Smaranda Bratu Elian a publicat numeroase studii consacrate lui Leopardi, am folosit prilejul lansării ediției românești pentru a-i adresa cîteva întrebări.
Smaranda Bratu Elian, i‑ați consacrat o mare parte din activitatea dumneavoastră de cercetare lui Giacomo Leopardi, i-ați dedicat studii, traduceri, îngrijiri de volume, colocvii, iar timp de mai bine de două decenii le-ați insuflat studenților dumneavoastră dragostea pentru marele romantic italian la cursurile de literatură italiană. Aș începe chiar de la „marele romantic“: în dezbaterile culturale ale vremii sale, Leopardi se poziționează împotriva Romantismului; acum el este perceput ca fiind cel mai mare reprezentant al Romantismului italian. Cum să înțelegem acest paradox?
Pentru a înțelege paradoxul, trebuie amintite, pe de o parte, specificul Romantismului italian, pe de altă parte, formația culturală a lui Leopardi. Romantismul, să nu uităm, are mai multe chipuri: unul care aspiră să exprime infinitul, dar e conștient de eșecul implicit în această aspirație, care preface nostalgia în ironie, care întruchipează aventura transcendentală a conștiinței moderne sfîșiate și separate de totalitate; același care contopește sentimentul cu reflecția, care poartă cu sine conștiința misterului ce ne înconjoară și a propriei nefericiri, conștiință care îl deosebește pe om de animal și induce melancolie, plictis, disperare. Este romantismul celor doi poli ai unei aceleiași tensiuni existențiale: victimismul și titanismul. În acest romantism Leopardi se regăsește pe deplin. Mai mult, numai el din toată literatura italiană se regăsește pe deplin. Iar ca să rămînem doar la acea proză „fără seamăn“ (Calvino), anume Mici opere morale, e de ajuns să amintim ironia care dublează permanent amărăciunea reflexiei, victimismul „cosmic“ din Dialogul Naturii cu un islandez ori titanismul lui Tristan în dialogul acestuia cu un prieten. Dar un alt chip al Romantismului e cel care crede în puterea științei, în progres, în făurirea unei societăți noi, continuînd, așadar, aspirațiile Iluminismului, pe care însă le îmbină cu o filozofie spiritualistă, dialectică și religioasă. Or, tocmai acesta era aspectul dominant al Romantismului italian, care, în vremea lui Leopardi, avea drept principală preocupare să se răfuiască cu Clasicismul, în Italia inextricabil legat de Antichitate. Revenind acum la formația lui Leopardi: el acumulează încă din adolescență o cultură uriașă care, în ciuda polivalenței ei, va purta întotdeauna marca materialismului ateu moștenit de la iluminiști și a nostalgiei după Antichitate. Nu este atunci de mirare că Leopardi se plasează pe o poziție de respingere frontală a Romantismului italian.
De unde anume îi venea lui Leopardi melancolia care pare să-i devasteze întreaga ființă, o melancolie căreia îi adaugă o ironie adesea mușcătoare și necruțătoare și care îl plasează în celălalt Romantism?
Din mai multe surse: unele existențiale, altele culturale. Printre cele existențiale se numără îndelungata recluziune în mica și provinciala localitate natală, Recanati, care îl împiedica să trăiască efervescența culturală a marilor orașe, iar cînd, tîrziu, el, cu personalitatea și mintea deja formate, o va cunoaște, aceasta îl va dezamăgi cu superficialitatea și ideologia ei. Alta, semnificativă, este complexul de boli incurabile care se declanșează încă din adolescență și care îi vor curma viața, ca lui Eminescu, la 39 de ani, boli care i-au deformat trupul și au făcut din suferința trupească o prezență constantă în viața sa. Cele culturale țin de formația pe care și-a dat-o aproape singur în vasta bibliotecă paternă: o solidă cultură științifică, prin care s-a convins de „dezvrăjirea“ naturii – produsă tocmai pe calea unei cunoașteri științifice, pozitive, exacte și iremediabile –, și iubirea anticilor, care devine repede nostalgie după vremea în care imaginația, nefisurată de cunoașterea exactă, asigura acea vrajă care lega intim omul de natură. Dar poate mai e un motiv, unul psihologic și strict personal: Leopardi devine cu vîrsta, el, ca fire, un melancolic (pentru a relua o categorie antică), adică, simplificînd, unul dintre acei inși care își pierd la un moment dat capacitatea de a se bucura. Cealaltă față a lui Leopardi, cea nemelancolică, este ironia, deseori usturătoare, și rîsul. Nu bucuria.
În intervenția din „Seara italiană“ dedicată recentei apariții din colecția „Biblioteca Italiană“ spuneați, dacă bine îmi amintesc, nu doar că Leopardi nu a fost un om al vremurilor și locurilor sale – ceea ce ați lămurit mai sus – dar și că le-ar fi luat-o înainte. Din ce afirmați cu privire la opțiunile lui filozofice, aș zice mai degrabă că a luat-o înapoi. Este oare Leopardi și un om al timpului nostru, al lumii noastre? Și mă gîndesc în mod special la angoasele lumii noastre și la singurătatea tot mai accentuată ca urmare, în mod paradoxal, a mijloacelor de comunicare în masă și a rețelelor sociale.
