Traducere // Translate

Femeia inchipuirilor lui Emil Brumaru



Interviu cu Emil Brumaru
Domnule Emil Brumaru, ce este femeia?


O mireasmă echivocă, şi paradisiacă şi infernală, ce-ţi umple sufletul şi casa, şi-n vis şi pe covoare, şi ondulând, lipită de uşi sau de chiuvetă,  dar mai ales într-un pat spaţios cât cerul… O întrupare babană a divinităţii lascive, printre borcanele de bulion şi farfuriile cu maioneză sau creme de zahăr ars, îmbiindu-te să-i guşti tainele-i insaţiabile cu pofta ta învinsă de generozitatea ei carnală, de inteligenţa ei emoţional-bestială…


Cum vedeaţi dumneavoastră  femeia la 20, la 30 de ani şi cum o vedeţi acum?


Femeia la 20 de ani ai mei era, fie o mătuşă, soţie de ofiţer, versată şi isteaţă în ale deliciilor “murdare”, fie o colegă de-a mamei, la vreo 40 de ani, divorţată, bunoacă, “meseriaşă”, expertă în opturi cu dublă frână, îndrumându-mă voioasă în brutalităţile fine şi sufocante ale “şurubului”…
Femeia de la 30 de ani era o elevă repetentă.
Femeia de acum, cea reală, e asemănătoare cumva mamei mele… Dragostea ei este voluptoasă, plină de subtilităţi şi surprize savante, inventate de erotismu-i pătimaş la anii ei mândri, are părul castaniu şi buclat natural, căzându-i pe un spate de nimfă biruitoare, citeşte Baudelaire şi Apollinaire până la delir, gustă cu plăcere, ba chiar cu obstinaţie, obsesiile lui Sade, adoră bijuteriile, machiajul, o încântă bolţile clădirilor vechi, parfumurile de mosc, iasomie şi tutun, rujurile pasionale, vinurile inaccesibile, prăjiturile însiropate, fructele exotice, tăvile de argint şi vesela de porţelan, pictată cu patos de artiştii celebri – îndrăgostiţi lulea de gura ei avidă -, cerceii vintage (cu sutele!), rochiile aristocrate, dar poartă şi colanţi ce-i destăinuiesc fesele uluitoare, “cu prispă”, cum se zice la ţară, de stă paharul cu apă pe ele, plin ochi, fără să se verse o picătură măcar, sânii ei sunt răstiţi, elastici,  dispreţuind vulgul, face o gropiţă abisală într-un obraz proaspăt de copilă obraznică şi mofturoasă, studiază tenace, are lecturi neaşteptate, curioase, dezvăluind o minte ageră, sclipitoare, împănată savuros cu expresii picante, ce mai tura-vura, e femeia cea mai frumoasă, mai ispititoare, mai inteligentă, din viaţa mea, iată! la 76 de ani. Un altar al amorului şi al sincerităţii la care mă închin nevolnic, e un ultim dar al lui Dumnezeu, un Prunc Divin ce-mi gângureşte numele în inimă.


Ce aţi căutat mereu la o femeie?


Frumuseţea armonioasă, statuară, patriciană, sinceritatea debordantă, inteligenţa fină, extrem de feminină, simţul infinit al sublimului, luxul fastuos al simţurilor devastate de o luxură, aş spune, genială-n tandreţea amestecată cu cruzimea unei fiare ce-ţi sfâşie viaţă, ţi-o mănîncă ca pe o pradă sângerândă…


Ce nu aţi înţeles niciodată la o femeie?


Minciuna ei funciară, deşi o prinde bine, e aproape ca o podoabă fascinantă…
Care este cea mai mare greşeală pe care un bărbat poate să o facă în relaţia cu o femeie?
Intoleranţa, stupiditatea reproşurilor inutile. Un bărbat care iubeşte iartă orice greşeală, chiar şi faptul de a fi „înşelat”, ba chiar ar trebui să se bucure de asta, să-i admită orice capriţ sexual, femeia fiind prin firea ei nesăţioasă, „femeia fântână” mai ales, dornică,  în adâncurile ei, pe domeniile sale regale, de orgii sacre, de sărbători ale cărnii înfăţişate-n rotunjimi celeste…


Care este cea mai mare greşeală pe care o femeie poate să o facă în relaţia cu un bărbat?


Să-l mintă, să-i ascundă bucuriile ei secrete, fantasmate sau reale…


Există femeia ideală? Cum arată?


