Hitler, Atatürk şi legăturile germano-turce

  

Interviu cu Stefan IHRIG

Autor: Edward KANTERIAN

Stefan Ihrig este un tînăr istoric german, specializat în istoria modernă europeană şi turcă. A studiat istorie, turcologie şi ştiinţe politice la Freie Universität din Berlin şi şi-a luat doctoratul la Universitatea din Cambridge, cu o lucrare de spre percepţia asupra Turciei a extremei drepte germane în anii 1919-1945. A fost lector la Institutul de Turcologie din Berlin între 2005-2007, cît şi lector în Istorie la Universitatea din Regensburg. În prezent este Polonsky Postdoctoral Fellow la prestigiosul institut Van Leer din Ierusalim, unde cercetează atît istoria fascismului, Shoahul, genocidul armean şi relaţiile turco-germane, cît şi sociopolitica violenţei, teoria conflictului şi logica naraţiunilor colective. Ihrig a publicat două monografii majore, una despre românism şi moldovenism (2008), cealaltă despre Atatürk în imaginarul nazist, apărută anul trecut, la Harvard University Press. A încheiat de curînd manuscrisul unei noi cărţi, în curs de apariţie la aceaşi editură, despre atitudinea Germaniei faţă de problema armenească în Turcia, de la Bismarck la Hitler, cît şi despre felul în care naziştii au găsit în genocidul armean din 1915, o posibilă inspiraţie pentru Shoah. A publicat peste 120 de articole şi recenzii pe diferite teme istorice, inclusiv pe importante probleme româneşti, de exemplu: dezbaterea trecutului comunist, Holocaustul în Transnistria şi manualele şcolare din Moldova. Ihrig şi-a petrecut serviciul civil german (alternativa celui militar), în anii ’90, la Sibiu, unde a îngrijit oameni bătrîni şi bolnavi.

 

Domnule Ihrig, ştim că Mussolini a reprezentat un model important de urmat pentru Hitler. Prea puţin se ştie însă că şi Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turce moderne, a fost o altă sursă majoră de inspiraţie pentru Hitler. Aţi publicat recent o carte în care analizaţi acest aspect. De ce era Hitler interesat de Atatürk?

Explicaţia o găsim la începutul anilor ’20. Germania era încă în stare de şoc pentru că pierduse războiul şi se temea de un tratat de pace punitiv impus de Antantă. În contextul unei depresii naţionaliste, în Anatolia au început să se desfăşoare evenimente care au trezit pasiunea şi visurile naţionaliştilor germani. Sub Mustafa Kemal (Atatürk), turcii se luptau cu propriul lor „Versailles turcesc“, Tratatul de la Sèvres. S-au opus întregii Antante, precum şi armatei greceşti şi chiar şi-au sfidat propriul guvern în Constantinopol. Ce se petrecea în Anatolia era un fel de vis naţionalist devenit realitate pentru mulţi în Germania. Naţionaliştii germani, şi mai ales naziştii, considerau că Germania ar trebui să procedeze asemenea susţinătorilor lui Kemal. Hitler s-a inspirat enorm de la Atatürk şi din ideea „guvernului de la Ankara“, în încercarea lui de a instaura un guvern alternativ în München, în timpul aşa-zisului „puci de la berărie“, din 1923. Retrospectiv, în 1933, el i-a numit pe Atatürk şi pe kemalişti „steaua lui călăuzitoare“ în întunericul anilor ’20. Naziştii şi Hitler, din punct de vedere politic, au crescut odată cu Turcia şi cu Atatürk. A fost o fascinaţie de care nu s-au putut dezbăra, şi aceasta s-a transformat într-un fel de cult în timpul celui de-Al Treilea Reich.

 

Aşadar, principala atracţie a fost faptul că Atatürk s-a opus Antantei?

Da, opoziţia faţă de Antantă şi revizuirea Tratatului de pace de la Paris i-au fascinat pe nazişti. Dar nu a fost doar asta. A fost şi faptul că Turcia „scăpase“ de aproape toate minorităţile sale, mai întîi de armeni, în timpul Primului Război Mondial, şi apoi, de aproape toţi grecii prin schimbul de populaţii prevăzut de Tratatul de la Lausanne. Şi, în final, din punctul de vedere al naziştilor, ceea ce se petrecea în Turcia în anii ’20 şi ’30 era un exemplu de restructurare şi reconstrucţie de succes a ţării pe linia naţionalistă/rasială. Pentru ei, era un exemplu de ceea ce putea obţine un stat pur naţionalist condus de un lider puternic.

 

Turcia, care „scăpase“ de armeni, era, desigur, Turcia Tinerilor Turci, al căror regim s-a încheiat în 1918 şi în care Atatürk a avut doar un rol minor. Aşadar, fascinaţia naziştilor s-a extins şi asupra Tinerilor Turci? Erau ei oare atraşi de concepţia turcocentrică asupra Statului turc a Tinerilor Turci şi a lui Atatürk, concepţie care excludea societatea multietnică ce existase pînă atunci în Imperiul Otoman? Există vreo legătură directă între politicile demografice şi de excluziune ale lui Atatürk şi cele ale naziştilor?

Tinerii Turci nu erau foarte importanţi pentru nazişti. Dar „curăţarea etnică“ şi Genocidul Armean înainte de Războiul de Independenţă au fost, în opinia naziştilor, o precondiţie majoră a succesului lui Atatürk în acel război. Iar excluderea grecilor a fost o a doua precondiţie, din punctul lor de vedere, pentru succesul avut apoi în reconstruirea Turciei pe linie naţionalistă. Ambele aspecte, pentru nazişti, veneau „la pachet“. Important pentru ei era ca minorităţile etnice din Imperiul Otoman – pe care ei şi alţi naţionalişti germani le considerau a fi „ca evreii“ – dispăruseră. În viziunea naziştilor asupra Noii Turcii, toate acestea nu ar fi fost posibile dacă Turcia nu ar fi „scăpat“ de minorităţi. În această manieră, naziştii şi alţi naţionalişti germani au descris Noua Turcie a lui Atatürk ca fiind un fel de studiu de caz al reconstrucţiei etnico-rasiale la scală largă; un studiu de caz care, din punctul lor de vedere, era dovada puterii unui astfel de stat naţional nou, purificat de minorităţi; un studiu de caz care nu doar că le-a reconfirmat propriile păreri despre forţa statelor curăţate etnic, dar a şi arătat metode variate de a o face.

 

În ce măsură a fost ideologia statului kemalist o inspiraţie pentru nazişti? E posibil că ei să fi ignorat faptul că scopul lui Atatürk, cel puţin cel uneori declarat, era de a construi o republică în care Parlamentul, reprezentantul poporului, era sursa principală de putere?

Viziunea naziştilor asupra Noii Turcii a lui Atatürk era una extrem de selectivă. Aproape orice intra în opoziţie cu idealurile şi scopurile naziste era fie minimalizat, fie ignorat. Emanciparea femeilor turce era un astfel de subiect; era menţionat în treacăt de nazişti, dar nu i se acorda multă importanţă. Politica externă destul de paşnică a lui Atatürk era în mod special distorsionată. Cînd venea vorba despre starea guvernului condus de Atatürk, naziştii vedeau un lider puternic conducînd prin intermediul unui sistem format dintr-un singur partid, ceea ce, pentru ei, era singura alternativă viabilă la democraţia decadentă vestică, aşa cum o percepeau ei.

 

Care a fost atitudinea naziştilor faţă de problema armeană în Turcia?

În discuţia referitoare la Războiul de Independenţă turc, armenii nu au jucat un rol important. Din nou, naziştii aveau propria lor viziune asupra guvernării lui Atatürk şi a acelei perioade. Ceea ce era esenţial pentru ei era Turcia de după 1923, pe care o descriau ca pe un fel de paradis monoetnic. Pur şi simplu, refuzau să observe minorităţile care rămăseseră, cum ar fi kurzii, şi conflictele care încă existau în Statul turc. Pe de altă parte, ceea ce a făcut ca armenii să constituie o parte atît de importantă în discursul naziştilor cu privire la Noua Turcie a lui Atatürk a fost tendinţa tipic germană de a-i considera drept „evreii Orientului“.

 

Puteţi da cîteva exemple de cum armenii erau văzuţi drept „evreii Orientului“ în discursul german? A fost asta ceva ce s-a întîmplat doar după Primul Război Mondial sau încă dinainte?

Această tendinţă germană îşi are originile la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În acelaşi timp în care antisemitismul rasial modern cîştiga teren, se aducea în discuţie o percepţie a armenilor ca fiind similari sau echivalenţi din punct de vedere rasial cu evreii din Europa Centrală, aşa cum erau aceştia din urmă portretizaţi în discursul antisemitic. Armenii erau, de obicei, descrişi ca negustori exploatatori, care prădau populaţia turcă bună, muncitoare. Această percepţie se axa în principal pe comportamentul armenilor, considerat drept parazitar, fals şi nonproductiv. Faptul că armenii aveau meserii şi munci diverse – mulţi erau, de pildă, fermieri – era pur şi simplu ignorat în aceste discursuri. În scrierile rasiale şi rasiste tot mai numeroase, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea pînă în anii ’30, armenii sînt portretizaţi drept o rasă înrudită cu evreii. Adesea erau descrişi ca fiind „mai răi decît evreii“. Desigur că, pentru germani, acestea au dus la formarea unei viziuni speciale asupra evenimentelor din 1915- 1916, lucru cu atît mai înspăimîntător în lumina viitoarelor evenimente din Germania.

 

Asta ne aduce la noua dvs. carte, pe care tocmai aţi terminat-o, Justifying Genocide, care va fi publicată la Harvard University Press la sfîrşitul acestui an. Cum aţi ajuns să scrieţi această carte?

Cînd lucram la studiul meu despre nazişti şi Turcia, am dat peste o polemică cu privire la Genocidul Armean. Această polemică a avut loc la începutul anilor ’20, şi azi e complet uitată. Totuşi, a fost una dintre cele mai mari polemici despre genocid din secolul al XX-lea. A fost cu adevărat o polemică despre „genocid“, chiar înainte ca Raphael Lemkin să vină cu acest termen, pentru că era într-adevăr vorba despre intenţia şi amploarea „anihilării unei naţiuni“. Am încercat să reconstitui această polemică şi să aflu de ce a durat atît de mult. Trebuie să ne imaginăm o polemică care a durat patru ani şi jumătate, incluzînd primele discuţii de după război cu privire la ceea ce se petrecuse, receptarea aprinsă a documentelor despre genocidul armean, de către Foreign Office-ul britanic, deja publicate în 1919, o controversă puternică între cei care catalogau ceea ce se petrecuse drept „uciderea unei naţiuni“ şi cei care negau acest lucru. Mai mult, au existat asasinate, mai întîi al lui Talât Pasha, în 1921, şi apoi al altor doi membri importanţi din rîndul Tinerilor Turci, în 1922, toate acestea petrecîndu- se în Berlin şi fiind îndelung dezbătute în presa timpului. Am vrut să văd de unde proveneau pilonii discursivi ai acestor discuţii şi, astfel, am analizat şi relaţia Germaniei cu armenii din Imperiul Otoman începînd cu finalul anilor 1870. Aşa cum s-a dovedit, încă de pe vremea lui Bismarck, armenii aveau un rol extrem de cinic în politica externă a Germaniei: erau adesea „vînduţi“ pentru ca Germania să cîştige avantaje politice şi o poziţie mai favorabilă în Imperiul Otoman. Această trădare constantă a unei alte naţiuni creştine a dus la discursurile germane de justificare a uciderii în masă încă din anii 1890, culminînd cu propaganda din timpul Primului Război Mondial, precum şi cu eseurile şocante prin care se justifica această procedură, în cadrul polemicii de la începutul anilor ’20.

 

Întrebarea retorică a lui Hitler: „În definitiv, cine vorbeşte azi despre anihilarea armenilor?“, din august 1939, apropo de războiul de anihilare pe care era pe cale să îl declanşeze pe frontul din Est, este bine cunoscută. Ea arată că Hitler a fost cel puţin inspirat de Genocidul Armean. În noua dvs. carte, vă propuneţi să demonstraţi că Genocidul Armean şi Holocaustul au fost, de fapt, mult mai strîns legate decît s-a crezut pînă acum?

Polemica încă existentă cu privire la recunoaştere şi negare a făcut ca Genocidul Armean să fie ţinut ostatic pentru aproape un secol şi, de asemenea, să fie abordat adesea doar ca o notă de subsol marginală într-o istorie mai largă europeană şi mondială în relatările şi analizele noastre despre acea perioadă. Totuşi, a jucat un rol extrem de important la acea vreme, poate mai ales în Germania. Nu doar Germania ca stat şi ca aliat al otomanilor, ci şi mulţi dintre diplomaţii, ofiţerii şi soldaţii săi erau strînşi legaţi de acest eveniment. Faptul că Imperiul Otoman captase atît de mult atenţia în sfera publică şi politică germană chiar înainte de 1915 leagă şi mai mult Germania de Genocidul Armean. Şi, în final, marea polemică germană despre genocid, de la începutul anilor ’20, aduce întreaga chestiune doar la un deceniu distanţă de ascensiunea la putere a lui Hitler. Genocidul Armean a fost, atît cronologic, cît şi geografic, mult mai aproape de Germania şi de Al Treilea Reich decît se consideră de obicei; cartea mea demonstrează acest lucru, din multe puncte de vedere.

 

Nu sînt mulţi istorici germani care să fi cercetat Genocidul Armean. Care credeţi că este motivul?

 Încă este un subiect dificil de abordat, potenţial periculos. Dacă eşti un istoric care analizează istoria Turciei şi a Imperiului Otoman, nu vrei să-i jigneşti chiar pe oamenii de care ai avut nevoie pentru a avea acces la surse. Un alt motiv a fost că multe dintre sursele germane din arhivele militare s-au pierdut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Apoi, a existat suspiciunea că discuţii mai ample cu privire la Genocidul Armean şi la legătura sa cu Germania ar putea fi folosite pentru a minimaliza Shoahul. Şi, în final, campania oficială turcă, de negare, a transmis această impresie de durată sau mai degrabă a indus confuzie, sugerînd că subiectul e, pur şi simplu, prea dificil şi nu poate fi abordat. Totuşi, în ultimii ani, s-a lucrat mult pe partea germană, apărînd studii noi cu privire la aspecte particulare ale problemei. Sînt sigur că, în curînd, vom avea o masă critică de noi cercetări care vor duce la o reevaluare mai amplă a Genocidului Armean în cadrul istoriei Germaniei, Europei şi a lumii.

Traducere de Silvia DUMITRACHE