Da, se poate spune că a luat-o înaintea timpurilor lui: uitîndu-se spre trecut, la filozofiile practice ale Antichității și la tema obsesivă a fericirii din Iluminism, el – în materialismul său ateu care, dacă nu e dublat de o utopie antropologică și socială ca la Marx, nu poate conduce decît la nihilism și pesimism – a căutat necontenit remedii existențiale practice care să facă viața suportabilă și să suplinească lipsa de sens a existenței. De aceea nu e de mirare că nenumărații cercetători care s-au aplecat asupra gîndirii lui i-au găsit și analizat afinitățile cu Nietzsche, cu existențialiștii secolului al XX‑lea, cu Cioran etc. În plus, ochiul său atent și spiritul critic îl fac un pătrunzător analist al caracteristicilor, de detaliu și de ansamblu, ale lumii moderne, modernitatea fiind protagonista absolută și a Micilor opere morale. Dar aș vrea să mai adaug ceva: orice scriitor profund, care, adică, pune marile întrebări dintotdeauna și le dă un răspuns consistent și personal, este negreșit și un om al timpului nostru. În privința singurătății aș avea o obiecție: Leopardi era cu adevărat singur, dar nu pentru că era cocoșat și n-ar fi avut prieteni, ci pentru că statura lui intelectuală și morală depășea cu mult lumea în care se mișca, iar în acea lume nu avea interlocutor pe măsură. În vremea noastră eu mă tem că, dimpotrivă, pericolul și angoasa vin tocmai din faptul că ne pierdem singurătatea, toți comunicăm frenetic cu toți, nemaisimţind nevoia de a căuta interlocutorul de elecțiune. De această lume, cred eu, Leopardi e profund diferit, iar rostul citirii lui astăzi, mai ales a dialogurilor din acest volum, e, printre altele, și acela de a ne stîrni întrebări şi cu privire la această frenezie comunicațională.
În seara prezentării v-am surprins o anumită stupoare și nemulțumire la analiza făcută de Ștefan Vianu, filozof și estetician, și mă întrebam de unde au venit ele.
Bună întrebare! Stupoarea, reală, dar nejustificată, venea din faptul că Micile opere morale erau privite ca o lucrare filozofică, în vreme ce ele sînt un miracol literar, lucru de altminteri convingător arătat de Dan C. Mihăilescu și de Oana Boșca-Mălin: și spun nejustificată deoarece e firesc, dacă inviți un filozof, să aibă o perspectivă filozofică. Nemulțumirea, însă, cred că e mai interesant de analizat: majoritatea celor care se ocupă intens și îndelung de un autor ajung să intre în asemenea măsură în universul lui, încît se confundă oarecum cu el. Eu cu Leopardi mă aflu oarecum în această situație: probabil îl privesc mereu dinăuntrul lui. Or, interlocutorii mei îl priveau din afară. Iar din afară, văzut de Ștefan Vianu, el ne era prezentat ca o minte care a asimilat o imensă cultură filozofică numai pentru a o absorbi în propriul nihilism. Pe moment am avut senzația că i se aduce o jignire poetului meu. În ziua următoare, amintindu-mi că, inițial, primul invitat fusese un alt filozof, cu o minte minunată și atentă la morală sau, mai exact, la „filozofia practică“ la fel ca Leopardi, însă credincios – spre deosebire de Leopardi –, filozof care, după ce citise cartea, găsise o scuză elegantă pentru a nu participa la dezbatere, și punînd alături de acest refuz observația lui Ștefan Vianu, mi-am dat seama că, în felul său, fiecare dintre cei doi l-a perceput pe Leopardi ca negat dialogului. Lucrul ăsta m-a tulburat pentru că, analizîndu-l cu atenție, chiar așa e – intuiție întărită, de altfel, de mai mulți cercetători și afirmată chiar și în frumoasa prefață a Novellei Bellucci, care spune sintetic: „gîndirea lui Leopardi nu este dialectică, ci binară, tinzînd către afirmații absolute“. Leopardi face filozofie cu emoția și sentimentul unui poet, iar din pricina asta nu prea ai loc de discuție: ori îl îmbrățișezi, ori îl respingi. De altminteri, ăsta a fost și tratamentul pe care i l‑au aplicat contemporanii săi. Eu aș da următorul sfat: iubiți-l pe poet, care rămîne poet și în proză, și în filozofie, și răfuiți-vă – dacă vă țin curelele – cu filozoful!
Atunci, mă întreb în ce măsură un cercetător dedicat unui anumit subiect, precum dumneavoastră cu Leopardi, își mai păstrează obiectivitatea față de obiectul cercetării sale sau și-l asimilează cu totul? Sau, cum spunea Starobinski, mai poate face gestul fundamental al criticii, de analiză și totodată de recreere prin interpretare?
Nu știu exact nici ce trebuie, nici ce poate face un cercetător. Știu însă că a te apleca asupra unei gîndiri profunde turnate într-o formă literară perfectă este un mare cadou și un privilegiu de care se bucură înainte de toate cercetătorul însuși. Iar dacă el izbutește să îl facă pe cititor să simtă și el cadoul și privilegiul, bravo lui!
Interviu realizat de Cristina Gogianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu