Ilinca Bernea: Nu stiu sa fac nimic cum trebuie!

Nu știu să fac nimic cum trebuie.

Mi-am dorit să fiu o fiară și am sfârșit prin a fi mama răniților.
Am vrut să fiu o femeie fatală și mă iau toți de intelectuală deși sunt tâmpită, crede-mă.
Prima dovadă că sunt tâmpită e că sunt luată drept intelectuală, când eu vreau să fiu seducătoare.
Nici carieră n-am, nici de nevastă n-am fost bună
În orice rol eșuez, rapid, categoric.
Mi-am dorit să trăiesc pe muche, să fiu excentrică
Și abia îndrăznesc să îmi port pălăriile pe stradă, nu cumva să atrag atenția.
Marea mea realizare e că îndrăznesc să port o manșetă de catifea la o singură mână și un tricou jumulit cu foarfeca, în epoca punk.
Nu pot nici măcar să înjur cum se cuvine, deși m-am străduit cât am putut.
Nu reușesc nici să mă îmbăt, corpul îmi pune frâne, oricâtă voință de desfrâu ar zace în mine.
Trebuie să îți spun că urăsc realitatea, că am urât-o încă din copilărie.
Când m-am născut tu erai tânăr și erai cel mai frumos.

Și eram nemuritori.

M-au obosit și plictisit toate doctrinele și toate nobilele idei ale bunilor samariteni
Nu am vrut niciodată să salvez lumea.

Nu am fost în stare să te vreau decât pe tine,
Deși mi-am promis să nu fiu monogamă.
Și când te detest și mă lepăd de tine, te iubesc în griul din ochii unuia și în dogoarea îmbrățișării altuia.
Nu sunt  bună de nimic, vezi?

Nici măcar de-o depresie mai serioasă nu sunt în stare.
Trăiesc în game majore o viață de ratat, obișnuită.
Uit întotdeauna să îmi tai unghiile de la picioare, îmi dau seama abia atunci când încep să mă strângă pantofii.

Am urât realitatea cu toată convingerea. Așa cum își urăște un soldat superiorii, mai rău.

Nu asta vreau să îți spun, doar că nu reușesc să exprim ce trebuie, îmi iese mereu altceva pe gură.
Îmi țâșnesc din țeastă mărunțișuri ca dintr-un sertar în care tot înghesui lucruri inutile pe care nu mă îndur să le arunc.
Mi s-a umplut viața de lucruri inutile pe care nu mă îndur să le arunc.

Nu sunt în stare să vorbesc despre ceea ce contează cu adevărat
Nu izbutesc nici să tac.

Am urât noțiunea de realitate și i-am urât pe toți realiștii de serviciu.

E vobra de ceva
Despre care am scris deja sute de pagini, chiar și ieri și astă primăvară și acum doi ani
și tot nu reușesc să spun.

Nu știu nimic și nu pricep nimic din viața asta care a făcut ca tu să fii cel mai tânăr și cel mai frumos
Când abia învățam să mă iscălesc
Nu pricep nimic din viața asta care trage în noi cu propriile noastre dorințe

Când tu erai un zeu
Pe mine mă făceau comuniștii pionieră la Turnul Chindiei
Atât de penibilă am fost încât să cred
Că realitatea nu mi se întâmpla mie

Ce vreau să spun e că timpul ne halește sufletele
Și ne ajută să devenim buni cetățeni și buni samariteni
Utili
Dar nu ne ajută să uităm
Că am fost cândva nemuritori
Asta vreau să spun

Fac ceva pe umanismul meu, și pe minunatele mele poeme
N-am putut să te apăr de durere
Nu pot nimic, deși mi s-a spus că aș fi plină de forță
N-am putut să te apăr de îmbătrânire
Nu pot să te apăr de moarte

Nu știu nimic, deși am fost premiantă
Nu pot nimic, de nimic nu sunt bună

Știu să îți fac portretul la fiecare vârstă, din fiecare unghi și în orice lumină
Asta da.

Blog Ilinca Bernea:  

https://ilinkars.wordpress.com/