A fi poet
A fi poet asemănător se arată
cu a nu tulbura adevărul deloc,
ori a-ţi flagela pielea delicată,
inimile mângâind cu al sângelui foc!
A fi poet înseamnă a cânta libertatea
pentru a-ţi fi ţie asemănătoare.
Nu-şi cântă durerea privighetoarea,
de aceea ea are o singură cântare.
Canarul are o voce neobişnuită, anume
râsului jalnic sunătoare, hazlie…
Cuvântul dorit este cântat de lume
pe propria limbă, chiar de broască să fie.
Mahomet a interzis în Coran
să se bea băutură spirtoasă,
dar bea vin poetul mai avan
atunci când durerea-l apasă!
Atunci când poetul la iubită-a venit,
iar ea doarme cu altul, poetul,
de balsamul dătător de viaţă păzit,
nu va-ncerca să-i împlânte stiletul.
Dar arzând de-al geloziei curaj
va fluiera până acas` cu tărie:
„Că voi muri vagabond nu-i necaz
pe pământ, şi asta se ştie”.
Înveştejite frunze se destramă,
Înveştejite frunze se destramă,
Cazând, din apa iazului să bea,
Precum un stol de fluturi de aramă,
Ce-n agonie zboară către-o stea.
Iubesc această seară, când pământul
De inimă mi-l simt apropiat.
Când poalele mestecenilor, vântul,
Până la umeri, sus, l-a ridicat.
În suflet şi pe vale e răcoare,
Amurgu-i turmă vânătă de oi.
La marginea grădinii foşnitoare,
Se stinge-un zvon de zurgălău vioi.
Aşa de trez eu încă niciodată,
N-am ascultat ce spune trupul meu.
Ce bine-ar fi, ca salcia plecată,
În iazul roz să mă răsfrâng şi eu.
Pe-un stol, zâmbind, ce bine mi-ar fi mie,
Cu luna-n ochi, un pai să mozolesc...
Pe unde eşti tu simplă bucurie,
Ca mult iubind nimic să nu doresc?
O, cred în fericire, cred!
Mai arde soarele, mai arde
Ceaslovele-nserării calde
Bunăvestiri spre noi reped.
O, cred în fericire, cred!
O, cântă, Rusie, -n zenit,
Tu vânt, răsună-n stepa goală!
Cel ce tristeţea pastoirală
Ţi-o simte este fericit.
O, cântă, Rusie, -n zenit.
Îmi place râul sunător,
Pe valuri steaua lucitoare.
Blagoslovită-ndurare,
Popor binecuvântător.
Îmi place râul sunător.
Sania goneşte, zările se sparg.
Sania goneşte, zările se sparg.
Bine-i cu iubita să te pierzi în larg.
Vîntul cerne stele pe surîsul tău.
Peste cîmp, de-a dura, fuge-un zurgălău.
Prin troiene, şargul, uite-l c-a turbat.
Undeva-n poiană joacă-un paltin beat.
Ne-om opri-ntrebîndu-l : Ce-i cu tine, ce-i ?
Şi-auzind harmonici, vom juca tustrei.
Ah, voi sanii, sanii!
Ah, voi sanii, sanii! Si voi cai, voi cai!
Numai dracul va scornit, miselul!
Peste stepa-n goana cu alai,
Rîde pîn' la lacrimi clopotelul.
Pretutindeni, prin pustiuri reci
Luna nu-i, nici glas de cîini, nici ceata.
Înca n-am îmbatrînit pe veci,
Hai, da-ti suflet, viata mea-ndrazneata.
Cînta-n spargul noptii, vizitiu,
Te-nsotesc de vrei, dar cu tristete,
Despre ochii umezi care-i stiu
Si despre voioasa-mi tinerete.
Palaria mi-o pleosteam ades,
Puneam calul între hlube late,
M-asezam pe-un brat de fîn ales,
Si pe urma, tine-te, mai frate!
Cum ma mai împaunam, zburînd!
Si-n tacerea noptilor stufoase,
Guresa-mi harmonica oricînd
Sucea capul fetelor frumoase.
...Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat si parul meu si glasul.
De prea mult voios palavragit
Si-a pierdut harmonica mea glasul.
Sufletul mi-i totusi plin de rost,
Gerul si zapada-mi salta telul,
Fiindca peste toate cîte-au fost
Rîde pîn' la lacrimi clopotelul.
Asa de treaz eu inca niciodata
Fragmente
(...)
Asa de treaz eu inca niciodata
n-am ascultat ce spune trupul meu.
Ce bine-ar fi, ca salcia plecata,
In iazul roz sa ma rasfrang si eu.
(...)
Pe unde esti tu, simpla bucurie,
Ca mult iubind nimic sa nu doresc?
Calicii
Drumăreau cucernicii calici pe sate
Pe la poți beau cvas primit pomană.
La biserici, sub bătrânele lăcate,
Se-nchinau la Domnul din icoane.
O tăiau apoi de-a dreptul pe stuhaturi,
Glăsuind cântări și aghioase.
Ajungeau din urmă gloabe cu tărhaturi,
Îngânați de gâște gălăgioase.
Șontorogi treceau pe lângă ciurzi de vite,
Molfăind vorbirea lor gângavă:
”Cu verigi de fier pe umeri potrivite,
Unui Dumnezeu i-aducem slavă.”
Scociorându-și străițile, scoteau în pripă
Coji să dea la vaci, păstrate-anume.
Și-auzeau pe ciurdărei cum țipă:
”Vin comedianții! Haide, lume!”
Cununi doar ție îți ofer
Cununi doar ție îți ofer
Și drumul tău prin flori alunecă,
O, Rusie, blajin ungher,
Ești crezul meu, iubirea unică,
În spațiu când te desfășori,
Tu ești departele și-aproapele.
Mi-e rudă tânga de cocori,
A mea-i cărarea ce-o ling apele.
Pe bălți stau nuferii la rând,
Mă cheamă papura la denie,
Și-aud pe tufe picurând
Stropi de răcoare și sfințenie.
Alungă-ți vânturi pământești
Pe șesuri negura, cu scâncete,
Tu toată fum de smirnă ești,
A magilor rostind descântece.
Mesteacănul
Un fragil mesteacăn
La fereastra mea
A-mbrăcat argintul
Fulgilor de nea.
Crengile au toate
Un tiv alb, pufos,
Urculaș cu ciucuri
Atârnând în jos.
Și stă drept mesteacănul
Picotind la gard.
În văpăi de aur
Fulgii parcă ard.
Ceru-n faptul zilei,
Dulce strălucind,
Seara funingine
Seara funingine-n
Geamuri a pus.
Tortul se-nfășură
Moale pe fus.
Joacă opaițul,
Umbrele sar.
Bate-n fereastră
Vechi pălimar.
Puntea se ghemuie
Neagră pe zid.
Mama-și adoarme
Pruncul trezit.
Susură glasul
Aromitor:
”Liu-liu cu mama,
Adormi, puișor.
Vatră scumpă! Te visez
Vatră scumpă! Te visez
Cu tot soarele-n dulbine.
Pierde-m-aș printre livezi,
Prin paragini și rovine.
O căpiță din hotar
Prescurea și-a pus drept glugă.
Lungi mătănii mișcă rar
Sălcii aplecate-a rugă.
Mlaștina clădește lin,
Fumu-n slavă și-l trimite.
Pentru nu-știu-cine țin
Taine-n piept nedeslușite.
Pregătit de toate sunt,
Sufletul nimic nu-ntreabă.
Am venit pe-acest pământ
Ca să-l las cât mai degrabă.
Bun rămas, prietene, cu bine.
Anatoly Marienhof si Esenin
Bun rămas, prietene, cu bine.
Eşti aici, în mine, prin tăceri.
Ceasul hotărât să ne dezbine
Poartă semnul unei revederi.
Dragul meu, cu bine. Nu te strâng în braţă,
Ochii nu-ţi umbri la căpătâi.
Nu-i desigur nou să pleci din viaţă,
Precum nici în viaţă să rămâi.
Selectie: SD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu