Verbul care acţionează în muzică este a fi

În anul 1986, după un deceniu de activitate radiofonică, am reuşit, prin nu ştiu ce miracol, să primesc acceptul filozofului Mihai Şora de a realiza împreună un dialog interdisciplinar, în vederea difuzării lui într-o rubrică permanentă inserată, în pauza transmisiunilor directe ale concertelor simfonice ale Radiodifu­ziunii Române, la iniţiativa muzicologului Iosif Sava.
Rezonanţa numelui său se infiltrase în conştiinţele intelectualilor şi cărturarilor români de atunci ca o boare tainică, ce emana însă o aromă penetrantă, persistentă, incitantă, mai ales pentru tînăra generaţie de intelectuali care nu avusese la dispoziţie date despre biografia destul de sinuoasă a filozofului român: fiu al unui preot ortodox din Judeţul Timiş, discipol al unor personalităţi cu nume prohibite în acea vreme – Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade –, doctorand, în 1939, al lui Jean Laporte, ca bursier al Guvernului Franţei, cu o teză dedicată Noţiunii de har în opera lui Blaise Pascal, implicat ulterior în rezistenţa franceză antifascistă şi apoi reîntors în România, în 1948, cînd dezamăgit de turnura comunistă a guvernării, prin eliminarea partidelor politice, îşi declară deschis… apolitismul. 
Cu un an înainte de a-l întîlni, în 1985, îi citisem cu aviditate cartea A fi, a face, a avea, apărută la Editura Cartea Românească. Stilul lapidar, aproape aforistic al scrierilor sale, descins parcă direct din modelul cugetărilor pascaliene, se reflecta, cu o acuitate rar întîlnită, în ţinuta aproape ascetică şi în felul simplu, firesc, direct în care articula şi potrivea cuvintele în propoziţii. În ciuda aparentei austerităţi, Mihai Şora s-a dovedit a fi o fiinţă caldă, colocvială, comunicativă, de o impecabilă civilitate. Spaţiul restrîns alocat acelor dialoguri – maximum 6-8 minute – nu mi-a permis să extind o conversaţie onorantă pentru mine, inedită pentru auditori. O transcriu aici în semn de omagiu, cu imensa bucurie de a fi martora extraordinarului eveniment al centenarului naşterii domniei sale.
Domnule Mihai Şora, citind cartea dumneavoastră A fi, a face, a avea, precum şi articolul intitulat „Clipa şi timpul“, publicat în 1982, în revista Ramuri din Craiova [ulterior, articolul se transformă într-o carte apărută în 2005 la Editura Paralela 45 – n.r.], am reţinut două preocupări pe care le-aş numi fundamentale: una existenţială, pentru prezenţa Fiinţei (a creatorului) în opera de artă, cealaltă temporală, pentru unicitatea clipei – a clipei acelui moment în care opera de artă devine eternitate sau se integrează eternităţii. Totodată, afirmaţi că „în muzică acţionează doar verbul a fi“. Vă menţineţi afirmaţiile?
Sigur că-mi menţin părerea pe care o avusesem şi pe care o am în continuare, că verbul care acţionează în muzică este verbul a fi. Aş putea să ilustrez cu o lucrare aşa-zis programatică, deci care, în principiu, ar trebui să facă apel la imaginaţia noastră configuratoare şi să ne facă să vedem o acţiune cu personaje, cu fiinduri. Să zicem, de pildă, Paul Dukas, Ucenicul vrăjitor. Dar chiar dacă nu pornim cu o cunoaştere prealabilă a Zauberlehrling-ului [denumirea germană pentru Ucenicul vrăjitor, poemul omonim, în versuri, care a constituit sursa de inspiraţie a compozitorului francez – n.r.] a lui Goethe, deci, chiar dacă nu ştim despre ce este vorba, avem totuşi o înţelegere perfectă a muzicii. Adică intrăm în consonanţă cu ea. Dar ceea ce prindem din ea este faptul că e ceva care se încheagă şi se destramă fără să-i putem imagina pe protagoniştii acţiunii. Aş spune că există acolo o acţiune fără agent, adică este doar purul verb a fi, care nu îşi are punctul lui de sprijin într-o configuraţie.
Aţi folosit noţiunea de fiind. Este un termen aristotelic, pe care şi-a axat gîndirea fenomenologică, în secolul al XX-lea, şi Martin Heidegger. Fiinţarea (Das Seiende), fiindul (Das Seiend) vorbesc despre „fiinţa în deschis“. Dumneavoastră înşivă afirmaţi că „înţelesul datului“ se realizează printr-o „deschidere“ – aşadar, ceea ce este intrinsec, ascuns devine vizibil printr-un act „intenţional“ de deschidere. Într-un fel, acest fiind, existentul, reprezintă tocmai esenţa ce transpare din orice creaţie. Revenim deci la problema interiorităţii actului creator – consecinţă sau, poate, o echivalenţă a intertextualităţii atît de asiduu discutate în zilele noastre?
Fără-ndoială că există o intertextualitate. Adică, nu ne naştem la un punct zero al textului, ne naştem în interiorul unui text, şi orice fel de text pe care-l elaborăm – care poate fi, bunăoară, un text muzical – trăieşte, şi el, într-un text muzical mai mare, cu care intră în relaţie. Lucrul este valabil pentru creaţie, pentru recepţie, este valabil chiar în interiorul unui public, care nici el nu trăieşte într-un orizont textual zero.
În Discursul susţinut la Academie, prin 1969, compozitorul-filozof Dimitrie Cuclin definea muzica drept „viaţa însăşi“. Pornind de la ideea că viaţa înseamnă mişcare, iar viaţa este însăşi muzica, Dimitrie Cuclin conchide că „cercetînd legile mişcării, cercetăm legile vieţii şi, implicit, legile muzicii“. Silogismul acesta îşi găseşte expresia şi în muzica sa. Scherzo-ul Simfoniei a XI-a, de pildă, care nu are nimic în comun cu noţiunea de glumă sau divertisment, ci mai degrabă cu gravitatea gîndirii dubitative, analitice, şi care pune sub semnul întrebării însuşi actul cunoaşterii şi al „existenţei ca existenţă“, se desfăşoară într-un ritm cadenţat, obsesiv, în crescendo, sugerînd tendinţa aproape disperată a omului de a-şi regla pulsul biologic după pulsul cosmic. Timpul pare o condensare, chiar o suprapunere de unităţi temporale diferite – biologice şi psihice –, rezultat al coincidenţei dintre senzaţia prezentă şi amintirea clipei trecute, ca în opera prous­tiană. Cît de conştient are loc însă impregnarea operei cu fiindul, fiinţarea creatorului ei?
Ritmul este universal – e un lucru absolut evident. Se pot stabili consonanţe, fără îndoială, între opere din diverse domenii şi pot fi reduse la ceea ce este ritmic prin excelenţă, adică fiecare are un ritm explicitat, construit, care este însăşi muzica; şi cu aceste ritmuri se intră în consonanţă. Cred că este şi unul dintre motivele pentru care anumite muzici îţi sînt mai familiare sau mai puţin familiare, simţi o înrudire ritmică sau nu cu ele…
Credeţi că se poate stabili un profil psihologic, temperamental al autorului ascultînd, de exemplu, muzică de Bach, Mozart, Beethoven, Brahms? I-am citat la întîmplare, deşi, cu toate că fac parte din epoci diferite, există totuşi unele puncte comune între stilul lor componistic: Brahms a preluat modelul polifonic de la Bach, Beethoven l-a continuat pe Mozart şi, totuşi, cît de diferiţi sînt unul faţă de celălalt!
Da, sigur. I-aş putea aduce la numitorul comun al unei familii spirituale de muzicieni, dar în actul percepţiei îi percep absolut detaşaţi. Doar din cînd în cînd, străfulgerînd amintirea, memoria muzicală, exclam: „A! Asta parcă seamănă cu…“! Dar îi percep ca individualităţi şi fiecare lucrare în parte o percep ca pe un unicat.
Aşadar, nu poţi fi altul în actul creaţiei, nu te poţi ascunde în spatele operelor de artă, chiar dacă ai vrea, întrucît – şi aici apelez la o frază de-a dumneavoastră, din Clipa şi timpul – „Fiinţa şi Adevărul, şi Bucuria care le încununează ne sînt casă, adăpost, intimitate învăluitoare. Găsindu-le, ne regăsim. Regăsim adică Sinele nostru“. Cu alte cuvinte, în afara triadei aristotelice, Binele, Frumosul, Adevărul, nu ar putea fi plămădite opere de artă autentice, durabile, iar rezultatul constă, implicit, în starea de Bucurie intelectual-sufletească, totodată moment în care orice creator este… cel mai el însuşi, ca să zic aşa… 
…şi, fiind cel mai el însuşi, ne şi atinge în cel mai profund punct al nostru, acolo unde noi sîntem noi înşine.
„A fi, a face, a avea.“ Eu am interpretat aceste trei verbe ce fac obiectul cărţii dumneavoastră astfel: a fi = a deveni conştient de propria fiinţă, de esenţa ta; a face = a concretiza, a imortaliza într-o operă de artă expresia acelei esenţe, a Sinelui în fond, deoarece orice creaţie îl defineşte pe autor ca entitate spirituală complexă şi a avea = a rămîne, a dăinui de fapt prin actul artistic. Mă întreb dacă am intuit bine?
Într-un fel. Aş avea însă unele nuanţe de adăugat la verbul a avea. Adică, a avea poate să-ţi devină o povară. Sigur, nu în cazul marelui creator, care se uită mereu înainte, deci umblă-n ţară necunoscută şi, poate, din cînd în cînd, îşi întoarce privirea înapoi, la ceea ce, pentru că-l făcuse deja, îl are la îndemînă. Dar nu de acolo îşi extrage substanţa. Ştiu eu, Beethoven, dacă ne referim la Sonatele lui pentru pian dinspre bătrîneţe, Sonatele de după  op. 100…
…în special la ultimele trei: op. 109, 110, 111…
… da, şi ne dăm seama că, fără să se dezmintă pe sine, găsindu-se pe sine aşa cum era atunci, în momentul acela de maximă stăpînire a mijloacelor, nu s-a repetat niciodată, adică nu a recurs niciodată la ceea ce avusese, ci a mers din dramă‑n dramă, în ţară necunoscută, pentru a găsi acel Adevăr şi acel Frumos, care erau lumina vieţii lui…
…lumina fiinţei lui, dacă apelăm din nou la o expresie a lui Heidegger, în accepţia căruia fiinţa este în egală măsură „deschidere şi lumină“.
Într-adevăr, Beethoven nu s-a repetat, iar dacă a făcut-o, a fost pentru a şlefui şi a perfecţiona un motiv care‑l preocupa încă din perioada Sonatelor pentru pian şi asupra căruia a revenit sub diferite forme, ca un alt Michelangelo, pentru a-i descoperi, în fine, formula optimă în Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a. De altfel, toţi marii creatori, şi nu doar muzicienii, au urmărit o idee pe care au dezvoltat-o şi îmbogăţit-o în semnificaţii de-a lungul unei vieţi, simultan cu propria evoluţie, pînă au atins punctul culminant în operele lor tîrzii. Am putea privi toate acele tatonări, toate acele „variaţiuni“ ca pe nişte clipe existenţiale imortalizate? 
Fără îndoială, pentru că, în fond, clipa este locul – şi al creaţiei, şi al comuniunii. Ceea ce creează un creator creează în clipă, chiar dacă acel ceva se desfăşoară în timp ulterior. Dar şi ceea ce primeşti cu adevărat primeşti în clipă. De aceea, spun că am putea defini clipa ca loc al comuniunii. În timp se comunică, îţi îndeplineşti proiecte, dar comuniezi în clipă, da. Eşti disponibil să primeşti. Să primeşti lumea în ansamblul ei şi, evident, şi această expresie transfigurată prin ritm, şi sublimată, a lumii, care este muzica. Într-adevăr, în clipă muzica te invadează.
Interviu realizat de Despina PETECEL THEODORU