Traducere // Translate

Mircea PLATON – Mitul k.u.k.Europei

Mitul celei de „A Treia Europe”, al Europei chesaro-crăiești ca spațiu macro-idilic, al oazelor de bunăstare și fericire etnică confederate sub herbul cotletelor imperiale ale lui Franz Josef, cotlete care semănau atît de bine cu acvila bicefală habsburgică aterizînd cu capul în jos pe buza de sus a monarhului și cuprinzîndu-i obrazul cu aripile, acest mit e încă popular în rîndul intelighenției românești post-decembriste. E un mit pe care, în mod curios, noua școală istoriografică dedicată trup și suflet demitizărilor istoriei naționale nu a simțit nevoia de a-l dezumfla. Sau de a-l nuanța măcar. De a-i adăuga și niște umbre care să-i dea o oarecare adîncime. De a avansa ipoteza că acvila era, de fapt, un Fledermaus. Nu. A Treia Europă e un poster turistic făcînd reclamă călătoriilor în timp într-o lume în care microcosmosurile etnice gravitau ordonat în jurul unui ax germanic. Într-un fel, mitul k.u.k.Europei e mitul „seriozității germanice” în versiune de export pentru Orient. Aceeași seriozitate, doar că agrementată de valsuri. Un paternalism ceva mai dănțuitor, în loc de spiritul de cazarmă prusac. La o primă vedere, mania pare inocentă, un joc senil cu trecutul. Considerat mai îndeaproape, escapismul k.u.k.European contribuie în mod semnificativ la defectuoasa relație a românilor cu propriul lor trecut și astfel la criza identitară din prezent. Așa-zisa „gestionare” a trecutului s-a făcut în România ultimelor șapte decenii în numele sloganului „trecutul nostru e mai bun decît trecutul vostru”, acolo unde „trecut” e de fapt un mare X care poate însemna orice de la „informatori”, la „mituri”. Intelighenția din România a învățat să schimbe trecuturi cu viteza cu care mecanicii de Formula 1 schimbă cauciucurile la mașinile Ferrari: un scurt pit stop, cîteva rotiri de manivelă istoriografică, realimentarea financiară și România reintră pe pista învîrtirii în gol.
Cît timp viii sunt prinși în acest lanț nesfîrșit al reîncarnărilor mercenare, singurii oameni dezinteresați rămîn morții, răposații, strămoșii, cei care nu se mai pot răsuci decît de indignare. De aceea, consider că istoriografia, mai degrabă decît filosofia, politologia sau alte discipline umaniste care preferă conceptele și se pot dispensa de personalități (în toate sensurile cuvîntului), va deveni din ce în ce mai mult zona în care va prinde cheag o nouă conștiință națională la români. Întreaga lume de azi și înțelesurile ei se pot negocia. Și se negociază intens. Dar tipul de prezență, statornică și în același timp eluzivă, a trecutului, a istoriei, scapă oricărei negocieri. Și, prin aceasta, după cum spunea cîndva A. D. Xenopol, e sfînt[1].
Un astfel de strămoș trezvitor e și Romulus Cîndea, ale cărui scrieri de istorie națională și religioasă ne sunt oferite într-o bună ediție îngrijită de Mircea Tomuș, introdusă de Ioan-Aurel Pop și cu un foarte interesant studiu-prefață de Constantin Necula.[2] Romulus Cîndea s-a născut la 7 octombrie 1886 în Avrig, Sibiu, în familia protopopului Ioan Cîndea. Romulus Cîndea face clasele primare la școala în limba germană din Avrig și, apoi, la Sibiu, unde își continuă studiiile urmînd cursurile Liceului Evanghelic German. În 1905 de înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, al cărei Doctor devine în 1912. În 1910-1911 studiază Literele și Filosofia la Universitatea din Berlin, iar între 1911 și 1914 urmează cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității din Leipzig, unde devine Doctor în Filosofie în 1916. În perioada 1915-1919 predă istoria bisericească, pedagogie, didactică, metodică și psihologie la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu. Din 1919 predă la Cernăuți, mai întîi la Facultatea de Teologie, unde e titular al cursului de Istorie bisericească universală, apoi la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți, unde e titular al catedrei de Istorie universală medievală, modernă și contemporană (1922-1940). În anul școlar 1923-1924 este decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar în 1925-1926 este rector al Universității din Cernăuți. În 1927 este ales primar al Cernăuțiului. În 1929 este ales membru corespondent al Academiei Române. Între 1940 și 1947 este profesor de Istorie universală la Universitatea din Cluj, care între 1940 și 1945 s-a strămutat, din cauza Diktatului de la Viena, la Sibiu. În 1947, Romulus Cîndea se pensionează și se retrage la Avrig, în casa părintească. Moare în 1973.
Conform documentelor CNSAS obținute de Constantin Necula și publicate în prefața sa, Romulus Cîndea a scăpat de persecuțiile comuniste pentru că în epoca interbelică s-a ținut departe de legionarism, iar pe durata celui de al doilea război mondial s-a manifestat la cursuri ca un „neîmpăcat dușman al nemților și în special al sașilor din Ardeal”, conferențiind pe tema conflictelor istorice dintre români și sași sau Curtea vieneză[3]. Apropiat, în Bucovina, de Ion I. Nistor și de PNL în epoca interbelică, Romulus Cîndea și-a petrecut anii celui de Al Doilea Război Mondial colaborînd cu fruntași ai PNȚ. Refuzînd să fie un om al extremelor, al modernizării de tip fascist, Romulus Cîndea a rămas un naționalist creștin de modă veche, de secol al nouăsprezecelea. Tocmai din acest motiv studiile și articolele sale ne îngăduie să privim naționalismul românesc de dinainte de Primul Război Mondial și din epoca interbelică dintr-o perspectivă mai amplă.
În genere, literatura istoriografică, politologică și jurnalistică dedicată naționalismului românesc pune radicalizarea naționalismului românesc interbelic pe seama faptului că România Mare avea o structură demografică alcătuită din circa 70% români (de la 92% în România Mică) și 30% de alte (20 de) origini etnice. Înfăptuirea idealului unirii tuturor provinciilor românești într-o singură țară a avut ca revers diminuarea ponderii demografice a elementului etnic românesc în noul stat al României Mari. Mare pe hartă, România interbelică era micșorată etnic, fragmentată cultural, un mozaic de naționalități alcătuind un stat multicultural. În atari condiții, continuă narațiunea-standard, românii au intrat în concurență cu minoritarii pentru locuri în universitățile nepregătite pentru o asemenea creștere masivă a numărului de studenți, au intrat în concurență și în domeniul meseriilor liberale și, din această cauză, naționalismul românesc a izbucnit în manifestări și mișcări politice radicale, de tipul legionarismului. Acest tip de radicalizare, continuă istoria, a fost posibil și datorită faptului că marea masă a poporului și electoratului român oricum era compusă încă din țărani, adică din oameni care, conform lui Horia Roman Patapievici[4], au „degradat” viața politică a României interbelice introducînd în joc, odată cu abolirea votului cenzitar și ieșirea la vot a „României profunde”, un „mental arhaic” sau „reprezentări arhaice” care cereau revenirea la forme de viață „colectivist-comunitare”. În această versiune, naționalismul românesc interbelic e de sursă proprie, rod al „mentalului arhaic” al românilor iritați de concurența minoritarilor. Completată cu mitul unei Europe Centrale ca sistem de microcosmosuri etnice viețuind armonios sub oblăduirea patriotismului civic habsburgic – al fidelității față de Viena adică –, această versiune a istoriei noastre lasă România Mare în ipostaza de mauvais sauvage al civilizației europene.
Ceea ce nu prea am văzut luat în discuție însă e modul în care naționalismul românesc interbelic a incubat în imperiile (austriac, rus) cărora le-au aparținut provinciile românești unite în 1918 țării. Nu e un secret pentru nimeni faptul că naționalismul liderilor decolonizării din anii ‘50–‘60 ai secolului trecut era (și) de proveniență metropolitană. „Erasmus laid the egg that Luther hatched”, spuneau teologii din epoca Reformei acuzîndu-l pe Erasmus că a „ouat” Reforma pe care apoi a „clocit-o” Martin Luther. Nu e exagerat așadar să avansăm ipoteza că o componentă semnificativă a naționalismului românesc interbelic era de sursă imperială. Cînd spun acest lucru, mă refer la faptul că românii din Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar, din rîndul cărora provenea și Romulus Cîndea, au adus cu ei în România Mare un tip de naționalism sceptic față de iluziile statelor multiculturale, iritat deja de modul în care fostul centru imperial se folosise de limbajul patriotismului civic, al loialității față de dinastie, pentru a manipula, învrăjbi și supune minoritățile naționale din cuprisul imperiului. Astfel încît, în 1918, România Mare nu a luat la sîn doar minorități care, poate, uneori, în parte, nu se simțeau confortabil între cadrele unui stat național-unitar, ci și români cu practica și frustrările „minoratului” etnic îndelung exersat între cadrele unui fals paradis multicultural.
Tocmai aceste sechele ale cinismului imperial transpar și din cele mai interesante pagini ale lui Romulus Cîndea. Iată, de exemplu, cum descrie Romulus Cîndea atmosfera în care românii ortodocși au reușit să își ridice catedrală în Sibiu, oraș pe care îl cunoștea bine: „În 1906, catedrala cea nouă fu sfințită în cadrele unor sărbări care luară proporțiile unei uriașe manifestări de vigoare națională, în orașul unde gospodăria săsească, bine închegată și egoistă, teroriza în tăcere, iar elementul unguresc, pripășit aici cu ajutorul guvernului ostil, amenința pe față”[5]. Conviețuirea nu era așadar una neapărat armonioasă, ci mai degrabă tensionată, așezată sub semnul unui fel de anarho-tiranie, în care elementul german reprezenta autoritatea/tirania la care puteau apela românii pentru a scăpa de hărțuirea/anarhia maghiară. Cîndea pomenește de româncele bătute pe stradă cu ciomege pe spinare de către maghiarii care strigau „poftim România Mare” în 1917[6] sau de persecuțiile, arestările și umilințele la care au fost supuși țăranii sau preoții ortodocși români între 1916 și 1918 de către autoritățile maghiare care le cereau românilor să nu se mai numească „români”, ci „maghiari greco-orientali”[7].
Conform lui Cîndea, anarhia maghiară era una de extracție „asiatică”. Romulus Cîndea scrie că maghiarii aveau, față de națiunile care locuiau între granițele Ungariei din 1914, „atitudinea despotului asiatic și tindeau la nimicirea oricărei vieți culturale și politice naționale”: „Popor de altă origine decît popoarele indoeuropene, ungurii au păstrat ceva din istețimea ascunsă a nomadului, o prefăcătorie pe care o are nomadul călător dintr-un loc în altul, care nu respectă obiceiurile și avutul nimănui, o prefăcătorie care-l face pe om să surîdă atunci cînd în gînd îți pregătește moartea”[8]. Clișeele orientaliste folosite de Cîndea în 1926 erau curente în epocă; ele fuseseră folosite și de englezi sau francezi împotriva germanilor (‟the Huns”) în timpul Primului Război Mondial. Henri Massis va dezvolta aceste locuri comune în celebra sa carte Défense de l’Occident (1928), în care elaborează asupra înrudirilor dintre „asiatismul” german și cel rusesc. În timpul Războiului Rece, tropul „despotismului asiatic” a fost transformat în concept istoric cu legitimitate quasi-academică de către marxistul german convertit la antisovietism Karl Wittfogel, în opul Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power (1958), și apoi folosit cu asupra de măsură pentru a explica originea și mecanismele de funcționare ale Uniunii Sovietice[9].
Cîndea însă nu avea ambiția în acest caz de a construi mari sisteme de filosofie istorică, ci își manifesta doar exasperarea față de națiile a căror autoproclamată „superioritate” le dădea mînă liberă la crime, cum ar fi masacrul Otoman al armenilor: „Cînd Statele Unite ale Americii de Nord a protestat împotriva barbariilor comise de turci contra armenilor, un mare ziar german a trădat un secret politic. ‘Wir haben den Armenien geraten, sich dem Herrenvolk des Türken zu fügen!’ Herrenvolk der Türken! Aceasta este concepția cea adevărată a ungurilor: a fi popor exploatator. Prusacii ‘Herrenvolk’, turcii ‘Herrenvolk’, ungurii ‘Herrenvolk’. Iar popoarele alcătuitoare de stat din Germania, Ungaria, Turcia – jertfa ce trebuie să se aducă molohului de ‘Herrenvolk’”[10].
Imaginea aceasta, a subteranei în care au fost românii siliți să trăiască de către „rasele superioare” ale Imperiului Habsburgic/Austro-Ungar, apare cel mai pregnant în articolul „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în care Cîndea descrie întemnițarea preoților români pe perioada Primului Război Mondial: „Dar nu numai internați fură preoții, unii dintre ei, destul de mulți, fură chiar întemnițați și ținuți mai mult decît un an în temnițile de stat ale Clujului. Cum în Roma veche din timpul persecuțiunilor creștine exista și o ‘Roma sotterranea’, așa se prefăcuse Clujul în două orașe: Clujul vechiu dușmănos, iubitor de petreceri și de lux, și Clujul nou, Clujul temnițelor scunde și umede, care gemeau de români, preoți, învățători, țărani, femei, copii. Cei mai mulți dormeau pe lespedea goală și rece; și zilnic le sunau în urechi numele celor ce erau somați să se prezinte, acuzați fiind de ‘trădare’. Zidurile negre ale Clujului acestuia al tuturor blestemelor cîte ar putea povesti!”[11]. Cîndea menționează și neomenia unor șvabi care, în timpul Primului Război Mondial, „le vindeau pe bani” românilor deportați printre ungurii din comitatul Șopron „pînă și apa de băut”.[12]
Dar ceea ce îl făcea pe Romulus Cîndea, un om altminteri trecut prin școli germane, să deteste cultura germană era faptul că aceasta era în mare măsură un vehicul al mesianismului germanic, mesianism de la care se molipseau și alte popoare din Imperiul Habsburgic care își luau limba și cultura germană drept pavăză și justificare ale propriului lor mesianism național, oricît de ridicol ar fi fost el în esență. Ca exemplu al acestei simbioze, între elementul germanic dominant, autoritar, și germanizanții de alte etnii din teritoriu, încurajați de austrieci doar pentru a-i slăbi pe români, Cîndea se oprește la inaugurarea Universității din Cernăuți în 1875, la aniversarea de către austrieci a o sută de ani de la raptul Bucovinei. După cum arată Cîndea, Universitatea din Cernăuți avea rolul de a germaniza populațiile Bucovinei. De aceea, suplica românilor de a avea cursuri în limba română măcar la Drept, a fost întîmpinată cu ostilitate și dispreț de autoritățile și profesorii austrieci, care găseau că în limba română nu se poate face știință. Universitatea din Cernăuți trebuia să rămînă una germană: „Acest caracter negativ, de slăbire a elementului românesc, se vede și din felul cum s-a desfășurat acea Vereinigungsfeier, mult așteptată de nemți, evrei și ruteni: cortegiul festiv, care avea să meargă la inaugurarea statuii Austriei și apoi la cea a Universității, era deschis de-un ‘banderiu de huțani’, urmînd clerul în frunte cu… cel israelit! Proslăvirea germanismului la Universitate nu era un imn cîntat culturii germane, ci mai mult o jignire a elementului autohton. În discursurile și adresele omagiale pentru noua Universitate […] reprezentanții germanismului autentic, fără să aibă idee de trecutul bietei țărișoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare ce-i ardeau trupul, s-au încîntat de răspîndirea culturii germane în Răsărit. Unul dintre ei, economistul, vestit mai tîrziu, G. Schmoller, atunci reprezentant al Universității din Strassburg, descoperi în avîntul său liric-istoric vechi legături între Bucovina și Alsacia, ai cărei căpitani de Strassburg au fost Habsburgi!” În condițiile în care Bucovina avea legături istorice cu România, legături pe care nu le pomenea nimeni, decît, poate, pentru a le bagateliza, e lesne de înțeles scepticismul lui Cîndea față de sofisticatele manipulări ale istoriei la care se dedau reprezentanții culturilor și „raselor” superioare și animozitatea lui de o viață față de reprezentanții culturilor de „Herrenvolk”. Mai ales cînd aceștia își ascund propriul naționalsm feroce sub sloganuri despre cultura înaltă, idealuri umaniste și patriotism civic: „Dar discursul festiv