Da, e cea care-mi sfinţeşte viaţa mea de-acum… neţinând cont de prejudecăţile celorlalţi… pe şleau spus: i se rupe-n paişpe de bâzâiala gloatei! Am descris-o cum arată; de fiecare dată când o văd mi se pare că e prima oară, mă uimeşte, mă ameţeşte, mă domină, mă surprinde că există, că e mai înaltă ca mine ( asta şi doream; când se întinde-n pat, cu picioarele ei formidabil de lungi, dărâmă toate vrafurile de cărţi cu o nonşalanţă de Zeiţă! – ce mai contează atunci movilele de Eminescu, Shakespeare, Dostoievski, Divina Comedie, Balzac sau Villon, Esenin, Rilke, Ribaud sau Verlaine, Apollinaire… adio, Cehov, adio, Anna Karenina…; iar pe stradă e atât de majestuoasă în trufia ei gingaşă, în mersul ei imperial, numai eu cunoscându-i intimul inel de logodnă valpurgică, încât toţi se holbează – le ies ochii ca la melci! - la miracolul ce apare în miezul copt al zilei pe străduţele provinciale ale urbei noastre împuţite: “În împuţitul orăşel / În care viaţa e-un purcel…” – uite că mă şi autocitez-  că e atotbiruitoare‼!


Sunt femei pe care le-aţi luat ca model?


Modelul este mama mea, extrem de curtată, cu pensionul făcut la Bălţi, născută pe malul stâng al Nistrului, în Basarabia. Ea îmi citea fragmente din Creangă deseori, umbla doar într-un combinezon roz şi scurt prin casă, povestea cu haz cum i-au căzut chiloţii –se rupsese elasticul – în faţa Palatului Culturii, îmi procura cărţi, printre care şi Istoria mare a lui Călinescu, nu era deloc de acord cu fetele cu care mă împrieteneam şi-mi băga, pe nesimţite, colege de ale ei,  cam de 40 de ani… ce mă răsfăţau şi mă învăţau “chichiţe” doar de ele ştiute şi practicate-n spume… “cu crăci”…


Cum vi se pare că e reprezentată astăzi femeia în societate? E ea egala bărbatului?


Cred că e superioară bărbatului, mai ales prin inteligenţa ei specific femeiască, luminoasă, mult mai nuanţată ca a noastră, mai duioasă, mai creatoare de curcubeie de fantezie în iubire…
Femeile iubesc mai profund, cu orice fibră a lor, femeile sunt însăşi IUBIREA, însăşi POEZIA! Divinizez părul lor cârlionţat cu care ne înfăşoară sufletul, nesăbuinţa lor în a se arunca cu capu-n jos în sentimentele cele mai adânci şi subtile… devotamentul lor ce nu cunoaşte margini… pofta lor de dragoste… neostoita lor foame de mângâieri… Îmbinarea lor ciudată de maturitate şi copilărie… Femeile îndumnezeisc viaţa noastră obtuză, precară, mizerabilă în fond, ne dau orizonturi nesfârşite de cunoaştere senzorială şi un avânt nemaipomenit, absolut necesar oricărui artist autentic. Ar fi sinistră o lume lipsită de femei! Ea, femeia, e TOTUL. Noi, bărbaţii, suntem doar partea din acest TOT.


Ce sfat i-aţi da unui tânăr de 20 de ani, în privinţa relaţiilor cu femeile?


Să fie învăţăcel ascultător şi silitor, mai ales silitor, la Şcoala Femeilor!
Care e versul care în accepţia dumneavostra reprezintă femeia?
E finalul din “Faust”-ul lui Goethe, în traducerea lui Doinaş:
“Etern-Femininul
Ne trage în sus.”

Amnezie


daca iei o portocala
si-o dezbraci in pielea goala
ca sa-i vezi miezul adanc
peste care ingeri plang
cu capsune-n loc de ochi
si aripi de foi de plopi
se intampla sa uiti totul...
Balada crinilor care si-au scris frumos



Traia într-un oras din miazazi
Un crin înzapezit în datorii


Care primea, scrise pe plus cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazanoapte;


Oh, pentru cruda lor corespondenta
Aveau cea mai naiva diligenta!


Ei îsi taiau cu zimtii de la timbre
Miresmele-ntre dânsii sa le schimbe,


Postasi înflacarati puneau stampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,


Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însusi directorul calestilor!!


Dar crinul ce traia în miazazi,
Fiind înzapezit în datorii,


Îi raspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns marar.


Apoi tacu de tot. O roua grea
Strivi parfumul amândurora.


Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris,
Postasii au murit, posta s-a-nchis,


Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi postalion...
Cantec


Fecioarele se încurcau în gene
Motanii se frecau de damigene
Si ne era la toti atât de lene...
Torceau femei de angora în pat!
Si-ncet sufletul nostru-a capatat
Ape adânci cu lustru-ntunecat.
Cantec de toamna




Blînd clatinat pe marile cîntare
în toamna asta fara de folos,
Nemaiiubind, cu actele pierdute,
Eu, care nu mai stiu sa scriu frumos,


Si-mi clipocesc în suflet untdelemnuri
Stoarse secret si surde bulioane,
Renunt; copilaros de ce sa caut
Mingi chiflicite putred prin burlane?


Si carei vidme dulci i-as mai trimite
Plicuri lipite cu albus de ou?
Brumele-si pun în pieptul meu urechea:
Lampi moi se surpa c-un suav ecou...
Cinci distihuri echivoce




Hai sa-ti fac destainuiri!
Am iubit cîndva un flutur.


El, cu aripi de te miri
Cum de poate duce ciuturi


(Caci erau asa subtiri!)
De vreo sase-sapte puduri.


Eu, extatic de-ngîmfat
Ca îl pot trînti în pat,


Sa ne fim o clipa miri.
Hai sa-ti fac destainuiri...
Clipa cea lenta




Fara-ndemn intram în toamna
Cîntecului plin de frica.
Nici o aripa de înger
Aerul nu-l mai despica.


Mîna spre pamînt se lasa,
Pipaie-ntre ierburi rana
Larg deschisa. De sub pietre
Serpi clociti prelingu-si zeama


Ce-o sorbim c-o pofta veche
Pîna mintea ni se strica.
Fara rost intram în toamna
Sufletului plin de frica...
Deodata




Deodata, se zbate pleoapa
Zidului de caramida.
Nici un înger nu mai stie
Usa grea cum s-o deschida,


Spre-a fugi în zori prin ierburi
Vinetii sub cerul tare.
Izurile-nnoada fluturi,
Rîmele surîzatoare-n


Bot beau apa roz din ciuturi
Lînga santuri verzi de-obida.
Deodata se zbate pleoapa
Zidului de caramida...
Verlaine Mi-a Spus…




Verlaine mi-a spus în după-amiza tristă:
"De ce îţi laşi femeia ta frumoasă
Închisă-vis. Un fluture există
Numai o clipă-n vîntul de mătasă.
Tu uiţi mereu că-ntr-un izvor căzută
Căpşuna, de n-o sorbi, lin putrezeşte
Chiar de-i atinsă doar de-un voal de peşte
Portocaliu sau de un bot de ciută.
Fiindcă pe tine-anume te aşteaptă.
Nu-ntîrzia, ci-mbracăte-n veşminte
De in curat şi amîndoi, cuminte,
Iubiţi-vă, cît roua-i înţeleaptş.
Paharul golit laş, pe jumătate,
Rămîne-n veci cu buzele umflate."
Amanuntimi




Cînd prinde-un straniu luciu Domnul Lapte
Si rîmele se-ndoaie dupa soapte,
Ziduri miloase duc omizi în spate.


Serpii se baga la gaini în oua.
Dintr-un dulap pe-un scaun curge roua.
Fluturii-mbraca-n pripa haine noua.


Si-n dupa-amiaza blînd-rautacioasa
Fecioarele fac dragoste pe masa
Caci nu mai este loc pentru iubit!


Iar Reparata, -abia ajunsa-acasa,
Ducînd mîncare la furnici sub casa,
Se uita-n crapaturi cu un chibrit...

Picturi: Carol Nelson Selectie: S.D



Sorin DUMITRESCU – Academia Română e pîndită de un grav impas axiologic

Text citit în Aula Academie Române, în ziua de 24.06.2016, în şedinţa membrilor reuniţi, ai tuturor secţiilor.

Distinşi colegi,

Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Academia Română (AR).

BOR şi AR – o ştie toată lumea – sînt cele două instituţii fundamentale ale României, cărora le revine uriaşa sarcină de a garanta, axiologic şi identitar, stabilitatea statală.

Dar prin puterea creativă de excepţie a personalităţilor care o compun – acum şi în trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit regulamentului AR, excepţia personalităţii academice este dată de valoarea contributivă a creativităţii sale şi, implicit, a operei. Citez: „unicul criteriu de primire în AR este caracterul de excepţie al contribuţiei candidatului… într-un cuvînt excelenţa în creaţie". Nimeni nu explică însă la ce fel de contribuţie se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că pentru arte ca şi pentru cercetarea ştiinţifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea mentală a autorului, caracterul „inspirat" al lucrării, splendoarea abilităţilor ei ştiinţifice sau artistice, talentul originalităţii sau gradul de înnoire tematică şi modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă. Experienţa dovedeşte că aceste calităţi native nu pot fi votate de jurii decît subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se plictiseşte…

De aici decurg în mod inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung să pună la îndoială însăşi justeţea şi corectitudinea selecţiilor. Iată de ce, pentru a aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un reper; un reper valoric autoritar şi maximal, în funcţie de care, poate fi rapid stabilită, destul de precis şi de obiectiv, valoarea contributivă. Or, adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau ştiinţifice nu poate fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei,care de la sine pune capăt selecţiei subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii, distincţii ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni ştiinţifice sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar nimeni nu le va putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile exclusiv subiective impun automat VOTUL secret, selecţia, prin raportarea la un reper autoritar (fără precedentul în lume), cere, ca şi în cazul juraţilor, ca stabilirea valorii contributive a unei opere sau a unei candidaturi, să se facă în biroul de secţie al AR., în regim deschis şi prin decizie comună a majorităţii. AR nu ar trebui să întîrzie explicarea şi familiarizarea publicului ţării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăşi selecţia de personalităţi şi de lucrări pe care şi le asumă. Astfel contribuie încă odată şi nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, şi implicit la potenţarea cotelor spirituale ale naţiunii.

Însă ceea ce deprimă este încăpăţînarea cu care continuăm, la indicaţia conducerii secţiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenţi şi titulari, servindu-ne de criterii subiective, periferice şi extrem de indulgente. Asta pe banii, şi aşa destul de puţini ai AR! Fără precedentul unei opere este foarte puţin luat în seamă de juriile secţiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar, la „talentaţi" şi la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice modeste, care pretutindeni fac inflaţie.

Şi ca şi cum la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflaţia axiologică coexistă adesea cu dăinuirea unor nenorocite peceţi lăsate de vechea aşezare politică a ţării.

Bunăoară, cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora, „onorificii" nu pot participa la selecţia „corespondenţilor" iar „corespondenţii" nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii"! O birocraţie ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod justificat să intre în gura presei!

Potrivit aceloraşi habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum" ca HORIA BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiţi să aştepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalităţii totalitare se află la rîndul lor în conjuncţie cu presiunile academiilor şi academioarelor nou înfiinţate şi zdravăn finanţate, care împresoară şi tind treptat să anuleze, prin uşurătate şi sufocare, prestigiul secular al AR.

Distinşi colegi,

toate semnalele arată că AR este pîndită de un grav impas axiologic şi de o scădere a eficacităţii publice. Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus, credem că se impun două acţiuni urgente: obţinerea grabnică de fonduri necesare recuperării în justiţie a importantului patrimoniu motenit şi ridicarea imediată a ştachetei de selecţie a cererilor de intrare în AR, în aşa fel încît aceasta să fie treptat gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a României. Acea elită, căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipseşte răgazul şi ideea de a face presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult rîvnit rang academic.

Trebuie pusă stavilă urgent arivismului cultural.

În fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfăşurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de ţară, sînt dublaţi de intelectualii vînzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic, generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroş" din România au fost special instruite şi finanţate pentru a numi şi implementa în posturile de conducere ale principalelor instituţii responsabile cu orientarea culturii spirituale, de persoane şi simpatizanţi, devotaţi „cauzei Soroş"!

MNAC, MŢR, ICR-urile, Uniunile de creaţie, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puţin lipseşte ca în curînd să ne trezim chiar şi cu un „Patriarh Soroş"!  Pentru naţiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle"! Am putut asista de curînd la mazilirea şanselor electorale a unuia din liderii politici proeminenţi, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundaţii fidele „cauzei Soroş! „Lumea a tăcut şi tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator, ar fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o obligă să ia urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresuraţi cu modificări care, treptat vor reuşi să facă din AR o instituţie dezamorsată axiologic şi identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!

Profit de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului şi actualei conduceri, să-şi exercite grabnic nobilele atribuţii pentru care a fost creată.

 

m.c. Acad., Dr. Prof. Univ., Sorin Dumitrescu, pictor,

Preşedintele Fundaţiei Anastasia, ONG de interes public.

Artistul la 40..



Mi se pare fabulos că suntem, că încă mai suntem, că am rămas în lume, în picioare, prăbușiți sau chirciți, ce contează? că am rămas aici. Artiștii trăiesc captivi în labirinturi interioare și în jocul de lumini și umbre al unor stări extreme sau crepusculare, se consumă, se duc în ei lupte teribile. 
Ieri m-am revăzut cu un străvechi și drag prieten din liceu și din facultate, care este un pictor extraordinar, și-am vorbit despre toate astea, și despre cum ”free running”-ul a fost sportul nostru dintotdeauna... Un free runner trăiește totul pe muchie, pe cât de ludic pe atât de șocant de serios. Arta în sine e un sport extrem, atunci când chiar ești artist, fără scăpare, fără alternative vreau să spun. Iar artiștii, cei mai mulți dintre ei iau jocul în serios și devine dramatic atunci când destinul interior cu toată suita lui de fantasme devine mult mai profund și mai complex decât tot ceea ce îți poate livra realitatea.
Nici unul dintre noi nu își programase să supraviețuiască vârstei de 40 de ani, îmi amintesc că am vorbit despre asta și când aveam 19. Și iată-ne supraviețuitori. Ce facem? ce ne facem? Pentru că nu eram pregătiți interior pentru asta ci pentru huzurul marilor plăceri, intensități și risipe. Nu suntem deloc la vârsta nostalgiei ci a înfrângerii și renunțării. Nostalgii aveam atunci când viața era la picioarele noastre ca un animal docil, când eram nemuritori. Nu ți le poți permite când timpul mușcă din tine ca un câine turbat. Abia acum trăim în prezent, abia acum am învățat să ne bucurăm de faptul de a ne privi în ochi, abia acum ne pasă mai tare de comunicare și dialog și întâlnire decât de propria emisie și dracu s-o ia de vocație. M-a amuzat să descopăr că suntem sub influența acelorași cărți și că am dat de Jung, alchimistul, în anturajul lui apropiat...
Rene e pictor, pe bune, eu l-am atras in capcană la liceu convingându-l să dea la regie ca să fim colegi, el s-a înscris la film, eu la teatru, dar s-a retras repede și a intrat imediat la Belle Arte, și, deși el chiar pictează, ca un artist, în vreme ce eu doar îmi răsfăț simțurile și mă relaxez pictând, din subconștientul meu țâșnește mereu o pasăre, pe pânză. Iar Rene chiar e el însuși o pasăre acvatică și un prădător, universul lui este dominat de ficțiunile apei, dar apa nu este ceea ce e îl definește ci ceea ce îl compensează cumva, este elementul lui complementar, elementul-pereche.



    Rene Raileanu

                                                                                                                     Ilinca Bernea

A UNIQUE PERSPECTIVE ON THE MAKING OF ‘STALKER’: THE TESTIMONY OF A MECHANIC TOILING AWAY UNDER TARKOVSKY’S GUIDANCE


Named by the British Film Institute as one of the fifty greatest movies of all time, Andrei Tarkovsky’s 1979 science fiction masterpiece called Stalker is, among many other things, a one-of-a-kind filmwatching experience. Enough ink has already been spilt here on C&B on the importance of Tarkovsky for the European and world cinema, as well as on the personal affection we feel towards his work. This dreamlike mixture of philosophy and psychology, set against a fascinating science fiction background, captured our attention during the most sensitive formative years of our path to becoming the filmlovers we hold ourselves to be today, and it still gives us enormous pleasure to explore all of the nooks and crannies of Stalker. The loose adaptation of Arkady and Boris Strugatsky’s 1971 short novel ‘Roadside Picnic,’ the screenplay of which was written by the very authors of the book, is held in the greatest of esteems today, and Andrei Tarkovsky’s reputation far surpassed even what his closest collaborators probably dared to imagine back then. With his poetic style of filmmaking, captivating long takes, heavy reliance on the power of images and the visual and frequent exploration of metaphysical and spiritual subjects, Tarkovsky created a body of work modest in quantity (only seven feature films, two of the latest made in exile in Sweden and Italy), but works of art that continue to inspire.
For today’s post, we’re excited to present you with a rare testimony from one of the people fortunate enough to witness–and actively participate in–the creation of Stalker. Sergei Bessmertniy, which is more than likely his pseudonym, was hired as a mechanic to work on the set, and in this article he shares a lot of fascinating details about Stalker from a fresh, unique perspective. His account of the process of filming holds value mostly because of the little things, as the mechanic reveals how certain scenes were filmed, describes the footage that was lost or discarded, at the same time giving us hints and information that paint the picture of Andrei Tarkovsky, the filmmaker and charismatic individual. Our endless thanks goes to Anna Fokin, our friend and reader, who translated the text from Russian so that all of us can enjoy it. We hope you find it as interesting as we did.

MY WORK ON THE SET OF ‘STALKER’

After military service I decided not to return to Tsentr Nauch Film (The Central Studio of popular science and educational films) where I used to work. I got a job at Mosfilm (the oldest film studio in the Russian Federation), because I wanted to be in the world of cinema and I never gave up hope on entering the VGIK (Russian State University of Cinematography named after S.A. Gerasimov) as a cameraman. In January 1977 I started working at that studio as a mechanic for servicing film-crew equipment and as an auxiliary technician. In contrast to the ordinary profession of mechanic repair there was the work on the set: installing a film camera, preparing a film stock to be operable, checking the movement of the camera on a dolly or crane shot.
Soon I saw the plan for a filming entitled Stalker by Andrei Tarkovsky there. I had already known that he was a significant and extraordinary film director, but I had not read the book by Strugatsky. So the title didn’t mean anything to me, seeming very mysterious and intriguing. And of course, I was curious to know what kind of a movie it was. Sometimes I walked around the pavilion, where there was a decoration for the apartment of Stalker (where the first scene of Stalker was filmed at the beginning of February that year) but I didn’t see the filming itself. When I found out that there was an expedition organized to go to Estonia to continue filming, I asked my boss to appoint me there and she replied positively. As my work was of highly technical nature, there were no colleagues of mine who would treat the cinematography as a creation. Additionally, it was known that on the set of that director requirements for all members of the crew were usually higher and the work needed more effort. So thanks to that, I entered the film crew easily and without competition. Usually, on the set of a feature film the crew consisted of two mechanics. In that case I was the second one—a helper.
The filming took place at an abandoned power plant on the river Yagala (Jägala) in Estonia, as well as at the dam a mile away from it and at some sites in Tallinn. The power plant and dam had an expressive texture: cracked, lichen-covered, broken glass, oil stains. It seemed like artists, in preparation for the filming, just needed to follow this aesthetic.
Filming began in May. The first scene was the heroes’ approach to the building where the precious room was hidden. My colleague and I started to build a real railroad with a lot of turns for the dolly and carefully align it. All crew was warned that no one should walk on the grass which was supposed to be in the shot: everything should look untouched. It was the first time that I saw Tarkovsky. He was 45 years old, but his youthful features surprised me. He behaved in a quite simple manner and he often wore just a denim suit.
Most of the scenes were filmed in the evening. It was a short part of the day, when the sun had set behind the horizon, but it was still light. The director of photography Georgi Rerberg didn’t illuminate the scene. He rather limited the light coming from the sky and put big black cloth shaders under the heads of actors, so that’s how the required lighting was achieved. Sometimes only a small light fixture worked. It slightly illuminated the actors’ faces below in filming close-ups.
We had been waiting for a few days when high-aperture lenses Distagon would arrive from Moscow that were needed for such conditions. Of course, we had to film with full open diaphragm (1,4) that created great difficulties for the focus assistant: there was almost no depth of field in close-ups. Actually Rerberg preferred to use lenses with focal length. It was the American Mitchell NC. Without doubt Rerberg was one of the best masters in the country at that period.
The birth of this film was difficult. I was not aware of the intricacies of the creative process, as a technical worker, but I had known already at the time that the first version of the script was not used. The characters were not the same as in the final version. For example, at first there was an episode where the writer hits the Stalker’s face and then the assertive and aggressive Stalker hits the writer. For the imitation of blood the old cinematic trick was used: someone was sent to find cranberry jam, which Tarkovsky liked more than the composition that was made at the studio. The script still had some sci-fi effects which showed the Zone’s strangeness that were later completely discarded by Tarkovsky. There were a lot of nuts thrown from a bandage, but the meaning of the action wasn’t explained. One of these nuts has been hanging on the wall in my room for many years. There was an episode filmed where a lamp (which was hanging on the pole) suddenly lit up brightly and then burnt out. In the finished version of the film that lamp was displayed in another episode.
On another occasion, the writer got into a place where he suddenly started to become very wet and moisture simply flowed from him, and then it quickly evaporated. For filming this effect we created a system of branched rubber tubes, which Solonitsyn had to wear under his coat so at the right moment the water had to gush out quickly making a wet footprint on the iron sheet which was removed with the help of acetone and a blowtorch.
There was also a dialogue between characters at the power plant. It had to be filmed with a moving camera that, unnoticed by the audience, passed into the reflection of the mirror. And then the viewer suddenly had to see that scene in the mirror-inverted form. A different game with space was expressed in the shot, which was built on the dam. Between the rails on which the camera dolly stood lay a mirror with still-life painting of a moss and sand that depicted a landscape from bird’s eye view. Moreover, the mirror looked like the surface of the pond with the sky’s reflection. A camera, looking above, floated over it then passed into the water and, rising, went out on the real river landscape. This was one of the two shots that were filmed in the first filming period and then included in the final version of the film. However, the start of the shot was cut off and the game effect with space was gone. This motif was noticed in the next two films of Tarkovsky.
The second shot remaining in the film was a view of the river completely covered in a reddish foam and several flakes whirled with wind in the air. It was not a special effect: the waste of pulp and paper was dumped into this river from an industrial complex and the water was very dirty. However, oddly to say, there were small fish. A few years later, when it turned out thatmost of the members of the crew had passed away, rumors appeared that it was because the area around the place of filming had been poisoned. Some say it might have been radiation, but I don’t know any facts about it.
In addition to the fact that the script was constantly changed, some scenes of the film had to be reshot again. It seemed strange to me: if they were not Tarkovsky and Rerberg, but someone less known, I would have suspected them of incompetence.
The filmed material was taken away to Moscow for improving and feedback came a few days later. I was in the first viewing at the “Tallinn-film” studio. The image looked dark and greenish. There were two shots that had been removed:
In the future, viewing the material took place privately. Then I thought: “Well, this black positive will be printed, as it should.” But everything turned out to be more complicated. I found out later about the creative problems, but meanwhile the second cameraman who was responsible for exposure had to leave the crew. However, I suspect that he was guilty; because he had been fired by Alexander Boim—an experienced film and theater production designer. They replaced one of the other crew members. On one fine day my turn came—without any explanation I had to leave for Moscow. So I did. I had an impression that the initiator of all this leapfrog was not Tarkovsky, but someone from his surroundings. At the studio no one asked me, I guess, they understood that it was some kind of a game. In the end Rerberg also had to leave. He invited Leonid Kalashnikov, who came with his own assistants. They filmed something and then the work stopped—the autumn had come.
I continued to work at the studio, took part in the filming of the movie Yemelyan Pugachev held in Belarus. Meanwhile, the fate of Stalker hung in the balance. It was agreed that the reason of the failure was a defective film stock (Kodak 5247) and wrong development.
This is a box from that ill-fated film stock.
It seems strange to me, because all that had to be seen before filming. They had managed to arrange the film as a two-part film so funds were found for the continuation of filming. The script was changed again, and it was decided to re-shoot it all over again.

1978

The work had to be resumed in the spring again and the assistant of the cameraman invited me to join the operator group. Alexander Knyazhitskiy was now the director of photography. He was a good master, but, in my opinion, he didn’t feel as independent as Regberg did. Now we used a film camera KCN, which is a Soviet copy of the American camera Mitchell NC and almost all films except for large travel plans in the Zone were filmed by zoom lens Cooke Varotal (20-100, 3.1 T). It was a high-quality English lens with a variable focal length; the size of the film camera was as big as an artillery shell and it cost the same as a passenger car. I was still a second mechanic, but the first one, more experienced, who worked at the studio for about 20 years, had noticed that I was a hardworking person so he gave me the opportunity to work on my own. And actually I’m really thankful for it. In Tarkovsky’s films the camera often moves long and slow. On the set of Stalker, in most cases, I had to make this movement.
And we’re in Estonia again. We started with the arrival scene in the Zone when the film’s heroes stop the handcar and continue on foot.
In the distance we see the abandoned military equipment. Part of that was real, some was brought specially from Moscow, and the rest was made by decorators. Before the filming a pyrotechnic was running with a smoke float, keeping an eye on the wind direction and creating the effect of fog.
Near the power plant a memorable scene of the film was shot when the camera from a close-up of a lying Stalker moves to water with lying objects in it and floats over. At this time in the finished version we hear a woman’s voice reading a fragment of the Apocalypse (6.12-16).
00:00 / 00:00
из фильма "Сталкер" ("Stalker" film)

It happened at the bottom of a small canal that used to pour water on the turbine of the power plant. At this time the water was about ankle deep. Kajdanovsky was almost lying in the water, even though there was something planted underneath. The weather was quite chilly and the costume designer Nelly Fomina came up with an idea: the actor should wear a waterproof and heat-insulated suit for divers under his clothes. So that’s how he wasn’t able to get cold.
The rails were placed on each side of the actor and camera dolly with camera was placed in an unusual way: the right-hand wheels on the right rails and the left on the left and the actor was under it.
The film camera was mounted on a tripod at the edge of the dolly looking down on the actor. When, during filming, it passed over him, he got up and moved to a new place where the camera saw him in the final shot. I remember how Andrei Arsenevich asked me: “Sergei, could you drive this distance in 3 minutes?” I said, “I’ll try.” He started his stopwatch and gave me gave the “Action” command. I slowly began to roll the dolly and count seconds in my head.
Generally people of my profession were assistants of the main cameraman and could not talk to the director but as Andrei Tarkovsky took full part in the filming process and in rehearsal he often took the place of the operator behind the camera. So I can confidently say that I have worked with him.
Also, he actively participated in the work of decorators, paying attention to every detail in the picture. “Make an ikebana for us!” he joked.
The indefatigable assistant director in the preparation of every shot was an artist from Kazan called Rashit Safiullin.
Sometimes the filming took place in cool weather. “Without Kaif no Life,” once said Solonitsyn lying during rehearsal on wet moss, surrounded by water, as it was required by the episode. For all of the group he was named Tolia; Kajdanovsky was Sasha; Grinko was Nikolai Grigoryevich, apparently in order of seniority.
Water was a favorite theme of Tarkovsky, and there was a lot of it. Sometimes we had to wear rubber boots on a wooden tripod.
The filming process mostly consists of expectations and despite the tense situation there was time for rest, for example, for playing dice or for conversations about something extraneous. I remember that one day Tarkovsky said that he loved the genre of westerns and that he would gladly film something like that. I think if he had been filming a Western, it would have been similar to the prologue of the film Once Upon a Time in the West (1968). Generally he was supercritical, for example, he said once that Spielberg’s films were not films at all (perhaps he meant Jaws). I did not join this conversation, but I remember that I didn’t agree with him. In my opinion, a film can be good in different ways—Spielberg is good in his own way, Bergman in his.
I filmed quite a few good frames. At that time I didn’t understand the tasks of a cameraman: what should generally be filmed? In addition to the most interesting moments, I was usually busy with my main work, also because of the tense situation during filming I felt uncomfortable to be active in this matter.
I had the Zenit 3M camera and an old German Voightländer with bellows for the glass plates 6×9 cm and I also tried to film with it. Once Tarkovsky noticed it and told me that his father had it, too, I said, “Well, let me to take a photo of you.” I asked him to take a step back to get away from the direct sun and then I made the photo. It turned out without sharpness and for many years I thought it wasn’t a good one. Then after scanning the negative and setting in Photoshop, I thought, “Sharpness cannot buy happiness—he was smiling and looking at someone, I have not seen another shot like that.”
Some working moments in Estonia were filmed and M. Vasilyev was charged to do it. He was from Alma-Ata and was a trainee in an operator group. I’ve never seen this footage. I wonder where it is. This is the shot from that film material with the director of photography Knyazhitskiy, the director and me.
That scene, where the characters sit on the handcar and drive off, was filmed in Tallinn in an abandoned oil storage. In the episode where they pass into the Zone the police should appear. They had uniforms chosen so it should be unclear in which country the action took place. If you look more closely, you can see that on their helmets one can see connected letters “AT” and actually it was the initials of the director. The same letter can be seen on a pack of cigarettes that are smoked by Stalker’s wife.
Close-ups during the passage into the Zone were filmed in another industrial outskirts of the city. Actors were sitting not on the handcar, but the railway platform, which was rolled along the rails by a locomotive. The rails for the dolly were placed next to them, on which a cameraman sat, holding an Arriflex camera that was equipped with the stabilizer system Steadycam, quenching its shaking and jerking, and thus providing a smooth movement. I moved the dolly which allows the camera to switch from one actor to another.
There was a scene where characters drive a Land Rover and rush into Zone through the UN to follow a locomotive that carries a platform with electro-ceramic insulators. It was quite comic. Tarkovsky (who was overcoming the noise of the locomotive) explained through the megaphone to a driver that he should move when he waves his hand. At the same time he was showing how he would do it. But the driver didn’t hear all the words and drove off. Tarkovsky shouted: “No, no, not now, during filming!” The locomotive was stopped and, panting heavily, returned. Tarkovsky started to explain it again, but that time without showing. Suddenly the locomotive began to move again. Confused, Tarkovsky turned to his colleagues: “I did not wave!” It turned out that, behind him, his assistant Eugene Tsymbal was showing the driver the gesture.
In the film that shot is black-and-white. But generally, everything was color film recording and just some scenes were black-and-white. In Moscow (At Mosfilm) in the big pavilion a large complex was built with decorations that depicted Stalker’s apartment and also some of the Zone’s places which were created in a special way that allowed to fill them with water.
There is a long scene when Stalker reads a poem “So the summer is over,” and starts a dialogue and meanwhile a phone rings and a lamp turns on. The dolly with camera moving had to turn a few times on the rails. As between the rehearsal and filming there were two or three days off, I had to draw the movement of the dolly. In the end, this scene was cut during the film editing.
Other decorations depicted a curved tunnel where characters should go. For moving the camera a special dolly was created which was moving on rails, fortified on both sides of the tunnel, and closed by long stripes decorated canvas, which is raised to allow for the dolly rides.
00:00 / 00:00
Stalker - tunnel scene

The whole scene was filmed in the pavilion. Then these decorations were removed and new ones were built: a room in the Zone where wishes came true and lots of hills, similar to the graves, and the interior of the bar.
During filming at Mosfilm Pinkhassov Garik came on set with his camera, having previously worked at the studio as an assistant operator, and later becoming a famous photographer. Also, Vladimir Vysotsky, who was a friend of Tarkovsky, once visited the set. The only scene that was shot on location in Moscow is the entrance of the bar. A small decoration was built near the fence Psychiatric Hospital named after Kashchenko and grim industrial landscape in the background. You can see pipes CHP-20 (street Vavilova 13).
A deep sense of the film opened to me gradually, not even at first view. I think during filming it was hardly understood by anyone. The concept of the author didn’t take shape right away.
Text: Sergey Bessmertniy © 2014
Selected photos: © Sergei Bessmertniy, George Pinkhassov.

RERBERG AND TARKOVSKY: THE REVERSE SIDE OF ‘STALKER’

This account of cinematographer Georgi Rerberg’s career and his creative turmoil with Andrei Tarkovsky on Mirror andStalker, though disputed, provides a fascinating window into the making of the films and the artistic process and personalities of the individuals involved. The film is a visual feast—a collage of on-set footage, production stills, paintings, personal reminisences, home movies and interviews.
00:00 / 00:00
Rerberg and Tarkovsky: The Reverse Side of 'Stalker' (2009)

‘STALKER’: THE ZONE OF ANDREI TARKOVSKY

On the shooting of Stalker, about Andrei Tarkovsky, and the actors who played in the film.