Locuiesc într-o casă veche din aceea cu mobile mâncate de carii și ziduri pline de mucegai care, dacă nu țin toate ferestrele larg deschise, emană un miros dulceag- grețos, de lume mumificată... Știți cum miros casele vechi și nu tocmai bine intreținute. E o fâșie de realitate din Londra altui timp, din epoca sfârșitului de veac 19, de la periferia unde trăia, ca vai de ea, clasa muncitoare. O Londră insalubră și decrepită învăluită în miasmele sărăciei.
Problema e, când ești emigrant, că oricât de bine te-ai adapta, oricât de flexibil ai fi, tot ca un străin ești văzut. Poți însemnele unei prejudecăți în frunte. Ca să fii cât de cât mulțumit trebuie ca în țara ta să fi fost un paria sau hăituit sau persecutat sau cumplit de sărac sau de singur. În zonele londoneze în care emigranții sunt englezificați e altceva, pentru că există un fond cultural comun și ai cum să-ți dovedești gradul de afinitate cu el, dar acolo unde nu sunt decât emigranți recenți nu ai la ce te adapta pentru că nu există nici istorie comună, nici experiență comună, nici repere comune ci doar o formă de conviețuire într-un plan al actualității în care consensualitatea și divergențele, întâlnirile și întâmplările, empatiile și disforiile se produc la baza piramidei lui Maslow. Sigur că și stilurile de viață, mentalitățile, modele, convingerile sunt tot forme ale culturii, însă unele care nu au greutatea, profunzimea și consistența a ceea ce presupune o cultură cu o cosmologie proprie, cu o ereditate estetică sau cu o ascendență metafizică pentru că aceste forme ”înalte” sau ”adânci” ale culturii țin de fizionomia unui mod de a fi și de a trăi al unui popor, sunt forme vii de înțelepciune și experiență colectivă gestate în sute și chiar mii de ani de conviețuire, așa ceva nu se poate obține de azi pe mâine. De aceea atmosfera din cartierele de emigranți, îți pare, dacă vii dinspre centru (dinspre orice centru al oricărei societăți) ca fiind una a-culturală. O lume care plutește ca o corabie în derivă peste apele tulburi ale supraviețuirii. Cei mai mulți sunt emigranți economici, indivizi care se află și în țările de baștină la periferia societății. Una e să vii cu afaceri, deci cu bani, să investești într-o altă țară și alta e să o faci în căutarea unei vieți mai bune. Una e să vii chemat pentru talentul tău sau pentru inteligența ta sau pentru ceea ce ai de oferit și alta e să ceri tu... singur.
Nici multiculturalismul nu funcționează chiar cum scrie la carte, pentru că - și asta e foarte important – pentru un dialog intercultural de calitate trebuie să îți cunoști măcar istoria și cultura proprii, ceea ce nu e cazul decât arareori. Ce știe un zilier român cu patru clase despre stilul brâncovenesc sau despre literatura română interbelică sau despre Grigorescu? Am făcut un sondaj prin cartierul cel turcesc să văd cam câți știu ce este Levantul. Hm... Știa un spaniol. Multiculturalismul eșuează pe unde eșuează atunci când oamenii nu își cunosc decât vag datinile proprii ca să nu mai vorbim de cultura istorică, urbană sau modernă a lumii din care vin.
S-o luăm și altfel: cât de reprezentativ este pentru lumea britanică un englez pur sânge care nu știe cine a fost Samuel Taylor Coleridge, și care e genul care se încaieră pe stadion și își face veacul prin crâșme? O cultură e ceva mai mult decât doar o limbă sau doar o credință, iar mulți emigranți nu au avut propriuzis parte de botezul nici unei culturi.
Sărăcia e la fel peste tot. Și cea cu duhul și cea la pungă… E emoționantă solidaritatea dintre săraci, felul în care se leagă camaraderii neverosimile, ireale, între oameni doar pentru că trăiesc în aceleași condiții.
Când ești middle class și intelectual îți alegi prietenii după afinități.
Mă uit ca o tâmpită la spectacolul acestui colț de lume dărăpănat, luat cu asalt ca pământ al făgăduinței de oameni fără nici o șansă în țările de baștină și sunt deopotrivă convinsă că doctrinele de stânga au dreptate insistând că trebuie investit în primul rând în eradicarea sărăciei și în educație și că doctrinele de dreapta au dreptate când susțin că o cultură e un organism viu, nu ideologie aplicată și că migrația masivă produce alienare și că nu e suficient să îi aduci, prin reforme sociale și educație, pe oameni la un numitor comun de civilizație ca să faci cu ei societate… Nevoia de comunitate este una vitală, avem nevoie să simțim că aparținem unei colectivități, că avem experiențe și valori comune, pe scurt semeni. Mereu spun la fel: ne-ar trebui o doctrină politică adecvată realităților sociale curente. Nici stânga nici dreapta – așa cum au funcționat până acum - nu mai fac față.
Nu poți să nu te simți solidar cu acești oameni și în același timp să nu fii conștient că ai în comun cu ei doar nevoi primare și nu esențiale și doar valori elementare, nu fundamentale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu