Traducere // Translate

Parcursul culturii (de avangarda) romanesti

„Avangarda ocultată“ şi lectura asimetrică a interbelicului

Tereza-Brînduşa PALADE


În anii ’40, André Breton afirma că suprarealismul îşi mutase capitala de la Paris la Bucureşti. Şcoala suprarealistă ce îi avea ca reprezentanţi pe Gellu Naum, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Stephan Roll (Gheorghe Dinu), Gherasim Luca, Dolfi Trost, Geo Bogza, Sesto Pals, Paul Păun, Virgil Teodorescu ş. a., s-a bucurat într-adevăr, în epocă, de un remarcabil prestigiu literar. Generaţia literară a acelor ani, alături de fondatorul dadaismului, Tristan Tzara, şi de pictori ca Victor Brauner, are o solidă notorietate în Occident şi multe nume ale suprarealismului românesc au intrat în istoria literaturii şi artei universale de avangardă.   Cu toate astea, în România auzim rar ecouri ale operelor interbelice ale acestor poeţi şi artişti. Suprarealismul, în calitate de curent literar, a fost repudiat în timpul comunismului, întrucît contravenea „realismului socialist“ şi a fost trecut aproape sub tăcere în postcomunism, cînd recuperarea interbelicului s-a făcut mai ales sub semnul reeditării operelor unor intelectuali ca Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu etc. Cu preţul că, încă de la primele reapariţii ale scrierilor acestor gînditori, în anii ’90, admiraţia pentru ei a trebuit dublată de o serie de explicaţii atente de tipul „simpatiile acestor mari intelectuali pentru Garda de Fier au fost juvenile“ sau []

Comentarii 

  • Dan Culcer august 16, 2015 la 2:50 pm
    Stiamtă autoare, ce-ar fi să citiți măcar dosarul documentar alcătuit de Stelian Tănase, cu probele clare ale relațiilor dintre mulți avangardiști de duzină sau nu, nu doar cu doctrina comunistă ci chiar cu poliția secretă sovietică. dezintersul față de avangadă, despre care scrieți, este contracarat de interesul excesiv pentru avangardă artistică, ilustrat de programele ICR pe vreme lui HR Patapoevici. Ne lăudam în Franța că România ar fi exportat avangardă prin transfer de avangardiști. Despre relația reală și importanța reală a acestei producție de adolescnți întârziați, cu literatura română, cred că ar fi util ăs discutăm în detaliu. Nu din zbor. Expresionismul nu trebuie confundat cu avangarda, nici Blaga cu Sașa Pană, Gheorghe Dinu sau chiar Tzara (un provocator fără talent care nu a fost încă uitat).

  • lucid august 14, 2015 la 11:54 pm
    Deci romanii spalati pe creier de editiile Humanitas ale binecunoscutilor fascisti Cioran, Eliade, Noica, Ionesco (asta a fost antonescian de vreme ce era atasat de presa la Vichy) oculteaza marile creatii suprarealiste din Romania interbelica. Dar frantzuzii? In 2011 – centenarul Cioran – chipul acestuia ma privea din toate vitrinele chioscurilor cu presa din latinul cartier. Le Magazine Litteraire ii dedicase un intreg numar, iar printre semnatari era si un oarecare Peter Sloterdjik. In martie in FNAC-ul unui oras din centrul Frantei gaseam la rubrica “Philosophie” cateva volume tip poche de Cioran flancate de sensibil mai multe volumase Zizek si Badiou. Semn rau pentru Cioran? Aiurea, maculatura astora doi va disparea in catziva ani ca si cea a lui Marcuse-1968 care azi si-a reluat cuminte locul in rafturi la “si altzii”. Anul trecut m-a enervat noua expunere de la Centrul Pompidou (schimba aranjamentul si continutul salilor la cativa ani, ca sa ruleze cat mai multe opere de arta din depozite) pentru ca scosesera Cocosul si Muza lui Brancusi si le inlocuisera cu un Rege de lemn mult sub valoarea primelor. Dar publicatiile avangardiste din Romania interbelica tapetau vreo doi pereti. Era si un Brauner (sau doi?) dar nu se putea compara nici cu Tanguy sau Delvaux nu mai vorbesc de pontifii Magritte sau Max Ernst. Dealtfel cotele AKOUN spun totul: Brauner e cu unul-doua ordine de marime cel putin sub cei de mai sus (si cu trei-patru ordine de marime sub cota lui Brancusi, dar sculpturile sunt mai scumpe).. Perahim a crezut ca rupe gura targului emigrand in Franta (mai emigrase o data in mareatza uniune sovietica in iulie 1940 dupa ultimatum). Cota lui e insignifianta – si e pacat caci mi-l aduc aminte ca un ilustrator-desenator de mare talent (Arghezi, fabulele lui Krylov. Mitrea Cocor). Gherasim Luca saracul a sfarsit tragic poate si din cauza de putzina recunoastere.
    Revenind in Romania, ce sa pretzuim: Poemul-invectiva – ala cu p…a? Nici nu merita sa citesti un rand din el cand exista Unde sunt cei care nu mai sunt si Azi-noapte Iisus mi-a intrat in celula. Cine-si inchipuie ca ne poate obliga sa ne inversam lecturile se insala amrnic.
    Ocultarea se poate face doar prin cenzura extremista – asa cum doresc cei care au consiliat legea dezbatuta in aceste zile – si nu prin evaluare estetica, in acest din urma caz doar punandu-se ordine in ierarhia adevaratelor valori artistice..



Din nou despre avangarda românească

Michael FINKENTHAL


Problemele avangardei româneşti trebuie abordate într-un mod serios, fără parti-pris-uri politice sau naţionaliste, în primul rînd. În general, mişcările de avangardă din spaţiul european pot fi definite în diverse feluri: ele pot fi considerate filozofii sau curente cultural-artistice sau interpretate ca teorii mai mult sau mai puţin explicite ale modernităţii tardive sau ale postmodernismului în feluritele sale întrupări. Fiecare definiţie va conduce la o interpretare a avangardei într-o cheie specifică ei.  În România, se pare că, în afara cîtorva excepţii notabile, de multe ori generalizările şi clişeele înlocuiesc definiţiile şi self-consistenţa necesară elaborării unei „teorii“ şi, deci, a unei hermeneutici riguroase din punct de vedere intelectual.

Într-un comentariu la un articol despre ocultarea avangardei româneşti în interbelic, publicat în luna august 2015 de doamna Tereza-Brândușa Palade, în Observator cultural, Dan Culcer scria: „Ne lăudam în Franța că România ar fi exportat avangardă prin transfer de avangardiști. Despre relația reală și importanța reală a acestei producții de adolescenți întîrziați cu literatura română, cred că ar fi util să discutăm în detaliu. Nu din zbor. Expresionismul nu trebuie confundat cu avangarda, nici Blaga cu Sașa Pană, cu Gheorghe Dinu sau chiar cu Tzara (un provocator fără talent care nu a fost încă uitat)“. Domnul Culcer are dreptate: expresionismul nu trebuie confundat cu avangarda, el fiind doar o subcategorie a ei. Blaga nu poate fi confundat cu Sașa Pană de cineva care a trecut prin şcoala medie, şi nici un comparatist nu-i va… compara. Provocatorul fără talent a fost sărbătorit în Franţa, în 2015, printr-o expoziţie organizată la Strasbourg de către Serge Fauchereau, cel mai cunoscut specialist al avangardei franceze în secolul al XX-lea. Politica se amestecă cu naţionalismul atunci cînd domnul Ciachir o somează pe Tereza-Brândușa Palade: „ce-ar fi să citiți măcar dosarul documentar alcătuit de Stelian Tănase, cu probele clare ale relațiilor dintre mulți avangardiști, de duzină sau nu, nu doar cu doctrina comunistă, ci chiar cu poliția secretă sovietică“. Ce-i de făcut?

Analiza atentă, la obiect, este o posibilitate de remediu. Muzeul Naţional al Literaturii Române publică, de mai bine de doi ani, o revistă condusă de profesorul Ion Pop, din păcate puţin cunoscută în afara cercurilor de specialitate, intitulată Caietele avangardei. Nu pot să fac, în acest cadru restrîns, o prezentare detaliată a acestei importante întreprinderi culturale şi, fiind oarecum implicat, nu pot nici să o laud aşa cum ar merita. Voi menţiona doar că analiza la obiect reprezintă atît scopul, cît şi metodologia revistei, care, în toamna trecută, a ajuns la cel de-al şaselea număr al ei (primul număr a apărut în primăvara anului 2013 şi, de atunci, în fiecare an au fost publicate două numere dedicate atît avangardei literare, cît şi celei artistice, în limba română şi, în ultimul timp, şi în alte limbi de circulaţie internaţională). La ultimul Tîrg de Carte de la Bucureşti, Gaudeamus 2015, a apărut, la Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, un splendid volum de mai bine de 1.600 de pagini, intitulat Avangarda Românească, o antologie editată şi prefaţată de acelaşi excelent cunoscător al subiectului, Ion Pop. Împreună cu antologiile lui Saşa Pană şi Marin Mincu, publicate cu mai mulţi ani în urmă, şi cu multiplele reeditări, în ultimii ani, ale operelor unor avangardişti români – de la Urmuz şi Geo Bogza şi pînă la grupul „ultimilor mohicani“, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Păun, D. Trost şi Gellu Naum, foarte activ la Bucureşti între 1945 şi 1947 –, volumul acesta creează o bază excelentă pentru relansarea unei discuţii, în cunoştinţă de cauză.

În Statele Unite, a fost publicat recent, la Universitatea din Iowa, un volum foarte substanţial dedicat avangardei româneşti, la care au contribuit, alături de autori români, atît din ţară, cît şi din afara ei, critici şi specialişti din SUA, Franţa, Italia şi Anglia*. S-a stabilit astfel un pe cît de fecund, pe atît de eficace dialog internaţional, pe o temă care, în mod evident, depăşeşte strictul interes local. Un model de dialog civilizat şi liber de acel partis-pris politico-naţionalist menţionat mai sus. Şi, la un început de an în care nu abundă veştile bune nici în cetatea umanioarealor şi nici în afara ei, acest eveniment îmi pare foarte încurajator.
_______________
* From Dada to Infra-noir: Dada, Surrealism, and Romania, no. 20 of Dada/Surrealism, Editors Monique Yaari and Timothy Shipe, http://ir.uiowa.edu/dadasur/vol20/iss1/

Columbia, 17 ianuarie 2016
lucid ianuarie 28, 2016 la 12:49 pm
Si pentru un semi-analfabet e clar ca intre productiunile lui Tzara si versurile lui Voronca sau Fundoianu (vezi chiar in O C excelentele traduceri ale maestrului Foartza) e o oarescare diferenta. Si chiar daca la etajul I la Centre Pompidou avangardei din Romania (in niciun caz “romaneasca”) i se acorda o intreaga sala, in tzara mai nimeni nu mai citeste azi productiunile gen Ghitza-Stefan Roll, Virgil Teodorescu sau chiar Geo Bogza.

Cititorul este Supremul Judecator si sentinta sa este inatacabila.


Dan Culcer ianuarie 27, 2016 la 6:57 pm
Domnul Michael FINKENTHAL îmi face onoarea de a mă cita mai sus cu o opinie despre opera lui Tristan Tzara, autor pe care îl calificam «provocator fără talent» și care merită să fie uitat. Acestei afirmații radicale, neargumentată în cadrul respectiv, i se opune argumentul de autoritate : «Provocatorul fără talent a fost sărbătorit în Franţa, în 2015, printr-o expoziţie organizată la Strasbourg de către Serge Fauchereau, cel mai cunoscut specialist al avangardei franceze în secolul al XX-lea.» Ei și? Nu e desigur un argument în favoarea talentului lui Tristan Tzara ci doar un semn că inerțiile sunt … inerte și au viață lungă.