al Decanului Facultății de Drept din Cernăuți, Schuler-Libby, era o necontenită pălmuire a românismului. Sasul din Transilvania, fost profesor la Academia juridică din Sibiu, parcă aduse cu sine ura seculară dintre sași și români. Tot ce a fost trecut moldovenesc aici fu batjocorit: tot disprețul fu aruncat în obrazul Moldovei; constant și cu grijă acest sas bătăios numea pe ruteni înaintea românilor, ca să arate apoi că Universitatea cea nouă trebuie să fie o contrapondere împotriva ‘oarbei îngîmfări naționale’ și împotriva acelora ‘care privesc unirea popoarelor (adică conglomeratul etnic din Austria) cu ochi răi și resping cu copita barbarului știința germană’”. Dezgustat față de tipul de „cosmopolitism spiritual” predicat la inaugurarea Universității din Cernăuți, Cîndea notează: „Și Ștefan Vodă dormea somn adînc în mănăstirea de la Putna”[13]. Aceste rînduri ne silesc să căutăm o altă explicație opoziției lui Romulus Cîndea față de revenirea la catedră a lui Eugen Ehrlich, după 1918, cînd Universitatea din Cernăuți devenise românească. E adevărat că Ehrlich era un cercetător și profesor de mare și meritat prestigiu[14]. Dar explicația lui Lucian Nastasă cum că opoziția lui Cîndea față de revenirea lui Ehrlich, refugiar pe timpul războiului în Elveția, ar fi avut de a face cu teama mediocrului Cîndea de a intra în concurență cu strălucitul Ehrlich mi se pare un simplu proces de intenție.[15] Ce e adevărat e că Ehrlich se manifestase ca prieten al românilor la Universitatea din Cernăuți, fiind apreciat ca atare chiar și în paginile Neamului Românesc a lui N. Iorga[16]. Pe de altă parte, Ehrlich însuși recunoștea în 1910, vorbind unei delegații de studenți români, că: „Din nenorocire nu am ajuns încă să stăpînesc deplin limba română astfel încît să pot grăi cu d-voastră în limba românească cum aș vrea. Dar cred că voi putea să vă înțeleg, chiar fiind a vă răspunde în o altă limbă: nu numai în limba germană, ci și în limba franceză, italiană și engleză”[17]. Așadar, opoziția lui Cîndea față de revenirea lui Ehrlich în rîndurile corpului profesoral poate să fi avut ca origine nu sentimentul de inferioritate al profesorului român, ci o atitudine (antrenată și iritată de vicisitudinile traiului în raiul multicultural k.u.k.) intransigent-principială de tip german față de profesorii care nu cunoșteau noua limbă de predare a universității.
Imperialismul cultural are ca pandant și imperialismul economic, al cărui rezultat este extincția meșteșugurilor locale și pierderea tradițiilor estetice, dezrădăcinarea omului, transformarea lui din producător sau meșter local în consumator. Adică are drept efect sărăcirea spirituală a țăranului român, transformarea lui în ceea ce aș numi „mizerabil”, adică în consumatorul deșeurilor altora. Astfel, scriind despre Miron Cristea ca episcop de Caransebeș, Cîndea notează: „Problema conservării naționale îl preocupa așa de mult că și la deschiderea adunării eparhiale (b.o. la sinodul din 1912) stăruia, în fața deputaților sinodali, pentru o acțiune sistematică în favoarea păstrării portului strămoșesc, amenințat cu pierderea caracterului său de discretă artă originală prin inundarea, la sate, a mărfurilor ieftene și rele, aduse de negustori străini. Este destul de semnificativă critica ce o făcea episcopul acestor tendințe rele, în anul 1912: ‘Portul țăranilor noștri… este străin, luat de la șvabi. Șuba cea frumoasă bănățenească și cămășile albe au dispărut. Abia le vezi, din Paști în Crăciun, la 2-3 inși. Opregul la femei e înlocuit cu zdrențe nemțești. Dară chiar și femeile, care se mai poartă românește, au părăsit din hainele lor cusăturile și formele vechi bătrînești, care singure-s românești, și au introdus forme străine de ornamentica noastră’”[18]. Înstrăinarea sufletească e acompaniată, desigur, de sărăcirea exterioară, de piederea pădurilor obștii românești pe care guvernul maghiar pune mîna cu ajutorul sistemului „preconizat de Viena de a diviza și stăpîni” infiltrînd în fruntea obștii românești oameni recrutati dintre „acei nenorociți romaîni pe care, fie ambiții jignite, fie pofte nemăsurate, îi mînară în tabăra dușmanilor bisericii noastre”. Tacticile k.u.k. includeau cultivarea patimilor, mărirea abuzurilor, întețirea luptelor și demoralizarea intelectualilor idealiști gata să lupte pentru comunitatea românească și drepturile ei.[19]
Cîndea era un naționalist organicist de secol al nouăsprezecelea, dascălii lui fiind N. Iorga și Karl Lamprecht, istorici de la care a învățat despre rolul „permanențelor”. De aceea spunea Cîndea în „Introducere în științele istorice”, prelegere din 30 octombrie 1941: „Fiecare națiune, care e vrednică să trăiască, va contribui, cu energia sa spirituală specifică, cu tendințele sale spre ideal, cu drepturile sale, cu suferințele sale, cu jertfele sale de sînge, cu defectele, cu crimele sale chiar, ca și cu eroismul său, cu tot ce are ea caracteristic, la istoria umanității. O națiune nu răsare spontan și subit ca Minerva din capul lui Jupiter. O națiune este rezultatul năzuințelor și vieții unui întreg șir de generații. O națiune are o tradiție, care se îngemănează, pe cît posibil, cu tradiția generală a omenirii”. Așadar Cîndea opunea „cosmopolitismului spiritual” care ar uni umanitatea la nivel de elite conștiința unei „tradiții generale a omenirii” care ar uni-o la nivel profund, de rădăcini.
Probabil că tocmai această înrădăcinare, biografică și intelectuală, în lumea veche l-a făcut pe Cîndea să dezaprobe huliganismul legionar, și el purtător, la urma urmelor, de cultură imperială germană. Vorbind în Senat în 1931 despre Reforma învățămîntului superior, Cîndea se pronunța clar în favoarea rostului național al universităților „oricît de internațională este știința”[20]. Dar, atrage el atenția, studenții nu trebuie încurajați să asume identitatea de bursieri huliganici: „Dlor, eu nu cer ca studenții noștri să cerșească pe la colțuri de stradă, dar cer o mai mare seriozitate din partea conducătorilor în ce privește ajutoarele pe care le dă statul. Să se dea cît de multe ajutoare băieților capabili care se ridică din țărănimea noastră, să se dea cît mai multe ajutoare, ca să ne putem folosi, mai tîrziu, cît de mult de studenții aceștia, pentru că ei, studenții de astăzi, vor fi conducătorii de mîine ai țării noastre. Dar să se dea așa cum dă tatăl cel bun, care își iubește copiii cu severitate, și-i bate cînd este nevoie, ca să crească așa cum trebuie să crească, să-și poată iubi părinții din care au ieșit și să-și poată stima și iubi totdeauna țara. Fiindcă nu este un lucru de folos și de mîndrie, pentru țara noastră, ceea ce fac unii studenți, cînd sparg geamurile și se plimbă pe străzi huiduind în dreapta și în stînga, pentru că străinătatea care generalizează nu vede decît lucrurile acestea și nu vede ce fac studenții cei buni, care lucrează în camerele lor modeste și prin seminarii și laboratoare”[21]. Desigur că, patriarhal fiind, Romulus Cîndea nu prevede și posibilitatea ca statul să dea ajutoare și fetelor ridicate de la țară, ci doar băieților. Care mai trebuie din cînd în cînd altoiți pentru a crește cum se cuvine și a da rod!
Acesta este portretul omului care, ca istoric, a dat de altminteri foarte bune studii despre „Concordate: Un capitol de istorie publică” și „Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea” (capitol din teza de doctorat în germană), studii adunate în acest volum și care se citesc cu plăcere și folos și în ziua de azi, alături de foarte frumoasele evocări ale lui Alecu Hurmuzachi, Andrei Șaguna, Vladimir Repta, Constantin Morariu sau ale Arborosenilor. Cartea e a unui personaj care, trăind într-o lume multiculturală așezată sub hegemonie germanică, se întreba cum se pot descîlci toate ițele și armoniza toate interesele contrare și ajungea la următoarea concluzie: „Dar pînă a afla un ‘modus vivendi’ paguba cade tot în sarcina românului, căruia obosit de atîta trudă și îndopat peste măsură cu ‘civilizația’ străină, încep a i se îndoi genunchii de atîta povară”[22].

[1] “Pentru viaţa unui popor nici o carte nu este atît de însemnată ca aceea care cuprinde istoria sa. Noi, poporul român, nu suntem cele cîteva petice de generaţii care trăim astăzi, ci toţi cîţi am fost şi vom mai fi Români, împreună. Conştiinţa istorică a celor din viaţă ne pune în legătură cu trecutul şi ne pregăteşte pentru viitor; între ceea ce este şi ceea ce a fost trebuieşte să fie un şir natural, altfel stăruinţa omului spre a cunoaşte trecutul nu are nici un înţeles. Voim să cunoaştem trecutnl spre a ne înţelege pe noi înşine şi îndată ce îl cunoaştem rău, rău ne înţelegem. Pentru aceea a falsifica istoria este o faptă vrednică de cea mai aspră osîndă, de vreme ce ea ne falsifică conştiinţa naţională. Tot ce-a fost e sfînt, fiindcă a trecut şi nu se mai poate schimba”, scria A. D. Xenopol în articolul premonitoriu ” Radicalismul în învăţămînt şi în cărţile didactice” publicat în Convorbiri literare XI: 6, 1 septembrie 1877. Vezi Convorbiri literare: Corpus de texte reprezentative I:3 (Iași: Ed. Convorbiri literare, 2016).
[2] Romulus Cîndea, Studii și articole (București: Editura Academiei, 2015). Dacă mai adăugăm că volumul îi are ca referenți științifici pe Mircea Păcurariu și Ovidiu Moceanu și ca redactor de carte pe Magdalena Bedrosian, vom înțelege de ce ediția e un model de convergență între filologi, istorici și teologi.
[3] Constantin Necula, ”Recuperarea unei memorii istorice – profesorul, istoricul și universitarul Romulus Cîndea”, în Romulus Cîndea, Studii și articole, pp. 10-21, 20.
[4] Vezi conferința ”Anatomia unei catastrofe” publicată în volumul Politice (1996).
[5] Cîndea, Studii și articole, 205.
[6] Cîndea, Studii și articole, 265.
[7] Cîndea, Studii și articole, 259.
[8] Cîndea, Studii și articole, 241.
[9] Vezi Mircea Platon, ”Astolphe de Custine’s Letters from Russia and the Defense of the West: Patterns of Prejudice from Henri Massis to Walter Bedell Smith”, în Russian History 43:2, pp. 142-180; “‘Protracted Conflict’ The Foreign Policy Research Institute ‘Defense Intellectuals’ and Their Cold War Struggle with Race and Human Rights”, în Du Bois Review: Social Science Research on Race 12 (2), pp. 1-33.
[10] Cîndea, Studii și articole, 242.
[11] Cîndea, Studii și articole, 249.
[12] Cîndea, Studii și articole, 209.
[13] Cîndea, Studii și articole, 297. Vezi și p.320.
[14] ‟Alături de Emile Durkheim şi Max Weber, Eugen Ehrlich este considerat unul din fondatorii sociologiei dreptului, opera sa – în principal Grundlegung der Soziologie des Rechts (Leipzig, 1913) – fiind extrem de apreciată mai ales în SUA şi Japonia. Evreu de origine, convertit apoi la catolicism, Ehrlich s-a născut la Cernăuţi în 1862, iar după studii superioare strălucite s-a specializat în drept roman, în 1896 fiind invitat la Universitatea din Viena ca profesor extraordinar, pentru ca din 1900 să devină titular la cea din Cernăuţi, unde va fi şi rector în 1906-190784. Totodată, Eugen Ehrlich a fost şi unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii austriece a ‘dreptului liber’, iar unul din discipolii săi celebri a fost ‘spontaneistul’ Friedrich von Hayek, profund ostil lui Marx şi lui Freud, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în 1974, propovăduitor al ‘societăţii deschise’”, scrie Lucian Nastasă în ”Studiul introductiv” la volumul Antisemitismul universitar  în România (1919–1939), ed. Lucian Nastasă (Cluj-Napoca : Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale/Kriterion, 2011), pp. 45=46.
[15] Lucian Nastasă, ‟Studiul introductiv”, Antisemitismul universitar  în România (1919–1939), 44.
[16] Liviu Papuc, Olga Iordache, editori, Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui N. Iorga (Iași: TipoMoldova, 2015), 415-416.422. Pentru atacuri la adresa lui Ehrlich care ar fi îndrăznit să pîngărească mormîntul lui Ștefan cel Mare ducînd un grup de turiști evrei la Putna, vezi p. 559-560. Atmosfera inflamat naționalistă produsă de tacticile administrației de la Viena nu servea interesele armoniei interetnice.
[17] Papuc, Iordache, Deceniul limpezirii 1906-1916, 416.
[18] Cîndea, Studii și articole, 207.
[19] Cîndea, Studii și articole, 207.
[20] Cîndea, Studii și articole, 319.
[21] Cîndea, Studii și articole, 338.
[22] Cîndea, Studii și articole, 44.

Convorbiri literare, 16 ianuarie 2917

LvB

"Forgive me when you see me draw back when I would gladly mingle with you," wrote Ludwig van Beethoven in the Heiligenstadt Testament, a letter he addressed to his brothers (and humankind in general) in 1802, but never sent. "My misfortune [deafness] is doubly painful because it must lead to my being misunderstood, for me there can be no recreations in society of my fellows, refined intercourse, mutual exchange of thought, only just as little as the greatest needs command may I mix with society."

The Heiligenstadt Testament is a well-known document and has been exhaustively studied as one of the clearest windows we have into the composer's thinking. And yet, Beethoven's description of himself as a man who wanted "the society of [his] fellows" generally plays little part in the popular conception of him. On the contrary, we tend to remember him as deliberately, fiercely individualistic—an icon for those who prefer to go their own way, unconcernedly leaving the rest of humanity trailing in their wake. In fairness, Beethoven himself contributed considerably to his own reputation with his distinct lack of social graces, including a notorious carelessness about hygiene and a manner that could be abrupt to the point of rudeness. This helps to explain why posterity has tended to gloss over, or even ignore, his expressed longing for companionship. Yet Edward Dusinberre suggests that we shouldn't, and he brings to the subject the perspective of a musician who has spent his life playing in one of the world's great string quartets, the Takács. He takes his title from Beethoven's rejoinder to critics who found his Opus 59 quartets too radical: "They are not for you, but for a later age!"

That might seem to go well with the portrait of Beethoven as an isolated genius against the world. Nonetheless, that's not the Beethoven that Dusinberre hears after having worked for so many years on his quartets—arguably one of the most social forms of music.

To be part of a quartet, Dusinberre explains, requires not just great musicianship but also an ability to play well with others, both onstage and off. He learned this very early in his career. Dusinberre was a reserved young Englishman just out of Juilliard when he got the chance to audition for the recently vacated position of first violin of the Takács Quartet. Suddenly, he found himself in the middle of a gregarious group, prone to lapsing into their native Hungarian and able to read each other's signals during rehearsals and performances with a quickness that caught him off guard. As a candidate for first violinist, he was supposed to be displaying leadership skills at a time when he was still struggling not to feel like an outsider.

During that strenuous audition period, he found himself grateful for the particular Beethoven piece they were working on (Opus 59, No. 3):
The vivid emotional landscape and exhilarating conclusion of Beethoven's defiant response to personal suffering proved to be stalwart companions both for the seasoned members of the Takács and their inexperienced applicant.


Throughout his book, tracing Beethoven's history and experience with string quartets along with his own, Dusinberre continues to find him an inspiring, if unconventional, guide—both to music and to life with other musicians. The tensions and stresses of the composer's personal relationships drove him to create music that offered something more idealistic: "Grieving the loss of companionship, Beethoven created his own ideal dialogues in his Opus 18 quartets, conversations over which he had complete control."

If that statement can be read cynically, it's still not altogether condemnatory. For as much as he might have liked to, Beethoven wasn't able to exercise complete control over others in real life. In order to have this idealistic music realized, Beethoven had to work with real musicians, with all the difficulties and struggles that entails—and that Dusinberre would come to understand. Recalling one recording session, he writes:

I was reminded of the laconic observation by another quartet player that the hardest aspect .  .  . was the constant need to respect one's colleagues' opinions. At times I just wanted to forge ahead with my own idea, impatient with the complexities inherent in working so closely with three other musicians.
But there's little room in quartet playing for forging ahead. In rehearsals, in performances, and even over meals, the four musicians were constantly rethinking and reworking their phrasing, emphasis, timing, and the myriad other details that go into making great music. The whole exercise requires a sense of humor, an ability to compromise and cooperate, and a healthy amount of humility, all of which Dusinberre displays here.

He quotes Goethe's description of a string quartet as "four rational people conversing with each other," and even if the Takács often looked more like three excited Hungarians and an impatient Englishman wrangling with each other across a breakfast table, that was the standard for which they strove. Over the years, through the harmonious moments and the dissonant ones—and as various members dropped out because of illness or other career opportunities, and had to be replaced—the remaining members have grown closer, chiefly through the deliberate practice of "emotional restraint."

"Unlike in some kinds of reality show," Dusinberre quips, "the aim is to keep four people on the island."

Dusinberre uses the two different endings of Beethoven's Opus 130 as an analogy for their relationships—the original, turbulent Grosse Fuge movement, in which "the voices cry out against their interdependence," and the more peaceful and conventional movement with which Beethoven reluctantly replaced it. The Takács has played both versions of the work, and is very familiar with both moods: "Every now and again we experience a Grosse Fuge of sparky interactions that while leaving us briefly raw and vulnerable allow a return to the daily cheer of the alternative finale," he recounts. "Keeping the peace is something I value now much more than I did 20 years ago." Yet even as he celebrates this personal and professional achievement, Dusinberre wryly imagines the composer's reaction:



All the more reason for Beethoven to deride me! What business do I have censoring his works for my own needs? The fugue demands to be played, like so much of Beethoven's great music not merely affirming but challenging a life view or emotional state, not allowing one to stand still.
He may be right about that. But it may also be that Beethoven, after a lifetime of strained and difficult relationships, would have understood the need for a little peace. If interpersonal harmony was something he struggled for, this wise and perceptive book suggests, at least his sublime quartets hint to us that he knew it was worth the struggle.




For my brothers Carl and Beethoven

O ye men who think or say that I am malevolent, stubborn or misanthropic, how greatly do ye wrong me, you do not know the secret causes of my seeming, from childhood my heart and mind were disposed to the gentle feelings of good will, I was even ever eager to accomplish great deeds, but reflect now that for six years I have been a hopeless case, aggravated by senseless physicians, cheated year after year in the hope of improvement, finally compelled to face the prospect of a lasting malady (whose cure will take years or, perhaps, be impossible), born with an ardent and lively temperament, even susceptible to the diversions of society, I was compelled early to isolate myself, to live in loneliness, when I at times tried to forget all this, O how harshly was I repulsed by the doubly sad experience of my bad hearing, and yet it was impossible for me to say to men speak louder, shout, for I am deaf. Ah how could I possibly admit such an infirmity in the one sense which should have been more perfect in me than in others, a sense which I once possessed in highest perfection, a perfection such as few surely in my profession enjoy or have enjoyed - O I cannot do it, therefore forgive me when you see me draw back when I would gladly mingle with you, my misfortune is doubly painful because it must lead to my being misunderstood, for me there can be no recreations in society of my fellows, refined intercourse, mutual exchange of thought, only just as little as the greatest needs command may I mix with society. I must live like an exile, if I approach near to people a hot terror seizes upon me, a fear that I may be subjected to the danger of letting my condition be observed - thus it has been during the past year which I spent in the country, commanded by my intelligent physician to spare my hearing as much as possible, in this almost meeting my natural disposition, although I sometimes ran counter to it yielding to my inclination for society, but what a humiliation when one stood beside me and heard a flute in the distance and I heard nothing, or someone heard the shepherd singing and again I heard nothing, such incidents brought me to the verge of despair, but little more and I would have put an end to my life - only art it was that withheld me, ah it seemed impossible to leave the world until I had produced all that I felt called upon me to produce, and so I endured this wretched existence - truly wretched, an excitable body which a sudden change can throw from the best into the worst state - Patience - it is said that I must now choose for my guide, I have done so, I hope my determination will remain firm to endure until it please the inexorable parcae to bread the thread, perhaps I shall get better, perhaps not, I am prepared. Forced already in my 28th year to become a philosopher, O it is not easy, less easy for the artist than for anyone else - Divine One thou lookest into my inmost soul, thou knowest it, thou knowest that love of man and desire to do good live therein. O men, when some day you read these words, reflect that ye did me wrong and let the unfortunate one comfort himself and find one of his kind who despite all obstacles of nature yet did all that was in his power to be accepted among worthy artists and men. You my brothers Carl and [Johann] as soon as I am dead if Dr. Schmid is still alive ask him in my name to describe my malady and attach this document to the history of my illness so that so far as possible at least the world may become reconciled with me after my death. At the same time I declare you two to be the heirs to my small fortune (if so it can be called), divide it fairly, bear with and help each other, what injury you have done me you know was long ago forgiven. to you brother Carl I give special thanks for the attachment you have displayed towards me of late. It is my wish that your lives be better and freer from care than I have had, recommend virtue to your children, it alone can give happiness, not money, I speak from experience, it was virtue that upheld me in misery, to it next to my art I owe the fact that I did not end my life with suicide. - Farewell and love each other - I thank all my friends, particularly Prince Lichnowsky and Professor Schmid- I desire that the instruments from Prince L. be preserved by one of you but let no quarrel result from this, so soon as they can serve you better purpose sell them, how glad will I be if I can still be helpful to you in my grave - with joy I hasten towards death - if it comes before I shall have had an opportunity to show all my artistic capacities it will still come too early for me despite my hard fate and I shall probably wish it had come later - but even then I am satisfied, will it not free me from my state of endless suffering? Come when thou will I shall meet thee bravely. - Farewell and do not wholly forget me when I am dead, I deserve this of you in having often in life thought of you how to make you happy, be so -

Heiglnstadt
october 6,1802


Democracy is in crisis, but blaming fake news is not the answer



 | Evgeny Morozov


Democracy is drowning in fake news. This is the latest reassuring conclusion drawn by those on the losing side of 2016, from Brexit to the US elections to the Italian referendum.
Apparently, all these earnest, honest and unfashionably rational grownups are losing elections because of a dangerous epidemic of fake news, internet memes and funny YouTube videos. For this crowd, the problem is not that the Titanic of democratic capitalism is sailing in dangerous waters; its potential sinking can never be discussed in polite society anyway. Rather, it’s that there are far too many false reports about giant icebergs on the horizon.
Hence the recent surfeit of misguided solutions: ban internet memes (proposed by Spain’s ruling party); establish commissions of experts to rule on the veracity of news (a solution floated by Italy’s antitrust chief); set up centres of defence against fake news while fining the likes of Twitter and Facebook for spreading them (an approach suggested by German authorities).

This last proposal is a great way to incentivise Facebook to promote freedom of expression – the same Facebook that has recently censored a photo of the nude statute of Neptune in the centre of Bologna for being too obscene! A tip for authoritarian governments: if you want to get away with online censorship, just label any articles you do not like as fake news and no one in the west will ever complain about it.

Will the fake news crisis be the cause of democracy’s collapse? Or is it just a consequence of a deeper, structural malaise that has been under way for much longer? While it’s hard to deny that there’s a crisis, whether it’s a crisis of fake news or of something else entirely is a question that every mature democracy should be asking.

Our elites are having none of it. Their fake news narrative is itself fake: it’s a shallow explanation of a complex, systemic problem, the very existence of which they still refuse to acknowledge. The ease with which mainstream institutions, from ruling parties to thinktanks to the media, have converged upon “fake news” as their preferred lens on the unfolding crisis says a lot about the impermeability of their world view.

The big threat facing western societies today is not so much the emergence of illiberal democracy abroad as the persistence of immature democracy at home. This immaturity, exhibited almost daily by the elites, manifests itself in two types of denial: the denial of the economic origins of most of today’s problems; and the denial of the profound corruption of professional expertise.

The first type manifests itself whenever phenomena like Brexit or Donald Trump’s electoral success are ascribed primarily to cultural factors such as racism or voter ignorance. The second type denies that the immense frustration many people feel towards existing institutions stems not from their not knowing the whole truth about how they operate but, rather, from knowing it all too well.

Blinded by these two denials, policymakers prescribe more of what alienates voters in the first place: more expertise, more centralisation, more regulation. But, since they can’t think in terms of political economy, they inevitably end up regulating the wrong things.
The moral panic around fake news illustrates how these two denials condemn democracy to perpetual immaturity. The refusal to acknowledge that the crisis of fake news has economic origins makes the Kremlin – rather than the unsustainable business model of digital capitalism – everyone’s favourite scapegoat.
But isn’t it obvious that no amount of foreign interference – by Russia or any other government – could produce viral news at scale? There have always been crazy movements (remember Lyndon LaRouche?) that lived and breathed fake news. What they lacked was not the political and financial cover from Russia but, rather, today’s powerful digital infrastructure, lavishly subsidised by online advertising, for making their crazy theories go viral.

The problem is not fake news but the speed and ease of its dissemination, and it exists primarily because today’s digital capitalism makes it extremely profitable – look at Google and Facebook – to produce and circulate false but click-worthy narratives.

To recast the fake news crisis this way, however, would require the establishment to transcend one of their denials and dabble in the political economy of communications. And who wants to acknowledge that, for the past 30 years, it has been the political parties of the centre-left and centre-right that touted the genius of Silicon Valley, privatised telecommunications and adopted a rather lax attitude to antitrust enforcement?
The second type of denial turns a blind eye to the corruption of today’s expert-based knowledge. When thinktanks gladly accept funds from foreign governments; when energy firms fund dubious research on climate change; when even the Queen – what a populist, she – questions the entire economics profession; when the media regularly take marching orders from PR agencies and political spin doctors; when financial regulators and European commissioners leave their jobs to work on Wall Street – could anyone really blame the citizens for being sceptical of “experts”?

It only gets worse when charges of fake news come from the media, which, due to the dismal economics of digital publishing, regularly run dubious “news” of their own. Take the Washington Post, that rare paper that claims to be profitable these days. What it has gained in profitability, it seems to have lost in credibility.

Having recklessly described many serious online outlets as Russian propaganda – based in part on a report by the anonymous organisation PropOrNot – it has recently warned about damaging Russian cyberattacks on a power grid in Vermont (in a report followed in other media outlets, including the Observer). It seems that those attacks didn’t happen and that the Washington Post didn’t even bother to check with the grid operator. Apparently, an economy ruled by online advertising has produced its own theory of truth: truth is whatever produces most eyeballs.

To hear professional journalists complain about this problem without acknowledging their own culpability further undermines one’s faith in expertise. Democracy may or may not be drowning in fake news, but it’s definitely drowning in elite hypocrisy.

Caught between the two denials, the elites will never stop searching for innovative solutions to the problem of fake news – much as they never stopped searching for innovative solutions to climate change. The two issues do have a certain similarity: just as climate change is the natural byproduct of fossil capitalism, so is fake news the byproduct of digital capitalism.
It won’t take long for some genius policy entrepreneur, fed up with the authoritarian nature of current proposals, to unleash the genius of free markets on this problem. Why not, say, establish a post-truth emissions trading scheme, where news organisations could trade their government-issued fake news permits? Ridiculous, yes; ineffective, yes – but the scheme would surely receive major social innovation prizes.

The only solution to the problem of fake news that neither misdiagnoses the problem nor overpowers the elites is to completely rethink the fundamentals of digital capitalism. We need to make online advertising – and its destructive click-and-share drive – less central to how we live, work and communicate. At the same time, we need to delegate more decision-making power to citizens – rather than the easily corruptible experts and venal corporations.
This means building a world where Facebook and Google neither wield much clout nor monopolise problem-solving. A formidable task worthy of mature democracies. Alas, the existing democracies, stuck in their denials of various kinds, prefer to blame everyone but themselves while offloading more and more problems to Silicon Valley.

Aldous Huxley: Persuasiunea inconstienta


tv-mind-manipulation-television-brainwashing-frith“Intr-o notă de subsol adăugată la ediţia din 1919 a cărţii sale “Interpretarea visurilor”, Sigmund Freud atrăgea atenţia asupra operei neurologului austriac dr. Poetzl, care publicase de curând o lucrare ce prezenta experienţele făcute cu tahistoscopul. (Tahistoscopul este un instrument care se prezintă sub două forme: o cameră obscură în care subiectul experienţei priveşte o imagine expusă doar o fracţiune de secundă; şi o lanternă magică cu obturator de mare viteză capabilă să proiecteze în timp foarte scurt o imagine pe un ecran. In cadrul acestor experienţe, „Poetzl le cerea subiecţilor săi să deseneze ceea ce au observat în mod conştient dintr-o imagine expusă vederii lor într-un tahistoscop. Apoi şi-a îndreptat atenţia către lucrurile visate de subiecţi în noaptea următoare şi le cerea din nou să deseneze secvenţe corespunzătoare din aceste visuri. S-a arătat astfel, fără putinţă de tăgadă, că acele detalii ale imaginii expuse care nu fuseseră reţinute de către subiecţi furnizau material pentru construcţia visului”.

Cu diverse modificări şi îmbunătăţiri, experimentele lui Poetzl au fost repetate de multe ori, cel mai recent de către doctorul Charles Fisher, care a publicat în „Journal of the American Psychoanalytic Association” trei comunicări excelente pe tema visurilor şi a „percepţiei preconştiente”.
Intre timp, nici psihologii academici nu au stat cu mâinile în sân. Confirmând descoperirile lui Poetzl, studiile lor au arătat că, de fapt, oamenii văd şi aud mult mai multe lucruri decât ştiu în mod conştient că văd şi aud, şi că ceea ce văd şi aud fără să-şi dea seama este înregistrat de subconştient şi poate afecta gândurile, simţămintele şi purtările lor conştiente.
Ştiinţa pură nu rămâne pură la nesfârşit. Mai devreme ori mai târziu se va preface în ştiinţă aplicată şi în cele din urmă în tehnologie. Teoria se modulează în practică industrială, cunoştinţele devin o forţă, formulele şi experienţele de laborator suferă o metamorfoză şi reapar sub forma bombei cu hidrogen. în cazul de faţă, micul element de ştiinţă pură al lui Poetzl şi toate celelalte bucăţele drăguţe de ştiinţă pură din domeniul percepţiei preconştiente şi-au păstrat puritatea originară surprinzător de mult timp.
Apoi, la începutul toamnei lui 1957, la exact patruzeci de ani de la publicarea lucrării originale a lui Poetzl, s-a anunţat că puritatea lor e un lucru de domeniul trecutului; aceste descoperiri fuseseră aplicate şi intraseră în domeniul tehnologiei. Anunţul a produs multă vâlvă şi a fost comentat şi discutat în întreaga lume civilizată. Nici nu e de mirare, căci noua tehnică a „proiecţiei subliminale”, cum a fost denumită, era strâns legată de distracţiile pentru marele public, iar în viaţa oamenilor civilizaţi distracţiile pentru mase joacă acum un rol comparabil cu cel jucat de religie în Evul Mediu. Epocii noastre i s-au dat multe denumiri sau porecle – Epoca Neliniştii, Era Atomică, Era Spaţială. Cu tot atâta justificare, ar putea fi numită Era Dependenţei de Televiziune, Era Serialelor, Era Disk-jockey-ului.
Intr-o asemenea epocă, anunţul că ştiinţa pură a lui Poetzl s-a aplicat sub forma unei tehnici a proiecţiei subliminale nu putea să nu stârnească maximum de interes printre beneficiarii divertismentelor de masă. Căci noua tehnică le era destinată direct lor şi scopul ei era să le manipuleze minţile fără ca ei să-şi dea seama de ce li se întâmplă. Prin tahistoscoape special concepute, se transmiteau în flash-uri de o milisecundă – sau chiar mai puţin – cuvinte sau imagini pe ecranele televizoarelor şi cinematografelor în timpul programului (nu înaintea lui sau după el). „Beţi Coca-Cola” sau „Aprindeţi o ţigară Camel” erau inscripţiile supraimprimate peste îmbrăţişarea îndrăgostiţilor, peste lacrimile mamei îndurerate, iar nervul optic al privitorilor înregistra aceste mesaje secrete, minţile lor subconştiente reacţionau la ele şi cu timpul oamenii simţeau o poftă devorantă de răcoritoare şi tutun. Iar între timp se transmiteau alte mesaje secrete, în şoapte imperceptibile auzului conştient sau ţipate prea strident pentru acesta. în mod conştient, ascultătorul poate da atenţie unei replici ca „Draga mea, te iubesc”; dar subliminal, sub pragul conştient, urechile lui incredibil de sensibile şi subconştientul lui receptează ultimele veşti despre deodorante şi laxative.
Funcţionează oare cu adevărat acest gen de propagandă comercială? Dovezile furnizate de firma comercială care a dezvăluit pentru prima dată o tehnică a proiecţiei subliminale erau vagi şi – din punct de vedere ştiinţific – cu totul nesatisfăcătoare. Se zice că, repetată la intervale regulate în cursul proiecţiei unui film la cinema, porunca de a cumpăra mai multe floricele de porumb a avut drept rezultat o sporire cu cincizeci la sută a vânzării acestui produs în timpul pauzei. Dar o singură experienţă nu dovedeşte decât prea puţin. Mai mult decât atât, această experienţă a fost prea slab organizată. Nu s-au făcut controale şi nici vreo încercare de a ţine seama de nenumăratele variabile care, fără îndoială, afectează consumul de popcorn (floricele) de către spectatori. Şi oricum, acesta a fost oare modul cel mai eficace de a aplica cunoştinţele acumulate de-a lungul anilor de cercetătorii ştiinţifici ai percepţiei subconştiente? Exista oare în mod intrinsec probabilitatea ca, proiectând fulgerător numele unui produs şi porunca de a-l cumpăra, să poţi înfrânge împotrivirea cumpărătorului şi să recrutezi noi clienţi?
Răspunsul la ambele întrebări este, aproape evident, nu. Dar, bineînţeles, nu înseamnă că descoperirile neurologilor şi psihologilor sunt lipsite de importanţă practică. Aplicată în mod abil, mica descoperire de ştiinţă pură a lui Poetzl ar putea foarte bine deveni un instrument puternic de manipulare a minţilor nebănuitoare.
Pentru câteva elemente foarte sugestive, să trecem acum de la vânzătorii de floricele de porumb la cei care, cu mai puţină zarvă şi mai multă imaginaţie, şi cu metode mai bune, au făcut experienţe în acelaşi domeniu. In Marea Britanie, unde procesul manipulării minţilor sub nivelul conştientului este cunoscut sub numele de „injecţie strobonică96″, cercetătorii au accentuat importanţa practică a creării condiţiilor psihologice adecvate pentru persuasiunea subconştientă. O sugestie făcută peste pragul conştientului are mai multe şanse de a-şi face efectul când receptorul se află într-o uşoară transă hipnotică, sub influenţa anumitor medicamente, sau este debilitat de boală, înfometare sau orice gen de stres fizic ori emoţional. Dar ceea ce este valabil pentru sugestiile făcute peste pragul conştientului rămâne valabil şi pentru sugestiile făcute sub acest prag. Cu alte cuvinte, cu cât e mai scăzut nivelul rezistenţei psihologice a unei persoane, cu atât mai eficace se vor dovedi sugestiile prin injecţie strobonică. Dictatorul ştiinţific de mâine îşi va instala maşinile de şoptit şi proiectoarele subliminale în şcoli şi spitale (copiii şi bolnavii manifestă o sugestibilitate sporită) şi în toate locurile publice unde spectatorii pot fi supuşi unei „înmuieri” preliminare prin retorică sau ritualuri care sporesc sugestibilitatea. De la condiţiile în care ne putem aştepta la eficacitatea sugestiei subliminale, trecem acum la sugestiile în sine. Cum şi în ce termeni trebuie să se adreseze propagandistul subconştientului victimelor sale?
Prin comenzi directe („Cumpăraţi floricele” sau „Votaţi pentru Jones”) şi afirmaţii directe, fără rezerve („Socialismul pute” sau „Cutare pastă de dinţi înlătură mirosul neplăcut al gurii”) are şanse să-şi facă efectul numai asupra acelor minţi care simpatizează deja floricelele şi pe Jones, care sunt deja treze în privinţa primejdiilor mirosurilor corpului nostru şi ale proprietăţii obşteşti asupra mijloacelor de producţie.
Dar întărirea credinţelor existente nu este suficientă; ca să-şi merite numele, propagandistul trebuie să creeze o credinţă nouă, trebuie să ştie cum să-i atragă de partea lui pe cei indiferenţi şi nehotărâţi, trebuie să-i poată înmuia şi chiar converti pe cei ostili. El ştie că afirmaţiei şi poruncii subliminale trebuie să-i adauge arta convingerii subliminale.
Peste pragul conştientului, una dintre cele mai eficace metode de persuasiune nonraţională este ceea ce putem numi „persuasiune prin- asociere”. Propagandistul îşi asociază în mod arbitrar produsul, candidatul sau cauza pe care le-a ales cu o idee, o imagine a unei persoane sau a unui lucru pe care – în cadrul unei anumite culturi – majoritatea oamenilor o consideră neîndoielnic bună. Astfel, într-o campanie de vânzări, frumuseţea feminină poate fi asociată în mod arbitrar cu orice, de la un buldozer până la un diuretic; într-o campanie politică, patriotismul poate fi asociat oricărei cauze – de la apartheid, până la integrare – şi oricărei persoane, de la Mahatma Gandhi97 până la senatorul McCarthy98. Cu mulţi ani în urmă, în America Centrală, am fost martorul unui caz de persuasiune-prin-asociere care m-a umplut de admiraţie şi spaimă faţă de oamenii care l-au pus la cale.
In munţii din Guatemala singurele opere de artă care se importă sunt calendarele colorate distribuite gratuit de companiile străine ale căror produse se vând indienilor. Calendarele americane aveau poze cu câini, peisaje, tinere femei sumar îmbrăcate. Dar, pentru indieni, câinii sunt doar obiecte utilitare, peisajele le văd în fiecare zi, până la refuz, iar blondele pe jumătate goale sunt neinteresante, poate chiar puţin respingătoare. Ca atare, calendarele americane erau mai puţin populare decât calendarele germane, căci agenţii de publicitate germani îşi dăduserăosteneala să descopere ce preţuiesc indienii şi ce-i interesează pe aceştia. îmi aduc aminte, în mod special, de o capodoperă a propagandei comerciale. Era un calendar tipărit de un fabricant de aspirină. în partea de jos a pozei se vedea marca familiară de pe familiarul flacon cu tablete albe. Deasupra nu erau peisaje cu zăpezi sau cu păduri în prag de toamnă, nici câini de rasă, nici fete de la revistă cu sânii mari. Nu: ingenioşii nemţi asociaseră antinevralgicelor un tablou foarte colorat şi extrem de realist al Sfintei Treimi şezând pe un nor cumulus, înconjurată de Sfântul losif şi Fecioara Măria, de mai mulţi sfinţi şi de foarte mulţi îngeri. Aşadar, virtuţile miraculoase ale acidului acetilsalicilic erau garantate, pentru minţile simple şi profund religioase ale indienilor de către Dumnezeu Tatăl şi de întreaga ceată cerească.
Acest gen de persuasiune-prin-asociere este un lucru la care par să se preteze extrem de bine tehnicile proiecţiei subliminale. într-o serie de experienţe făcute la Universitatea din New York, sub auspiciile Institutului Naţional pentru Sănătate, s-a constatat că simţămintele unei persoane în privinţa unei imagini văzute în mod conştient pot fi modificate prin asocierea ei, la nivelul subconştientului, cu altă imagine sau, încă şi mai bine, cu cuvinte ce au un mesaj valoric. Astfel, asociată fiind, la nivelul subconştient, cuvântului „fericit”, o faţă lipsită de orice expresie i se pare observatorului că-i zâmbeşte, că are o înfăţişare prietenoasă, amabilă, deschisă. Când aceeaşi faţă era asociată, tot la nivelul subconştientului, cuvântului „supărat”, ea căpăta o înfăţişare respingătoare şi observatorul o găsea ostilă şi dezagreabilă. (Unui grup de tinere femei a ajuns chiar să i se pară foarte masculină – deşi, când era asociată cuvântului „fericit”, ele socoteau că faţa aparţine unei reprezentante a propriului lor sex. Luaţi aminte, părinţi şi soţi!) Evident că aceste descoperiri sunt deosebit de semnificative pentru propagandistul comercial şi politic.
Dacă el îşi poate aduce victimele într-o stare de sugestibilitate anormal de ridicată, dacă le poate arăta, când se află în această stare, lucrul, persoana sau – printr-un simbol – cauza pentru care face el reclamă şi dacă, la nivelul subconştientului, poate asocia acest lucru, această persoană sau acest simbol unui cuvânt sau unei imagini care poartă un mesaj de valoare, propagandistul poate modifica simţămintele şi opiniile lor fără ca victimele lui să aibă măcar idee de ceea ce se întâmplă. După părerea unui consorţiu comercial foarte întreprinzător din New Orleans, ar fi posibil ca, prin folosirea acestei tehnici, să se sporească valoarea de divertisment a filmelor şi a emisiunilor de televiziune. Oamenilor le place să încerce emoţii puternice şi deci ei savurează tragediile, poveştile de groază, romanele poliţiste şi poveştile de dragoste pasionată. Dramatizarea unei lupte sau a unei îmbrăţişări produce emoţii puternice în rândurile spectatorilor. Dar ar putea provoca emoţii şi mai puternice dacă ar fi asociată, la nivelul subconştientului, unor cuvinte ori simboluri corespunzătoare.
De exemplu, în versiunea cinematografică a romanului lui Hemingway, „Adio, arme”, moartea eroinei în chinurile facerii poate fi făcută şi mai tulburătoare prin flash-uri subliminale proiectate pe ecran, repetate în cursul scenei, a unor cuvinte impresionante ca „durere”, „sânge” şi „moarte”. Cuvintele nu se văd în mod conştient; dar efectul lor asupra subconştientului ar putea fi foarte mare şi aceste efecte ar putea întări în mare măsură emoţiile stârnite, la nivelul conştient, de jocul actorilor şi de dialog. Dacă, după cum pare aproape sigur, proiecţia subliminală poate intensifica în mod repetat emoţiile resimţite de publicul cinematografic, industria filmelor ar putea fi salvată de la faliment – cu condiţia ca producătorii de televiziune să nu le-o ia ei înainte.
In lumina celor spuse despre persuasiunea-prin-asociere şi intensificarea emoţiilor prin sugestie subliminală, să încercăm să ne imaginăm cum va arăta mitingul politic de mâine. Candidatul (dacă mai rămâne în picioare sistemul cu candidaţi) sau reprezentantul numit de oligarhia dominantă, îşi va ţine discursul în auzul tuturor. între timp, tahistoscoapele, maşinile de şoptit şi de ţipat, proiectoarele de imagini atât de vagi încât numai subconştientul poate reacţiona la ele, vor întări spusele lui, asociind în mod sistematic omul şi cauza lui cu cuvinte cu încărcătură pozitivă şi imagini sanctificate, şi prin „injectarea strobonică” a cuvintelor cu încărcătură negativă şi a simbolurilor odioase ori de câte ori oratorul pomeneşte de duşmanii Statului sau ai Partidului.
In Statele Unite se vor proiecta pe tribuna vorbitorului scurte flash-uri cu Abraham Lincoln şi cuvintele „guvernarea de către popor”. în Rusia, fireşte că oratorul va fi asociat unor scurte imagini ale lui Lenin, cuvintelor „democraţie populară” şi bărbii profetice a Părintelui Marx. Pentru că toate acestea sunt încă de domeniul viitorului, şi asta ne conferă siguranţă, ne mai dă mâna să zâmbim. Dar peste un deceniu sau două aceste lucruri vor părea mult mai puţin amuzante. Ceea ce este acum doar science-fiction va fi devenit o realitate politică de fiecare zi.
Poetzl a fost unul dintre semnele rele pe care, într-un fel, le-am trecut cu vederea când scriam “Minunata lume nouă”. în fabula mea nu se face nici o referire la proiecţia subliminală.
Este o omisiune, o greşeală pe care, dacă aş rescrie astăzi cartea, aş corecta-o fără doar şi poate.”
Sursa:http://gandeste.org/gandeste/aldous-huxley-persuasiunea-subconstienta-este-strans-legata-de-distractiile-pentru-marele-public-iar-in-viata-oamenilor-civilizati-distractiile-pentru-mase-joaca-acum-un-rol-comparabil-cu-cel-juca/48175