Traducere // Translate

Balancing the Popular Story of Religion vs. Science
4.0 out of 5 stars






Reviewed in the United States on October 22, 2015

The popular story of the debate over Copernicanism is usually told as one of religious dogma vs. science. This book presents an opposed viewpoint. In fact, there were serious scientific challenges to the Copernican theory, and in favor of a hybrid geocentric model (Tycho's), through the time of Galileo.

Christopher Graney focuses his book on Giovanni Battista Riccioli's New Almagest, published in 1651. The book is in part a defense of Riccioli against misrepresentations of his treatment of Copernicanism, misrepresentations that support the popular story. But Riccioli painstakingly examined the arguments for and against Copericanism, taking as the leading alternative not the Ptolemaic system, but Tycho's hybrid system, with the sun, moon, and stars orbiting the earth, and the remaining planets orbiting the sun.

The strongest argument against the Copernican system that is discussed by Riccioli is far from a religious argument. It concerns annual parallax and the sizes of stars, and is drawn from Tycho.

Here is an outline of the argument. If Copernicus's model were true, and the stars sufficiently close, we should be able to measure changes in the positions of stars as seen from the earth at 6 month intervals. When we are on one side of the sun, looking at a star against the background of other stars, its position with respect to those stars (and other points of reference) should differ from its position when we are looking at the same star from the opposite side of the sun. The difference in the star's position would be a measure of annual parallax, its change in position at opposite sides of the earth's orbit around the sun.

In fact, measurements taken at the time, including especially those of Tycho, the greatest observational astronomer of the time, revealed no such parallax. Given the lack of measurable annual parallax, the stars must be at a greater distance than previously thought for the Copernican picture to be valid.

Revised distances to the stars wouldn't make Copernicanism untenable. But many if not most leading observers of the time, including Tycho, Galileo, and Marius, saw, when they looked at the stars, either with the naked eye or with a telescope in the case of Galileo and Marius, a spherical image of discernible size. Estimates of the sizes of stars differed with different observers. But all estimates of the stars' apparent sizes, coupled with the distance for the stars required to produce no measurable annual parallax, led to a conclusion that the stars must be unbelievably large, on the order of hundreds, thousands, or even millions of times the size of the sun. As astronomer Peter Cruger wrote:

Indeed, if a tiny star had a visible breadth even of a mere 60th of a minute [one second], then according to the above hypothesis its true thickness would be more than nine times that of the Sun, and its volume 730 times greater. I therefore do not understand how the Pythagorean or Copernican Systema Mundi can survive.


In fact, the observations of stars' sizes were illusory, and some observers suggested so. But no theory of light and optics at the time could explain them as illusory. So, at the time, Tycho's theory had a distinct advantage in not implying annual parallax, with the earth maintaining a constant position with respect to the orbit of the stars around it.

Another point of contention was what we now call Coriolis effects. The physics of the time did support a notion of "common motion" by which objects on the earth retained the rotational motion of the earth (assuming such a motion) when launched or dropped from objects fixed to the earth. Thus an object dropped from a tower would fall at the foot of the tower rather than some distance from it, as the earth moved between the time it was dropped and the time it landed.

But if in fact the earth does rotate, points on the earth's surface should rotate at difference speeds depending on their latitude. The effect is now well-known, but at Ricciolli's time, it was not. In fact, for reasons detailed in Graney's book, it was not detectable, given the measuring instruments and other limitations of the time. Detectable Coriolis effects would have provided strong evidence for earth's rotation, but were lacking.

None of this is to say that there were no scientific arguments favoring Copernicanism. Galileo countered some of the anti-Copernican arguments, although the star size problem itself was persistent until it could be demonstrated that apparent stellar diameters were illusory.

Some defenders of Copernicanism themselves appealed to religious argument, Phlips Lansbergen in particular appealing to the majesty of God to argue that the seemingly incredible sizes of the stars following from the anti-Copernican argument were in fact quite acceptable.

Many of the participants in the arguments were of course priests — Ricciolli himself was a Jesuit priest. They could well be motivated by defense of religious dogma, but the weightier arguments themselves are not religious ones.

I'm not an expert and have not read competing arguments against Graney's. I've certainly grumbled at the popular accounts that cast the players in black and white terms, as pure-hearted scientists vs. religious dogmatists. Graney's book certainly goes a long way to show why that picture may be seriously off-kilter.

It also provides some good fodder for thinking about how scientific theories succeed and fail. Here is a good case where there appear to have been good observational reasons for rejecting a theory that we now fully accept. To suppose that scientific observers and theorists of the time were "wrong" in supporting Tycho's theory is at least a bit ingenuous. By the same token, to suppose those observers and theorists, like Galileo, who supported Copernicanism at the time to have been "wrong" for persisting despite contrary evidence would also be ingenuous.

Io so


Cos'è questo golpe? io so
di Pier Paolo Pasolini, (stralci dell'articolo pubblicato dal Corriere della Sera il 14 novembre 1974 )

io so.

"Io so i nomi dei responsabili di quello che viene chiamato "golpe" (e che in realtà è una serie di "golpe" istituitasi a sistema di protezione del potere).
Io so i nomi dei responsabili della strage di Milano del 12 dicembre 1969.
Io so i nomi dei responsabili delle stragi di Brescia e di Bologna dei primi mesi del 1974.
Io so i nomi del "vertice" che ha manovrato, dunque, sia i vecchi fascisti ideatori di "golpe", sia i neo-fascisti autori materiali delle prime stragi, sia infine, gli "ignoti" autori materiali delle stragi più recenti.
Io so i nomi che hanno gestito le due differenti, anzi, opposte, fasi della tensione: una prima fase anticomunista (Milano 1969) e una seconda fase antifascista (Brescia e Bologna 1974).
Io so i nomi del gruppo di potenti, che, con l'aiuto della Cia (e in second'ordine dei colonnelli greci della mafia), hanno prima creato (del resto miseramente fallendo) una crociata anticomunista, a tamponare il '68, e in seguito, sempre con l'aiuto e per ispirazione della Cia, si sono ricostituiti una verginità antifascista, a tamponare il disastro del "referendum".
Io so i nomi di coloro che, tra una Messa e l'altra, hanno dato le disposizioni e assicurato la protezione politica a vecchi generali (per tenere in piedi, di riserva, l'organizzazione di un potenziale colpo di Stato), a giovani neo-fascisti, anzi neo-nazisti (per creare in concreto la tensione anticomunista) e infine criminali comuni, fino a questo momento, e forse per sempre, senza nome (per creare la successiva tensione antifascista). Io so i nomi delle persone serie e importanti che stanno dietro a dei personaggi comici come quel generale della Forestale che operava, alquanto operettisticamente, a Città Ducale (mentre i boschi italiani bruciavano), o a dei personaggio grigi e puramente organizzativi come il generale Miceli.
Io so i nomi delle persone serie e importanti che stanno dietro ai tragici ragazzi che hanno scelto le suicide atrocità fasciste e ai malfattori comuni, siciliani o no, che si sono messi a disposizione, come killer e sicari.
Io so tutti questi nomi e so tutti i fatti (attentati alle istituzioni e stragi) di cui si sono resi colpevoli.
Io so. Ma non ho le prove. Non ho nemmeno indizi.
Io so perché sono un intellettuale, uno scrittore, che cerca di seguire tutto ciò che succede, di conoscere tutto ciò che se ne scrive, di immaginare tutto ciò che non si sa o che si tace; che coordina fatti anche lontani, che mette insieme i pezzi disorganizzati e frammentari di un intero coerente quadro politico, che ristabilisce la logica là dove sembrano regnare l'arbitrarietà, la follia e il mistero
...."
Image may contain: 1 person, closeup

Pascal Bruckner "În spatele ușilor închise"



Traducere de Magda Mărculescu





Nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru: nu știu să rămână liniștiți în camera lor" – iată ce spunea Pascal despre divertisment. Apoi: „Faptul că oamenilor le place atât de mult zgomotul și agitația face ca închisoarea să fie un supliciu oribil. Și ca plăcerea singurătății să fie un lucru de neînțeles." Am putea să-i răspundem: necazul europenilor se trage tocmai din faptul că trebuie să rămână în camerele lor. Ceea ce ne amenință astăzi nu este atât virusul cât lipsa de acțiune, nu atât riscul de a ne îmbolnăvi cât acela de a muri de plictiseală. Orice ar zice Pascal, divertismentul este esențial, inutilitatea vitală, căci fără aceste intermitențe care fragmentează cotidianul, existența ar începe să semene cu o pedeapsă.


Dar cum să-ți reorganizezi zilele până acum pigmentate de ieșiri, vizite la cafenea, perspective de vacanță și călătorii? Pentru mulți, conviețuirea permanentă cu partenerii de viață și cu copii de vârstă fragedă seamănă cu un coșmar. Prevăd deopotrivă multe nașteri, prunci Covid și numeroase divorțuri. Atât de puțin separă șarmul vieții comune de servitute! Iată, o lecție stranie: îndrăgostiții pot supraviețui războaielor, adulterului, disputelor, dar nu și izolării. Calmul cel plat este fatal pentru iubire.


Epidemia este o încercare, dar nu toți o trăiesc în același mod. În vârful ierarhiei se poziționează tragedia și lupta: bolnavii aflați la reanimare, medicii, infirmierele care-i îngrijesc și care-și riscă propria viață, epuizați, furioși din cauza lipsurilor de orice fel – măști, paturi, aparate de respirat. Avem de-a face cu un sistem spitalicesc încolțit, care scârțâie din toate încheieturile, mai ales în sudul Europei, care a devenit un fel de lumea a treia a luxului. În aceeași situație se află „vârstnicii", închiși în propria lor casă sau în azil, abandonați de familie, baricadați în Casa Morții și statistic destinați dispariției. După care vine majoritatea, supraviețuitorii care s-au vindecat, care au ieșit din spital: îi privim cu invidie, ei sunt cei care au traversat infernul. Mai jos, vin salariații care continuă să muncească până la epuizare, soldații, polițiștii care asigură securitatea pe riscul lor. Și, nu în ultimul rând, numeroasele tragedii, imposibilele înmormântări, funeraliile la repezeală, părinți și copii despărțiți de continente diferite.


Ne vine apoi și nouă rândul: eu, voi, masa celor izolați. Există, sigur, o mare diferență între familiile blocate în 50 de mp cu prunci care urlă de-ți sparg urechile și care nu pot fi ținuți nicicum în frâu și cele care se răsfață în confortul vreunei reședințe de lux de 200 de mp, aflată pe vreo proprietate din care contemplă venirea primăverii, citind Proust sau Fitzgerald. O imagine care ne trimite în anii 1914-1918: pe front, trupe de medici care se luptă cu prețul unor sacrificii incredibile, iar în spate mulțimea celor ascunși care se plâng și se vaită. Toți se află în război, chiar dacă majoritatea în papuci și pijama, grămadă pe Netflix sau Canal plus.


Un autor elvețian mai puțin cunoscut, Henri Frédéric Amiel, a scris în secolul al XIX-lea un gigantic jurnal de peste 16 mii de pagini, un fel de monument al vidului absolut, în care fiecare zi e remarcabilă prin aceea că nu se întâmplă nimic. Veleitar maniac, autorul și-a petrecut tot timpul visând la cărțile pe care ar fi putut să le scrie și la femeile cu care ar fi putut să se căsătorească. Doar jurnalul pe care-l ținea minuțios i-a dat iluzia unei vieți pline. Amiel ne-a devenit maestru în acest moment, căci el a știut să-și ducă insignifianța la un nivel de neegalat. Jurnalul lui este un sanctuar de hârtie închinat unei noi divinități: nimicnicia. Stări, anecdote, penibile digestii, dificultăți respiratorii (iată, și el!), toate aceste lucruri mărunte sfârșesc prin a crea o poveste. Întrevăd în toamna acestui an un aflux de Jurnale de izolare care ne vor oferi maldăre de mici trăiri ridicate la rang de epopee.


Iată-ne, asemenea lui Amiel, condamnați la înfiorătoarea datorie de a nu exista. Trăim vertiginoasa însoțire a recluziunii sterile cu moartea gurmandă, care zi de zi devorează noi victime. Oscilăm între dezinvoltură și panică, vinovați că trăim sănătoși la noi acasă, în timp ce tovarășii cad în jurul nostru, iar Moartea seceră. Fiecare zi este o colosală enciclopedie a neantului, singurele evenimente notorii fiind certitudinea de a face un duș, de a stabili meniul, de a face exerciții fizice, de a schimba locul fotoliului și de a ne suna apropiații pentru a-i încuraja. Ni se cere să devenim eroi ai extincției asemenea lui Oblomov, celebru personaj al literaturii ruse care manifestă o exorbitantă forță de inerție: refuză să se scoale dimineața și să se ridice din pat. Viața larvară devine o asceză, exact inversul isteriei consumiste sau romantice. Șaizeci și șapte de milioane de francezi sunt rugați să se convertească și să devină extremiști ai rutinei spre binele lor. Umanitatea este neajutorată, aflată la latitudinea unor viruși.

La revedere, Domnule, să rămânem solidari!" – îmi spune un vânzător. Solidari? Ori cuvintele nu au niciun sens, ori asta este o vorbă aiurea! Dimpotrivă, ni se cere să rămânem solitari, să evităm chiar și cel mai mic contact. În jargonul actual, a te arăta altruist înseamnă să fii cât se poate de egoist, să devii culmea egoismului! Rămâi la tine acasă, respectă distanța de rigoare, poartă mască sau batistă la gură, pândește chiar și cea mai timidă prezență de pe străzile goale și evit-o de parcă ar fi ciumată… Asta este solidaritate? Covid 19 dă credit deplin celor două ipostaze care ne amenință, cea paranoică și cea ipohondră: suspiciunea față de ceilalți și suspiciunea față de propria persoană. Corpul tău adăpostește un inamic care te poate pune la pământ în orice clipă. Este firesc să te temi! De acum înainte, spirit civic înseamnă să te gândești doar la tine. Să mergi să-ți cumperi o pâine echivalează cu o expediție în jungla amazoniană, printre tornade și vipere. Vânzătorii îți înapoiază restul cu o privire piezișă. Să nu îndrăznești să tușești: toți se vor întoarce brusc, gata să te linșeze. Simplul fapt de a trece pragul propriei case, al propriului apartament este un pericol major. 


Îmi împrumutați câinele dumneavoastră? Vi-l închiriez pentru o oră." Ce vom face pentru a ucide monotonia, pentru a găsi un motiv să ieșim pe străzile astea goale, în care nu răsună decât pașii noștri? Tăcerea Parisului noaptea este înfiorătoare. Nici măcar un avion care să rupă monotonia sau o mașină care să claxoneze… Este stupefiant contrastul dintre natura care explodează de culoare în acest moment, care înflorește, și fețele trase ale trecătorilor.


O lume a egoismului opac în care oamenii se intersectează fără să-și vorbească: aceeași situație ca în teatrul absurdului sau ca în acele filme de avangardă din anii '70, în care tinerii cultivați discutau la infinit despre incomunicabilitatea ființelor umane. Exact ca în peliculele distopice, gen Le Jour dʼaprès, Contagion, La Route, în care fiecare om care se profilează la orizont este un potențial ucigaș. La fel ca Roma sau Madrid, Parisul a devenit decorul unui film de groază, numai că monstrul de data aceasta ești chiar tu pentru vecinul tău, chiar el pentru tine.

S-ar putea spune că prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa: nu mai departe de ieri, ne feream de străini, astăzi ne temem de vecinul de palier. Am trecut de la agorafobie, spaima de spații mari, fără frontiere sau pază, la claustrofobie, sentimentul încarcerării acasă. Aceasta este lumea co-prezentă sieși, astăzi mai mult ca oricând, suntem pentru prima oară contemporani cu propriii noștri contemporani în timp real, cu cei din Iran, Argentina sau Coreea. Globalizarea pandemiei a luat locul comerțului global.


Să relativizăm: nu este Ciuma neagră, nici Ocupația germană și cu atât mai puțin situația unui ostatic capturat de teroriști. Dar este provocarea noastră; și este inedită. Nu depinde de noi să învingem această boală, după cum nici să îi frânăm propagarea. În schimb, depinde de noi să rămânem la înălțimea a ceea ce va urma. Fiecare zi este o luptă discretă împotriva îndoielii și descurajării. Într-o astfel de situație excepțională este important să nu ne lăsăm la voia întâmplării, să ne purtăm „ca și cum": să ne îmbrăcăm ca și cum viața socială ar continua, să ne aranjăm casa ca și cum am primi musafiri, să înfrumusețăm camerele, să pregătim mese somptuoase, pe scurt să ne ținem firea.


Cu siguranță nu suntem egali în fața plictisului; unii îl omoară printr-o continuă distracție, alții se bazează pe el pentru a putea accede la o reverie fecundă: aceștia din urmă sunt aristocrații vieții interioare. O aristocrație care este, în principiu, deschisă oricui, care nu depinde nici de bogăție, nici de origine. Este o igienă a spiritului care ne forțează să descoperim în noi resursele necesare pentru a supraviețui. S-a schimbat percepția pe care o avem despre timp: nu mai este orientat către niciun scop, poate doar spre o improbabilă izbăvire. Nu mai există duminică, nici luni, fiecare zi seamănă cu oricare alta. Un prezent perpetuu. Pentru că boala, ceea ce ne amenință este un spectru al disoluției, o furtună de ore blegi. Fiecare dintre noi inventează o sumedenie de trucuri pentru a păcăli monotonia: unii își transformă livingul în sală de sport, balconul în pistă de alergare sau pur și simplu își instalează patul pe hol, ca să mai schimbe atmosfera. Alții își trimit poeme, fac schimb de melodii. Vedem chiar și cupluri făcând amor pe balcon pentru a sfida bunele maniere, în timp ce pe partea cealaltă a străzii melomani improvizează arii de operă. Ne întrecem în ingeniozitate grație telefoanelor și filmulețelor video. Circulă mii de glume, unele dintre ele, trebuie să recunoaștem, de-a dreptul geniale în nonsensul lor. Istoricii vor relata mai târziu cum populații întregi au dezvoltat un fel de imunitate mentală la frică. Cum și-au construit o fortăreață interioară pentru a respinge suferința și a lasă să treacă doar frumusețea, talentul, umorul, insolitul – toate dovezi ale iubirii și prieteniei. Iată-ne constrânși să transformăm recluziunea într-o artă de a trăi, să convertim detenția în libertate. E o calamitate, dar e și o șansă.


Text apărut în Le Monde și publicat în Republica cu sprijinul Editurii Trei.




IPS Pimen, testamentul ierarhului

IPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a acordat un interviu pentru Monitorul de Suceava, pe 1 noiembrie, 2019. Acesta spunea că dorește să fie înmormântat  la Sihăstria Putnei, schit care aparține de Mănăstirea Putnei.

Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană.

Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii...
Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc... Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit 'Balada' lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare".
ÎPS Pimen a făcut pregătirile pentru momentul înmormântării sale.
„Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărelele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, 'Marșul funebru', de Chopin, 'Balada' lui Ciprian Porumbescu, ceva din 'Rapsodia' lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie... Să cânte așa, mai în surdină...
Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii".

Transylvanian Folk Songs



Artists’ greatest inspiration often comes from sources that once surrounded them in their native communities. Pianist Lucian Ban, violist Mat Maneri and woodwind master John Surman come from different backgrounds but are connected by their focus on improvised music along with their appreciation of folkloric and classical styles.

Their mutual interest in the work of Hungarian composer and ethnomusicologist Béla Bartók led to their new recording, Transylvanian Folk Songs, an assortment of arrangements of folk songs collected by Bartók in Ban’s native Romania.

In the early 1900s Bartók was introduced to the folk music of the Romanian people in Transylvania. His immediate infatuation with the music led him to a lifelong pursuit to record and catalog these beautiful regional pieces. Bartók spent eight years traveling the Romanian countryside recording and transcribing these pieces, which he would spend the rest of his life collating into six catalogs containing over three thousand tunes, simply entitled Romanian Folk Music. The composer’s own compositions would be influenced at every level by his folk studies.

A century later, these three outstanding improvisers – Mat Maneri, Lucian Ban and John Surman – draw fresh inspiration from the music that fired Bartók’s imagination, looking again at the carols, lamentations, love songs, dowry songs and more which the composer collected, in the period between 1909-1917.

Lucian Ban grew up along Bartók’s collecting path in Transylvania and by the end of the ‘90s he would leave Romania to pursue his career in jazz music in New York City. But the music of his native land continued to inspire his work, most notably in his own compositions as documented on the Songs from Afar (Sunnyside, 2016) or the classical music of Romania’s famed composer George Enesco on Enesco Re-Imagined (Sunnyside, 2010) but also with his work alongside Maneri on Transylvanian Concert (ECM, 2013).

Brooklyn born and Boston bred Mat Maneri grew up in an extremely musical household. His father was a tremendous clarinet and saxophone player and his mother an amateur vocalist who spent much of her time around the church. The younger Maneri was attracted to music of all types, from rock and gospel to modern classical and the avant-garde. Maneri had an early attraction to Bartók’s music, responding instantly to the folkloric influences, which were reminiscent of music he grew up listening to at home.

As Ban and Maneri first began conceiving their re-imagination of the Bartók Field Recordings, they considered who would be a good foil for their well-established duo rapport. They also wanted to consider who might fit in best as an improvising instrumentalist who also had a folk music sensibility. The great John Surman was a perfect fit, as he has spent decades creating a singular sound on bass clarinet, and soprano and baritone saxophones, informed by his pastoral upbringing in Devon, England.

The pieces that Ban and Maneri chose came directly from the Bartók field recordings catalogs. As there were so many pieces, Ban arranged for 150 pages to be copied from the different volumes, which were broken up into instrumental and vocal pieces, and included carols, dowry songs, laments and love songs. Ban and Maneri then played through the pieces together, selecting the ones that spoke to them, making sure there were diverse styles and instrumentation (usually for violin, flute and bagpipes) and that were well suited for adaptation by their trio. They also got digitized copies of Bartók’s original wax cylinders recordings of these pieces from The Budapest Bartók Archives to further enhance their approach.


The trio left the transcriptions loose to allow them to take liberties in translation. The arrangements are incredibly diverse and intriguing to hear, as the three musicians allow themselves ample space to find themselves in the pieces. The trio fell into the music immediately and absorbed the legacy of the music as they performed it in front of a receptive, native crowd, as can be heard on their recording from a live performance at the Baroque Hall of the Timișoara Museum of Art in Timișoara.

The recording begins solemnly with the quietly attractive “The Dowry Song,” which dances with growing intensity between baritone sax, viola and insistent piano. Surman’s bass clarinet takes the lead on the winding and then pointillistic carol “Up There” over a bass line figure from the piano. Dynamic group interplay highlights the brilliant “Violin Song,” featuring percussive piano effects and winding melodic lines between soprano sax and viola. Surman’s haunting bass clarinet undergirds Ban’s melancholy piano and Maneri’s plaintive viola on the seductive piece, “The Return.”

Ban’s hypnotic piano cues Maneri’s singing viola on “The Mighty Sun,” while Surman’s supple baritone plays a sort of counterpoint. Drifting low tones from bass clarinet and viola simply restate the beautiful melody as it was transcribed by Bartok and create a hazy bed for Ban’s meandering piano on “What A Great Night This Is, A Messenger Was Born,” an introspective tone that continues on the patiently restrained “Carol.”

Maneri’s Eastern European like microtonal viola intro slides into the pensive “Bitter Love Song,” a solemn tune amplified by the stoic pace and restraint. The program ends with Surman’s flight on soprano sax highlighting the buoyant “Transylvanian Dance” which holds a striking but muted intensity throughout.



The collection and preservation of Romanian Folk Music was a lifelong pursuit of the great composer Béla Bartók. The musical re-imagination of his Transylvanian field recordings generated by Lucian Ban, Mat Maneri and John Surman on their Transylvanian Folk Songs is a gorgeously impressionistic endeavor that furthers their hero’s pursuit and accentuates its importance.