E normal ca un critic literar și teoretician ca Serge Fauchereau, care și-a dedicat viața acestei teme să dorească să o valorifice, valorizându-și opera. Așa cum, pe meleagurile noastre, o făcea Marin Mincu sau o face și a făcut-o Ion Pop. Am trecut și eu pe aici, publicând documente, descoperite de mine, cu și despre Ilarie Voronca sau încercând să public altele cu și despre Fundoianu, din arhivele Cahjers du Sud, încercare blocată de emigrarea mea. Textele recuperate de mine, ajutat de Mircea Zaciu și de lectorul român de la Marsilia, au apărut sau sunt în curs de apariție. Până la urmă le va fi publicat Ion Pop sau cineva din apropiații săi. Scriu oarecum în cunoștință de cauză, deci.

Ceea ce mă irită este dorința unora (de pildă, ICR sub egida lui H.R. Patapievici) de a se împăuna cu valorile sau pseudo-valorile altora.

Uitarea sau ignorarea comportamentului rușinos al unor «avangardiști» din România, de la Geo Bogza la Virgil Teodorescu, sub pretextul separării literaturii de politică, nu este admisibilă.

În vreme ce valorile ce ne aparțin întrutotul și nu au nici un alt front/lobby de susținere, sunt lăsate să cadă în uitare sau valorizarea lor este prost gestionată de instituțiile competente în propaganda culturală. Sunt mai puțin universale poemele lui Lucian Blaga decât elucubrațiile pseudo-poetice ale lui Tristan Tzara? Autorii avangardei din România erau scriitori de cafenea sau de «lăptărie». Tirajele broșurilor sau ale periodicelor «neregulate» trase în trei exemplare nu ieșeau din circuitele amicale. Doar comunismul și grija unor critici litareri specializați concomitent în realism-socialist și în avangardism, ca Ov. S. Crohmălniceanu au putut crea atmosfera pentru editarea unora dintre «avangardiști» în tiraje de masă. Această literatură (uneori pseudo-literatură‚ a fost recuperată mai devreme decât ar fi fost normal, în ordinea valorilor. Nu a tuturor. Fiindcă scriitorii importanți, ca Gelu Naum, de pildă, care se țineau departe de avantajele imediate ale colaboraționismului erau tratați ca atare, ca dușmani, în vreme ce Bogza primea premiul de stat.

Se va observa că Dan Ciachir e etichetat ca naționalist, lucru care pare să fie ceva de rușine din perspectiva lui M. F., nu prea știu de ce. Ciachir nu ar avea dreptul să se mire, comentând cartea Terezei-Brândușa Palade, că dosarele editate de Stelian Tănase sunt ignorate, pe temeiul că este «naționalist», adică «tuberculos» — în termenii lui Ralea?
Nu se poate opera o despărțire netă a operei literare a acestor autori de politică, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că acești autori au fost la un moment dat sau au vrut să fie și revoluționari în plan politic, au scris în acest sens iar unii au fost «revoluționari» realiști-socialiști, de fapt colaboraționiști ai sistemului colonial sovietic, în numele revoluției mondiale, a exportului de revoluție etc. Opera, gândirea lor politică și apartenența la grup să fie atât de etanșe reciproc? Dl M.F. ar trebui să știe și mai ales să recunoască că însăși activitatea sa publicistică probează contrariul.


Ontelus DG
ianuarie 24, 2016 la 12:25 pm
La împlinirea unui secol de la manifestul dadaist, putem avea perspectiva și detașarea necesare evaluării celui mai notabil fenomen artistic al acestor ultime zece decade, avangardismul. Acest fenomen plurivalent și polisemic marchează cultural crizele conjugate ale modernității, fiind expresia simbolică a limitatei autonomii a esteticului. Într-un fel, se poate interpreta postmodernismul drept o firească oficializare a avangardelor și a experimentelor de tot felul din veacul tocmai încheiat. Ficționalizarea realității și disiparea coerenței interioare sunt semne ale acestui mental artistic nevrotic-novator, oscilând compulsiv între amnezia indusă și tragicul/absurdul istoriei.

Niciun comentariu: