Traducere // Translate

Sociopsia, Ilinca Bernea


Stefano_Mirabella_Portfolio
Care sunt cele mai supărătoare caracteristici ale societăților contemporane?
Am luat acest interviu unor intelectuali pe care îi prețuiesc mult. Regula jocului a fost că nu le pun decât întrebarea, nu le sugerez nimic altceva. A fost un experiment.
Răspunsurile au, toate, un numitor comun și anume nevoia acută a unei axiologii mutuale:
  1. arată că progresul, în toate accepțiunile posibile, este prea rapid și chiar impus forțat, se pierd multe în galop
  2.  denunță manipularea culturală din ”mainstream”, manipulare care se infiltrează în toate domeniile și în toate straturile tectonice ale coexistenței sociale
  3. deplâng decăderea axiologiilor tradiționale care impuneau performanță și care valorizau calitatea, de orice fel: morală, estetică, intelectuală.

Iată răspunsurile la întrebarea: Care sunt cele mai supărătoare caracteristici ale societăților contemporane?
Marian Dumitru (doctorand în filosofie):
Dacă ar fi să reduc contemporaneitatea la un singur cuvânt, acesta ar fi experiment. Suntem în epoca societăţii experiment. Nu experimentală, ci experiment. Motivaţia internă a rămas aceeaşi dintotdeauna, cel puţin la nivel asumat, declarativ: ameliorarea vieţuirii. Pe scurt: acum e rău şi vrem să fie bine. Şi pentru că suntem cu toţii limitaţi temporal la dimensiunea propriei vieţi, pe alocuri extrem de scurtă, deci nu avem timp de schimbări lente, atunci în mod fatalist, alegem, pentru a săvârşi acţiunea de „ameliorare a vieţuirii”, cea mai la îndemână cale: revoluţia. În mod tradiţional, aceasta trebuie să fie rapidă, radicală, totală şi să nu tolereze contra-revolutii. Prin urmare, asistăm la o desfăşurare brutală de forţe, care aspiră către o schimbare rapidă şi radicală a lumii. Iar prin lume, de ceva timp încoace, ne-am obişnuit să înţelegem, în primul rând: omul. E deci, un experiment în derulare, de transformare revoluţionară a omului, de ameliorare a lui. Tragic e că lupta revoluţionară e de tip total, contează doar idealul din faţă; trecutul, punctul de pornire, originalul se distrug, în mod iremediabil. Dacă în laborator poţi relua un experiment de la zero, după o revolute nu mai ai la ce să te întorci. Aşadar, în eventualitatea în care „societatea experiment” eşuează, nu vom mai avea cum a ne întoarce la starea de fapt de dinainte de experiment. Suntem all-in şi mă tem că mergem la cacialma. Prevăd că omul ameliorat va fi un biet golem. Corect, olog şi mut. 
Adela Toplean (doctor în filologie):
Societățile contemporane trăiesc, mi se pare, exclusiv din pretenții și pretexte.
De aici decurg caracteristicile lor cele mai supărătoare:
Deschiderea (frontierelor, ușilor de dormitor etc.) –  Cum nu mai poți vorbi azi de “omenire” ci de miriade de forme de autenticitate, nu mai e chip să rezolvi neînțelegerile dintre oameni. Și așa apare, “salvator”, pretextul deschiderii și inclusiveness-ului care subminează cu succes orice formă de angajament față de Celălalt. Cum angajamentul se întemeiază în altceva decât în propria pretenție (angajament fiind atunci când îți asumi niște obligații specifice față de datele realității sau față de un anume individ sau grup), oamenii îl resping, închipuindu-și că angajamentul i-ar  așeza sub semnul fixității, al statorniciei silite, al habotniciei interpersonale. Nu-i dă nimănui prin gând că angajamentul nu se opune deloc naturii flexibile a omului, ci doar o sistematizează. Angajamentul te vrea centrat, nu închis.
Corectitudinea politică – teama de a nu jigni și de a nu fi jignit a transformat politețea într-un ultimatum. Trăim, oricum, o celebrare frenetică a vulnerabilităților. Astăzi până și birocrațiile trebuie să pară virtuoase. Sub pretextul recuperării celui slab, se poate justifica și descătușa orice resentiment. A pune umărul, zelos, la descătușarea unui om resentimentar a devenit, în contextul CP, dovada unei supreme mărinimii; iar un resentimentar descătușat nu mai e defel resentimentar, ci un om a cărui ură lucrează acum în realitate, nu doar în el însuși…
Narcisismul “de rit nou” – astăzi nimeni nu-și mai poate satisface idealul narcisic fără să lezeze idealurile narcisice ale tuturor celorlalți și, prin asta, propriul ideal narcisic (acela de a fi slujit și adulat de toți). Narcisicul vrea totul, dar iată-l cu mâinile goale! El nu mai are nimic afară de realitatea dureroasă a singurei lui pretenții pentru care nu poate fi găsit niciun pretext publicabil pe social media: “doar mie, MIE mi se cuvine totul.” Drama narcisicului „de rit nou” este reală, căci singura pretenție genuină se întâmplă să fie și singura care, iată, nu mai poate fi clamată. Omul narcisic „de rit nou” nu se mai așează confortabil în propriul narcisism. El sfârșește cel mai adesea într-o neagră singurătate, deși este mai puțin “abilitat” să fie astfel. O societate de indivizi preponderent narcisici și preponderent singuri nu o duce prea bine…
Ura față de nuanță – impresia mea este că această ură este astăzi cel puțin la fel mare și de compactă ca ura față de “patriarhat”. Se dau lupte nu doar pentru putere, ci și pentru eliminarea nuanțelor din literatură, din academie, din viață. Ironia e că suspiciunea și speculația proliferează incontrolabil exact acolo unde nuanța legitimă nu e permisă. Suprimarea nuanței complică nu simplifică relațiile între oameni. Nuanța își face oricum drum prin noi, pe sub pământul nostru, exact ca vițele de carne din serialul Stranger Things. A văduvi pe cineva de nuanțele pe care le merită înseamnă să-i negi dreptul la adâncime și la sens. Lipsa nuanțelor de discurs face comedia fluidității de gen încă și mai expresivă. Excesul de nuanță în sensibilitatea de gen e un soi de efect care se revoltă împotriva cauzei. Improvizația de gen proliferează compensatoriu. Nuanțe pe care nu mai sunt în stare să le verbalizez, iată că ajung să le simt! Blestemul nuanțelor nespuse pregătește neîncetat terenul pentru mari și de neînvins vulnerabilități…
Bănuiala mea este că în 5-10 ani oamenii vor deveni în mod genuin incapabili să recunoască nuanța și ambiguitatea. Și cu atât mai puțin să revendice ceva pornind de la ele. Vor respinge, deci, ca subversiv – cu bună credință – orice nu va fi spus simplu, pe înțelesul lor.
Când trăiești din pretexte și pretenții, te poți automutila fără griji, oricum nu te doare. Pierzi contactul cu tine. Solidaritățile târziu-moderne nu sunt, cred, ale oamenilor, ci ale pretențiilor lor. Solidaritatea pretențiilor arată clar lipsa de contact cu propriile abisuri. Pretenția e un hashtag, ea nu are conținut existențial, este vidul eului.
Când ți se refuză ceea ce pretinzi în mod ne-genuin, clamările și văicărelile (întotdeauna publice) ies din zona tragicului și intră în zona isteriei (iată aici o altă caracteristică supărătoare a societăților contemporane).
În curând, pretențiile vor controla mașina vieții. Vom fi tot mai mulți suferinzi de rigiditate emoțională, bipolaritate și psihoze. Doar cei care halucinează vor mai avea o voce.


Lucian Petrilă (muzician):
Maestrul Celibidache era un „architect” desăvârșit. Uneori era în stare, până și din cuvinte simple, să facă ziduri de netrecut. În încercarea de a nu își irosi timpul, le punea întrebări cheie discipolilor săi. Îi tria așa, cu sarcasm și ironie, cu logică și virtute, își ținea personalitatea și talentul apărate de ignoranți, în citadele construite din verb și sens. ”Care e esența?” îl întreaba brusc, brutal, aproape disprețuitor, pe un dirijor, pe un tânăr muzician, care își dorea să poată înțelege acel univers de energie pe care Maestrul era capabil să îl genereze în partituri ce pareau citite de „monstrul sacru” cu alt cifru. Apoi, aproape încercand să-l strivească pe cel ce nu îndrăznea sa rostească „răspunsul suprem”, zicea: „Spune-i ăluia că Raportul este ceea ce definește muzica și îi descrie valoarea.”
Raportarea vicioasă, lipsa proporției, cred, va fi sămânța în majoritatea erorilor încercate de societățile actuale.
Astăzi progresăm (mai ales tehnologic), dar nu ne raportăm viteza devenirii la sustenabilitatea resurselor. Dospim comunități pana când ajung asemenea unor aglomerari tumorale, pentru că nu reușim prin educație să facem raportările sociale/ morale/ spirituale necesare. Platon spunea ca în formarea tânărului cuget trebuie sa pui în egale parți poezie/philosofie, muzica și exercitiul fizic: deci raportul acelui vechi proverb: ”minte sănătoasă în corp sănătos”.
Depinde de noi să nu lăsăm orogoliul și mândria deșartă să ajungă să ne guverneze lumea, pierzând astfel altruismul, bunul simț și mai ales sensul!
Ce rost ar avea până și un raport perfect dacă el ar fi lipsit de sens?
Andreea Astani (doctor în psihologie):
Pentru mine, ca psiholog, una dintre cele mai deranjante caracteristici care definesc societatea contemporană este aceea că promovează la scară largă o serie de standarde neraliste despre ce înseamnă să fii un om de succes, un om fericit. Să fii mereu și cu orice preț radiant, zen, să gândești pozitiv chiar și dacă ar fi să cauți acul în carul cu fân, să fii mereu un magnet cu plus care atrage lucruri bune în viața sa. Să nu carecumva să îndrăznești să strici feng shui-ul lumii cu tristețea sau cu melancolia ta, cu urme de gândire pesimistă sau chiar realistă! Lumea este intolerantă la așa ceva!
Ni se spune adesea că ”suntem cu toții speciali”, și dacă ne străduim destul putem deveni oricine, obține orice și trăi viața fericită la care visăm. De ce oare ne-ar mai trebui curba lui Gauss? Poate că nu este frumos să-i spui cuiva că nu este special, dar este mai sănătos decât să îi creezi iluzii. Atunci când te crezi special, te simți îndreptățit să primești ceea îți dorești, îți scade toleranța la suferință și frustrare, devii obsedat de faimă și de a avea din ce în ce mai mult iar dacă nu reușești nu este pentru că nu ai muncit destul sau pentru că nu ești ”atât de special”, ci pentru că esti o victimă a societății.
Alt aspect supărător pentru mine, pe care îl întâlnesc tot mai mult în jurul meu, în special la tineri este nevoia aproape vitală de validare și apreciere care îi determină pe oameni să renunțe la propria autenticitate în favoarea unor titluri onorifice precum ”omul bun la toate”, ”omul care are întotdeauna dreptate”, ”omul care nu pierde niciodată”. Apoi mai e și că oamenii sunt din ce în ce mai grăbiți, nu mai au timp să aprofundeze, să creeze relații bazate pe mai mult decât small talk, să investească efort în scopuri care nu oferă recompensă imediată, să încerce să repare înainte de a arunca. Pungi de plastic, experiențe, oameni, chiar și propria viață, totul devine dispensabil, un bun de unică folosință.
Carol Szabo (doctor în electronică și medic):
Societatea modernă are trei caracteristici care mi se par mie foarte supărătoare:
  1. Prezintă un mare dezechilibru între forță și morală / înțelegere. Astăzi, oamenii pot consuma în timp scurt resurse enorme, pot muta munți, pot distruge întreaga viață pe pământ, pot modifica clima. Aproape orice om poate ucide 100 în secunde. În același timp, omul este la fel de egoist, limitat la interesul său animalic de autopreservare și acumulare de resurse pentru vremuri grele. Simțul răspunderii care vine la pachet cu puterea e inexistent. Puțini simt povara acestei imense răspunderi care vine cu puterea. Ma simt – și omenirea împreună cu mine – ca o maimuță căreia i s-a dat un pistol cu amortizor (nu face zgomot, dar ucide).
  2. Evoluează cu o viteză nebună. Până nu demult oamenii mureau într-o societate care semăna cât de cât cu cea în care se născuseră. Înțelegeau ceea ce se petrece în lume la bătrânețe la fel sau mai bine ca în tinerețe. Același set de aptitudini, aceleași meserii, aceleași relații sociale existau de-a lungul unei generații. In ziua de azi profesii care existau în tinerețe, dispar până un om ajunge în maturitatea târzie, activități sociale, la fel. Această schimbare perpetuă face ca oamenii să apară deconectați de lume, izolați, într-un permanent efort de adaptare. În același timp nimic nu e gustat, explorat complet. E ca și cum iei o îmbucătură dintr-un măr și apoi îl arunci și încerci o pară.
  3. E foarte complicată. Pe vremuri totul se învârtea în jurul nevoilor primare și, cu un minim de inteligență și efort un om putea înțelege care sunt lucrurile de care are nevoie și cum să le obțină. Astăzi nu mai poți folosi forța fizică sau agilitatea ca să vânezi sau să culegi fructe. Din munca fizică nu prea poți câștiga bani suficienți cât să plătești pentru pâine. Chiar și plățile, contractele pentru locuință, împrumuturile, legile, toate sunt complicate, deci dacă nu ești deștept nu te descurci.

Luminița Amarie (filolog, poet):
Primitivismul generat de multitudinea de posibilități. Posibilități?! Amestecul dintre finețe și vulgar dus la extrem. Masculinitatea răstălmăcită prin urmare înțeleasă greșit și totodată lipsa ei în urma castrării psihologice la care sunt supuși bărbații. Lipsa feminității din ce în ce mai accentuată. Prea multe opțiuni, prea multă artă numită așa doar pentru că de fapt nu mai există o diferență între estetică și kitch. Nici brutalismul nu mai e ce era. Oboseala. Roboții. Alternative aparente. Gratuitatea. Lipsa genuinului. Masca ratată a autenticității. Consumerismul în urma căruia rămânem niște marionete. Concurența înțeleasă greșit. Accentul care se pune pe randament. Până la urmă, contemporaneitatea nu mi-a arătat decât acerba lipsă a umanului din oameni & singurătatea de cursă lungă, cea căreia i te supui pentru că nu ai de ales. Nu ai?
Marea uitare. Secolul singurătății.
Mirela Iacob (filolog, traducător)
În Timișoara, „briza” unei societăți moderne concrete s-a simțit și în timpul regimului comunist, mai devreme decât în alte părți, chiar dacă a adiat foarte anemic. Accesul la informația vecinilor iugoslavi, deși foarte limitat, a fost o interfață foarte prețioasă la vremea respectivă. Cred că e necesar să ne raportăm la caracteristicile de bază ale societății contemporane și ca parte dintr-un întreg, nu doar singularizate, iar asta presupune un reframing social, geografic, politic, economic etc., care devine un factor flexibil important.
Sub incidența sa, poate că ceea ce numeam „acces” acum 30 de ani în România era deja „exces” în alte părți. Simt tendința de exces în multe – globalizare, industrializare, „ism”-urile  de orice tip, presiunea socială, rate (bancare sau ale criminalității), stratificări, interpuneri, juxtapuneri, suprapuneri, licitări, viteză, anticipări, reacții. Excesul pare uneori endemic, dar devine contagios. Un alt element deranjant și cu potențial invaziv este alienarea individului, care la rândul ei castrează comunicarea. Între cele două elemente există o relație.
Pentru un background muzical la tema dată… știți versurile Ramones ” Twenty, twenty, twenty-four hours to go / I wanna be sedated”? Cam așa mă simt uneori, când drogul necesar se numește „o societate relaxată”. Poate că atunci nu s-ar putea niciodată vorbi de overdose.
Arthur Suciu (scriitor, doctor în filosofie politică):
Fac parte dintr-o generație care a fost crescută într-un sistem și a trăit în altul. Între timp, bazele noii societăți au fost puse, și ele, sub semnul întrebării. Trăim într-o lume aflată într-o schimbare tot mai accelerată, iar noi am pierdut între timp credința că această schimbare înseamnă progres sau măcar evoluție către echilibru, către o stare normală. Nu ne mai așteptăm la normalitate; dimpotrivă, atmosfera generală este una de sfârșit de lume, un sfârșit în viteză. Această tranzitivitate perpetuă ne face să ne simțim precari – social, dar mai ales metafizic. Nu știm ce vom face mâine, deci nu avem un viitor, iar a nu avea viitor înseamnă a te adânci în depresie. De fapt, acesta este aspectul cel mai frapant și supărător: într-o lume care se schimbă cu atâta rapiditate, noi stăm pe loc; într-o lume care înaintează vertiginos către viitor, noi stăm lipiți cu fața de prezent de parcă prezentul ar fi o sticlă opacă. Dar, poate că nici nu ne aflăm în prezent (căci cine nu are viitor nu are nici prezent), ci am atins deja linia orizontului: ea este viitorul, prezentul și trecutul nostru și poate chiar o formă de eternitate.
 Corina Costea (jurist):
Pe mine mă deranjeaza nu progresul, tehnologizarea vieţii şi lipsa ei de conţinut, la urma urmei fiecare alege sau face ce poate să-şi amelioreze viaţa, nu suntem inca chiar atât de mult constrânşi la digitalizare, e după posibilităţi, ba chiar n-ar fi rău să avem roboţi pe şosele si la diverse instituţii, ar fi chiar mai asertivi decat personalul medical din spitalele de stat, la o adică, iar amenzile generate automat pentru diverse încălcări ale legii, cum există in ţările civilizate, ar stopa multe derapaje in trafic şi dosare pe rolul instanţelor de judecată. Insa, până la disciplinarea şi normarea zvâcnirilor de precupeţi care te întâmpină la diverse ghişee, pe drumurile publice şi cel mai grav, acolo unde te afli în posturi vulnerabile, unde însăşi viaţa depinde de viteza de reacţie sau caracterul integru al profesionistului care ocupă un loc in acea instituţie, e cale lungă. Faptul că o parte din societate este mai dezvoltată poate fi ignorat în proporţie covârşitoare la ţară, în oraşele mici, în comunităţile de intelectuali de rit vechi, ca să spun aşa, deranjant este faptul că decalajul intre categoriile socio-profesionale, ca si cel dintre generaţii, nu este la fel de atenuat precum diferenţele de gen, de exemplu, adică oamenii se pot substitui unii altora in ce au mai profund şi mai specific genului, dar nu si uman, nu pot avea exigenţe de la propria persoană in ce priveste relaţiile aleatorii, relatiile in care se exprima ca profesionisti, după cum nici în cele personale nu excelează, dar pretind enorm de la alţii. Oamenii preferă să trăiască într-o bulă de falsă demnitate, autoritate, cam ca in politică, unde impostura şi clivajul faţă de realitate, printr-o magie fabuloasă a egoului, aproape că nu este resimţit de subiecţi. Oamenii au o ciudată dorinţă de a transcende planul acesta dintotdeauna, dar odată cu accesul la mediul virtual si liberalizarea moravurilor sexuale, până şi sexagenarii cu aparenţa respectabilă vor să consume tinereţe în serie ca nişte vampiri groteşti. In concluzie, dacă reclam ceva anume, este faptul că se duce tradiţia şi nu vine nimic în loc, nici progres, nici ameliorarea vieţii, nici acceptare de sine si de alţii, nici vreo soluţie de albire a păcatului criticismului care este in gena românului sau in zestrea celor 7 ani de acasă: nu eşti bun de nimic, asta am auzit cu toţii, cel puţin o dată, şi asta pretindem şi noi prepuşilor nostri. Toţi suntem buni la critică şi aplicat sancţiuni, societate de judecători ad-hoc.

Sorin Despot (poet):
Printre umilele mele sîcîieli se găsesc o sumedenie de caracteristici și fenomene aparent inerente societăților contemporane, în general, însă țin să restrîng discuția la cea românească. Pentru început, echivalarea opiniei cu aserțiunea a devenit loc comun. Opinez cu tărie, deci am dreptate. Aha, sigur că da, opinează-nainte!
Apoi, mă sîcîie ultra-corectitudinea politică, e obositoare și face, ici-colo, imposibilă comunicarea onestă și inteligentă. Totodată, în aproximativ aceeași direcție, mă sîcîie normările de conduită care fac imposibile interacțiunile firești, autentice, umane. Polarizarea pe repede-nainte și argumentele falacioase mă scot din sărite de numa’. Mă sîcîie pozițiile și normările ultra-nivelatoare, desigur și obligația de a lua partea unei tabere sau celeilalte. Ferească monstrul de spaghete zburătoare să propui vreo poziție nuanțată, că te iau și unii, și alții la cîntece de galerie.
Tribalismul mă sîcîie. Coaliția împotriva monstrului din debara mă sîcîie. Lipsa de coeziune socială clădită pe viziune comună mă sîcîie. Mă sîcîie asediul perpetuu al dezinformării și paralizia intelectelor sub aversele de senzaționalism mediatic. Lipsa unor repere solide de informare în spațiul public și lipsa unei culturi a dezbaterii civilizate mă scot poate cel mai tare din sărite. Din acestea din urmă găsesc că decurg cele mai multe dintre ante-numitele sîcîieli.
Cătălin Marin (scriitor):
Răspund subiectiv, poate din modestie, poate din grandomanie, nu putem ști, totul e relativ. Uite fix asta găsesc eu a fi cel mai supărător lucru al societății contemporane: subiectivismul relativist, alimentat de-o aristocrație a traumatizaților. Trăim în epoca unei dictaturi a proletariatului spiritual, în care totul este psihoterapie de masă. Am încercat să cuprind în răspuns o latură specifică erei, de-ar fi s-o luăm în ansamblu, toate-s vechi și noi sunt toate și nimic nu e nou sub soare și totul s-a mai făcut și cine să îndrepte ceea ce El a făcut strâmb etcetera etcetera etcetera. Spuza lumii e plină de găuri, am încercat să ierarhizez și iaca mă justific. Sunt critic nu cusurgiu, așa că în gulagul ăsta împuțit de-i zice lume, fac tot ce pot să mă asigur că percepția a tot ceea ce-i urât, nu-și are cauza în ochelarii mei de cal trândav de curse.
Ilinca Bernea (scriitor, doctor în filosofie):
”My Name is Kahn”. Filmul începe cu o mamă indiană explicându-i fiului că nu are nici o importanță dacă un om este Buddhist, Musulman sau Brahman, tot ce contează e să fie bun.
Principalul rău al societății contemporane, din perspectiva mea, este ideologizarea și politizarea relațiilor dintre oameni. Faptul că a ajuns să conteze mai mult înrolarea la un sistem de idei decât bunătatea concretă sau noblețea caracterului. Faptul că un om poate fi etichetat dur, compromițător, fiind o ființă excepțională, pentru libertatea de a gândi altfel decât o pretind ideologiile din mainstream. Acestea mai au și perversitatea, deși sunt puterea, să insinueze că s-ar lupta cu o putere.
Progresismul cu orice preț, progresismul conceput ca etalon incontestabil al binelui e o mare problemă pentru că obstrucționează dreptul omului de a prefera un mod de viață și de gândire tradițional. Demonizarea tradiției este, de asemenea, un fapt condamnabil.
Dacă în alte epoci relațiile dintre oameni erau puteric afectate de norme religioase, acum normele ideologiilor neo-marxiste, adoptate de toate sistemele educaționale din lumea occidentală, fac ravagii, asmuținu-i pe oameni într-o vânătoare de vrăjitoare instrumentată politic.
În perioada interbelică tinerii germani, mai ales studenții, erau mari amatori de swing. Încingeau serate prin cluburi special amenajate și dansau de mama focului. Prin anii 90 s-a făcut un film numit ”Swing Kids”, acel film arăta cum acești tineri erau racolați de Partidul Național Socialist, transformând peste noapte prietenii în dușmani.
Puțin îmi pasă de doctrine. Există ceva dincolo de doctrine și anume valorile fundamental umane.  Nu ești altfel decât naziștii doar pentru că acuzi gândirea unuia și altuia de nazism. Și faptul că țipi: ”hoții, hoții” nu te scutește de ipoteza că ai putea fura la rându-ți și faptul că vânezi vrăjitoare nu te împiedică să fii o vrăjitoare tu însăți.
Nu e nici o diferență între unii activiști ai corectitudinii politice și fundamentaliștii de orice fel.
Scopul nu scuză mijloacele.

https://bel-esprit.ro/sociopsia/?fbclid=IwAR296ULVGQGsohjArm3e4pB72-_n8MG1ar90I-B8BKoWxdzScpGQWPo6amo

Traiul in haos relativist

Fraza aceasta, spusă într-un interviu pe marginea cărții, descrie esența febrei interpretative care a atins lumea contemporană: ”ierarhiile firești care stau la temelia oricărei oricărei orânduiri sociale sunt luate drept raporturi de opresiune și abuz” spune Jordan Peterson. O cultură este un sistem axiologic. Dacă orice calificativ și orice măsură sunt anulate ajungem să trăim în haos relativist.

Image may contain: text

 Comentarii FB

    Sorin Raican  La ce vă referiți când spuneți" febră interpretativă"?
     
    Adrian Rezus... mi-as permite sa traduc prin... `minti infierbintate', sintagma Ilincai! :)
     
     
    Ilinca Bernea  Mersi mult, exact asa... :)
     

  • Vasile Bucuresteanu as vrea sa stiu si eu pe unde se gaseste in prezent, sau in istorie, vreo ierarhie dintr-astea firesti, asa cum le defineste jordan, una care nu poate fi pusa in chestiune? poate in lumea crustaceelor, a lobsterilor? cand mai deunazi jurnalismul a fost pus la zid, cand america e condusa de un clovn, cand planeta e pe cale de a fi distrusa, voi consumati acesta frauda bazata pe mituri patriarhale, care n-au nimic de-a face cu realitatea.
     
    Ilinca Bernea  Cel mai banal exemplu e in sport. Tot ce înseamnă competiție sportivă e un exemplu de ierarhie naturală. Poate fi și sport intelectual. Cel mai înzestrat câștigă și își merită poziția.
    Sportul e un domeniu care nu a putut fi politizat.
    Alt exemplu e
    în arta anterioară răspândirii concepțiilor moderne. Să luăm de exemplu școala olandeză, în care conta atât de mult măiestria. În postmodernitate nu mai contează nici opera nici artistul doar discursul justificiativ, de când cu ideea lui Duchamp.
    Muzica clasică, în secolul XVIII nu ar fi fost niciodată relativizată și pusă pe același plan cu ce se cânta atunci prin crâșme. Acum se trăiește în regimul ”de gustibus non est disputandum”.
    Istoria evoluției tuturor formelor artistice (poetice, muzicale, plastice) presupune un sistem de selecție naturală a unor modele de reprezentare din ce în ce mai complexe, mai ambigue și mai originale. În gândirea estetică, până în secolul XX. existau o serie de criterii de valoare care se impuneau cu strictețe și care descriau - ierarhii ”naturale” - că doar nu impuse de partidul comunist.
    Tot ce înseamnă societate tribală, și o arată și Ernst Cassirer, se bazează pe concepții cosmologice care reflectă astfel de ierarhii naturale. În ”Filosofia formelor simbolice” explică fenomenul codificării unor experiențe directe în reprezentări mentale și lingvistice ale raporturilor de forțe naturale.
    În Republica, Platon schitează (*contestabil desigur, nu subscriu, doar exemplific) o posibilă societate meritocratică în care fiecare e îndrituit să facă acel lucru la care se pricepe mai bine.
    Culturile au evoluat și în funcție de condițiile climaterice și geografice, chiar și această civilizație raționalistă, europeană, s-a dezvoltat într-un anumit climat, nu ar fi evoluat la fel în preajma polului sau ecuatorului sau la tropice.
    De asemenea C. Gustav Jung, în studiile sale despre natura psihismului, arată care sunt raporturile de forțe dintre funcțiile raționale și cele iraționale ale psihismului și cum între straturile tectonice ale trăirii umane există ierarhii naturale și mă refer la raportul dintre informația parvenită din sistemul limbic și cea parvenită din cortex (care coordonează lucrurile).
    În societatea actuală cei înzestrați cu mai multe abilitate în a mânui structuri logice sunt mult mai apreciați decât cei care nu sunt. Tot ce ține de gândire este situat pe un plan superior altor tipuri de expresie și relaționare. Ierarhie ”naturală” pentru că nu există un plan de acțiune, o voință în spate care să facă lobby rațiunii. E un proces direct.
    Prin natură înțeleg evoluția formelor de coexistență umană dincolo de orice manipulare politică. E natural ca femeile să nască și nu bărbații. Acum nu mai e limpede, desigur...:)
    Gaston Bachelard semnalează în lucrările sale de psihanaliză asemenea ierarhii naturale în formarea limbajului metaforic al subconșientului. Simbolistica lexicală asociată elementelor naturale le respectă. Aceste ierarhii sunt asociate corespondenței dintre chestiuni care țin de firea omului și mediul natural. Tot ce înseamnă cultură tradițională se mulează pe corpul acestor corespondențe.
     
     
    Horia Vicentiu Patrascu  Un exemplu simplu: inteligenta e superioara prostiei (si in lumea crustaceelor si a omului) :)

     
     
     

Pastila de inima-Dimanche soir

Muzique: Grand Corps Malade



Parce qu'avec toi le temps a pris de nouvelles dimensions Que ma routine s'est égarée dans ces changements de direction Parce que les jours de la semaine se mélangent dans ce bazar Parce que c'est toi, parce que t'es là, je n'ai plus peur du dimanche soir Parce que ça arrive tellement souvent que je sois en pic de sentiments Et que ma pudeur accepte quand même de te le faire comprendre gentiment Parce qu'il paraît que l'homme s'habitue vite, s'habitue trop Et qu'moi je sais que mes deux mains ne se lasseront jamais de ta peau Quand je vois tout ce qu'on a construit, je me dis que dix ans c'est tellement long Et puis je me dis que c'est tellement court à chaque fois que s’affiche ton prénom Parce que le temps n'a pas d'emprise sur la couleur de tes yeux Parce que le vent éteint une petite flamme mais attise un grand feu Parce qu'on s'est tant rapprochés que nos souvenirs se ressemblent Parce que quand la vie n'est pas simple, c'est tellement mieux d'être ensemble Parce que je sais que le lundi, je vais te parler et te voir Parce que c'est toi, parce que t'es là, je n'ai plus peur du dimanche soir Je l'ai dans la tête comme une mélodie alors mes envies dansent Dans notre histoire rien n'est écrit mais tout sonne comme une évidence Parfois elle aime mes mots mais cette fois c'est elle que mes mots aiment Et sur ce coup là c'est elle qui a trouvé le plus beau thème Parce que je te chambre sur tes manies mais que je pourrai plus me passer d'elles Parce que je me moque de tes défauts mais qu'ils me sont devenus essentiels Parce qu’avant de te regarder partir, je te vois te maquiller dans le miroir Parce que c'est toi, parce que t'es là, je n'ai plus peur du dimanche soir Parce qu'on est libres quand on est forts et plus forts quand nos liens se soudent Qu'une mauvaise passe devient alors moins profonde que le creux du coude Parce que tous les nuages du monde n'empêchent pas les pleines lunes Et que chaque fois qu’elles brillent, c’est nos débuts qui se rallument Parce que tu sais ce que j'aime, parce que je sais ce que tu veux Et que c'est quand même une première fois dès qu'on est seuls tous les deux Parce que 120 mois plus tard, je viens encore juste de te rencontrer Parce que tu es mon plan A et que tu seras aussi mon plan B Après dix ans d'un beau voyage où je me rappelle de chaque seconde Après dix ans qui ont vu naître les quatre plus beaux yeux du monde C'est toi qui as trouvé le plus beau thème de notre histoire Parce que c'est toi, parce que t'es là, je n'ai plus peur du dimanche soir Je l'ai dans la tête comme une mélodie alors mes envies dansent Dans notre histoire rien n'est écrit mais tout sonne comme une évidence Parfois elle aime mes mots mais cette fois c'est elle que mes mots aiment Et sur ce coup là c'est elle qui a trouvé le plus beau thème Je n'ai plus peur du dimanche soir










Zonele crepusculare ale simtirii

L’Amour, La Littérature, La Vie, Réflexions, Socratiques

Henrik UldalenHenrik UldalenHenrik Uldalen



Fiecărui iubitor de Nietzsche cred că îi place altceva la el. Pe mine mă încântă spiritul romantic, faptul că la el apare, mai limpede decât la alți filosofi, uniunea dintre animal și zeu în formula sufletului, fuziunea dintre corp și spirit, conviețuirea îngerilor cu demonii în substraturile adânci ale ființei. Gândirea lui cultivă paradoxul și simbioza elementelor pe care filosofiile raționaliste le definesc drept antonime sau, în tot cazul, separate radical.
Contrar a ceea ce majoritatea teoriilor culturale afirmă, antichitatea nu era chiar așa de solară, iar opera lui Nietzsche dezvăluie un culoar secret care leagă romantismul cu toate ”obscurnatismele” lui de patimile anticilor.
Ca și la antici, în opera lui, sufletul are o identitate și, prin urmare, o predestinare, o vocație anume. El nu are liber arbitru, nu poate iubi pe oricine, nu poate detesta pe oricine, are o traiectorie de destin de la care nu se poate abate. Sufletul este practic un punct nodal al universului sensibil, o răscruce unde se intersectează toate datele care compun existența cuiva.
Nietzsche explorează zonele crepusculare ale simțirii, cele de care se leagă în cea mai mare măsură, vocația estetică și implicit erotică a unui om.  ”Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”. (Dincolo de bine și rău)
Și tot el ne dezvăluie, implicit,  filonul ”romanic” al legendelor antice.





Sufletul se naște sub semnul melancoliei: totul în lume e pieritor. ”Nașterea tragediei” are loc odată cu primele licăriri de conștiință estetică și cu primele suferințe pe care omul le-a resimțit melodic.
Care este, în fond, mesajul muzicii? că frumusețea doare (prin mortalitatea și efemeritatea ei) mai mult decât orice altceva.
Nu întâmplător splendoarea chipurilor din tablourile renascentiste inspiră mai multă melancolie decât atmosfera apăsătoare din romanele lui Kafka, decât sărăcia din cărțile lui Joyce, decât depravarea lumii descrisă de cărțile lui  Kerouac sau sărăcia interioară a personajelor lui Houellebecq.
Tragismul e doar în relația sufletului cu frumusețea pentru că ea este singurul lucru care poate fi pierdut.
Iubirea, în ceea ce are anestetic, e transcendentă.
Religiile care caută să gestioneze sursele de exaltare și suferință ale sufletului pun sub însemne demonice dragostea, care are fundamente estetice (cultivă lirismul senzorial), și artele. Artiștii sunt considerați proscriși în mediile profund religioase.
Viața, în ceea ce are anestetic, e dramatică, dură, sumbră, zbuciumată. Tragică e doar melancolia care e suflul frumuseții risipite și sentimentul unui neajuns vital, al unei neîmplini perpetue, foame de splendoare și de plenitudine intangibile.



Sufletul e condamnat așadar să rătăcească prin lume neîmplinit, flămând și însingurat. Dacă religia îi oferă alinare în rugăciune și în bunătate, în oferta de a trăi în prezent și în eternitate, literatura, arta și filosofia romantice îi oferă salvarea în dragoste.

În buna tradiție a romanticilor Byron, Keats, Huho, Shelley, Eminescu sufletele pereche, deîndată ce se întâlnesc, capătă o clarviziune.
Iubirea le ridică un strat de ceață de pe ochi și îi aduce în stare de trezie.
Toate metaforele îndrăgostirii din antichitate până la începuturile modernității invocă această ”iluminare” subită.
Îndrăgostitul capătă puteri și acces la un tip de cunoaștere misterioasă, nu prin obscuritate, ci dimpotrivă prin faptul că e directă, implicită.
Din milioane de oameni se întâmplă să vezi într-o lumină transfigurată unul care îți pare neînchipuit de frumos și de aproape. Te vede și el în același mod, ca și cum ar fi căzut un strat de piele de pe simțuri, o cortină opacă. Acest fapt incredibil care e reciprocitatea, în condițiile în care în mod obișnuit te simți pierdut într-o mare de străini și nimeni nu te atrage, e cea mai fantastică putere a naturii sau a ceea ce se ascunde, poate, dincolo de ea.
Se deschide o fereastră acolo unde lucrurile par de nepătruns și vezi prin ea, intri în lumea celuilalt ca într-o casă și în memoria lui ca în arhivele propriilor amintiri.



Se spune că sufletul e memorie, un fel de cutie neagră. Când iubești, țâșnesc din ea tot felul de imagini, sunete, stări, iubirea unifică nu doar prezentul și viitorul a doi oameni ci și trecutul lor. Îl vezi pe celălalt în toate vărstele, posturile, ai acces neîngrădit la conținutul acelei cutii. Toți știm că se poate, dar nimeni nu poate explica de ce și cum….

Durerea împărtășită te apropie la fel de mult de unul altul ca și voluptatea. Intimitatea e o dimensiune secretă pe care o deschid doar sublimul, umorul particular și intensitatea împărtășite.
Ceea ce reușește să facă pasiunea din îndrăgostiți e că le amestecă destinele, stările, rănile, adevărul lăuntric, durerea face ca sufletele să fuzioneze în aceeași măsură ca și extazul.
I-am cerut să-mi dea durerea lui și a spus nu pot… dar acel nu pot avea legătură doar cu eliberarea de ea, căci o port în mine neîntrerupt și nu de atunci, ci din prima clipa, din momentul în care am știut că mi-e dat să îl iubesc în pofida oricărei rezistențe sau judecăți.
 Nu poți transcrie în cuvinte limba fiecărui suflet anume, ci doar ceea ce au toate în comun.  Orice poem e un loc comun, un bun anonim, indiferent cine i-a fost muză. Taina ființei care l-a inspirat o cunoaște doar poetul.
Sufletul poate vedea totul limpede, poate anticipa, poate descrifra și citi tot destinul altuia în gesturi, în străfundul privirii, în pauzele dintre cuvinte, în  timbrul vocii,  în emoțiile care unesc sufletul cu corpul,  dar nu poate vorbi despre asta. Blestemul lui este să nu poată comunica niciodată secretul iubirii, să-l poarte cu el prin lume, în cea mai deplină singurătate.
Nu cred că poate spune cineva dacă iubirea anulează singurătatea sau mai rău o adâncește. Chiar și atunci când e împlinită e un destin care te izolează de lume.

                                                                                                       Ilinca Bernea

https://bel-esprit.ro/zonele-crepusculare-ale-simtirii/?fbclid=IwAR177XNftSmczrKRteWBJOYoLJuPqZ1zs1LdRXeFqWULzykMh5xxqIdxUh4


Comments: no replies

Join in: leave your comment