Dan Andrei Aldea: 'sau faci faţă, sau te zbor afară'

Doru Ionescu cu Dan Andrei Aldea la München

*

Ion Stratone: De unde a apărut pasiunea ta pentru muzica rock, ştiind că ai avut parte de o educaţie „clasică”?

Dan Andrei Aldea: Hm... Amintiri din copilărie de Ion Creangă: nu ştiu alţii cum sunt, dar eu eram copil, la Școala de Muzică, studiam vioara cu voioşie şi credeam orbeşte ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început să-mi pun întrebări mai serioase despre muzică. Întrebarea cea mai gravă era dacă muzica simfonică este viabilă sau nu, dacă reflectă ea viaţa, aşa cum o vad eu în jur, sau este ceva ce aparţine trecutului. Aşa am auzit că mai există în jur şi alte feluri de muzică, muzica rock fiind prima care se oferea comparaţiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles şi Stones, dar nu eram de loc impresionat. Punctul de „no return” a fost când am ascultat pentru prima dată cântecul Don´t Bring Me Down, al grupului The Animals. Era ceva atât de urât, încât am rămas cu gura căscată şi am decis: ceva atât de frumos n-am mai auzit vreodată, asta este muzica mea pe care doresc să o fac de azi înainte. Tot ce a urmat a fost consecvenţa logică a acelei decizii. Evident, astăzi gândesc cu totul altfel, dar ce să fac? Naivă sau nu, a fost decizia mea şi trebuie să mă împac cu ea.

Nu ţi-a fost frică de exmatriculare, ştiind că mulţi dintre studenţii de la Conservator care optau pentru muzica rock au avut de suferit?

Nu, eram prea copil să-mi pun asemenea probleme. De fapt, am şi fost exmatriculat o dată, dar asta s-a întâmplat din vina mea şi nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator. Eram deja în grupul Sfinx şi m-am hotărât, dacă tot sunt într-un asemenea grup, să învăţ să cânt la ghitară de-adevăratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastră de repetiţie, n-am mai dat pe acasă şi nici pe la Conservator. Acolo dormeam, mâncam şi tot timpul studiam la ghitară. Zi şi noapte. Evident, după câteva luni de absenţă, m-au zburat din Conservator. Am revenit după un an, dar între timp cântam la ghitară de-adevăratelea. :)

Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai „descoperit” şi cum ţi s-au părut la o primă audiţie?

Prima trupă românească pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu ştiu în ce măsură era interesantă muzica lor, dar felul cum cânta Sandu Arion la ghitară era cu siguranţă foarte interesant. Chiar şi azi îl consider interesant. Următoarea trupă pe care am ascultat-o a fost Olimpic 64 şi am rămas un fan al lor până la desfiinţarea grupului.

Bibi Ionescu declara cândva că ai învăţat chitara în doar şase luni. Este adevărat?

Nu. Am învăţat ghitara în două săptămâni, prin corespondenţă. Hm... problema nu se pune aşa simplu. Nu uita că eu veneam de la Școala de Muzică, deci aveam o cu totul altă bază de plecare decât cineva care pleacă de la zero. E ca la limbile străine: cu cât vorbeşti mai multe, pe următoarea o înveţi tot mai uşor. Ceea ce însemnau şase luni pentru mine, nu era acelaşi lucru cu ceea ce însemnau şase luni pentru cineva cu totul străin de meserie. Mai e adevărat şi faptul că am din naştere un anumit IQ, nu prea scăzut, care de obicei ajută şi el în asemenea ocazii. Și mai depinde ce înţelege fiecare prin „a învăţa”. Dacă e să fiu cinstit, încă mai învăţ ghitara şi acum şi sper să n-o învăţ vreodată complet. :)

Ce au însemnat pentru tine „experienţele” Dacicus, Memphis şi Cărăbuş?

Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenţă. Ele m-au format uman. Cu mulţi dintre foştii mei colegi din aceste trupe sunt şi acum prieten, după atâţia ani. Când am intrat la Dacicus, ştiam două acorduri, Mi major şi La major, şi nu aveam o ghitară proprie. Tot în acel timp am fost luat „cu forţa” de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitară al celebrului Alecu Rădulescu, şi dus într-un studio de imprimare, după principiul: „Dar o sa fac eu faţă, nea Micule?” „Ai de ales: sau faci faţă, sau te zbor afară.” N-am avut prea mult de ales, a trebuit să fac faţă. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele „experienţe” au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat să-mi dea vreo lecţie de ghitară, dar m-a dus în studio, în „groapa cu lei”. Aşa erau oamenii pe vremea mea.

Ce „scule” foloseai la vremea respectivă şi cum au evoluat ele în timp?

Foloseam scule foarte proaste, şi ele au evoluat în timp devenind mai bune.  Eu eram un copil foarte sărac. Foarte, foarte sărac. Prima mea - absolut a mea - ghitară mi-am facut-o cu mâna mea, evident, ajutat de Bibi Ionescu, care mai făcuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început să avem instrumente mai bune. Le-am plătit în sânge, ca toţi ceilalți din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajaţi să cântăm la un party la Ambasada USA şi când a venit momentul discuţiilor financiare, i-am spus jenaţi ambasadorului că noi nu vrem bani, dar n-ar putea el să ne ajute să ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvânt: ne-a ajutat. Peste o lună, aveam în mână un loudspeaker JBL, nou-nouţ şi strălucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cântat toată trupa, șapte oameni, pentru un difuzor. Aşa erau timpurile pe vremea mea.

Cum ai găsit Sfinx-ul atât la primul cât şi la cel de-al doilea „contact” cu el?

Hm... N-am lipsit din Sfinx decât o scurtă perioadă, deci n-am avut cum să-i găsesc schimbaţi prea tare.

Ce anume te-a determinat să devii muzician rock profesionist și să renunți la cariera de violonist?

Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasă şi a fost făcută din motive artistice. Îmi căutam propria identitate. La acel moment credeam că în muzica rock există un anume adevăr şi o anume viaţă, pe care nu le mai găseam, sau credeam că nu le mai găsesc, în muzica simfonică. Între timp, gândesc cu totul altfel, dar pe atunci aşa credeam.

Care dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc din anii 1960-1970 te-au impresionat în mod deosebit?

Greu de spus. În București, toţi eram de fapt o „gaşcă”, ne cunoşteam, unii eram colegi, aşa că nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic şi eram martor la naşterea ideilor lor, cum şi ei erau martori la naşterea ideilor mele. Învăţam unii de la alţii. Era ceva obişnuit să treci pe la prieteni pe la repetiţie, ca să dai buna ziua şi să mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte oraşe, cu siguranţă am fost impresionat de Ovidiu Lipan şi de grupul Cromatic din Cluj.

Consideri că în alte condiţii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe şanse de afirmare pe plan internaţional?

Nu. Dar nu vă faceţi sânge rău despre asta. A fi „afirmat pe plan internaţional” nu e nici pe departe o chestie aşa importantă. Și dacă e să fac o prezicere: dacă vreodată o trupă românească se va „afirma pe plan internaţional”, asta nu se va întâmpla deoarece ei cântă extraordinar sau au cântece extraordinare. Se va întâmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.

[N.B. La film, Noul Val romanesc, sa fie la fel?]

Cu ce impresii ai rămas de la primele două ediţii ale festivalului Club A?

Primul festival nu l-am văzut, dar la al doilea am participat. Pentru acea vreme, a fost uluitor. Să fii împreună cu toate celelalte formaţii era un sentiment tare frumos. Când la gala finală am avut probleme cu un cablu, Nicu Covaci a sărit pe scena şi mi l-a înlocuit. Eu însumi, în timpul concertului grupului Cromatic, eram „urechea din sală”: le faceam semne din sală cum să corecteze sunetul. Așa funcţionau lucrurile între noi pe vremea aceea.

Cum s-au născut Languir me fais, Şir de cocori şi Blues absurd?

Cum s-a născut Languir n-am de unde să ştiu, că n-am fost acolo când l-a compus Enescu. Cât despre celelalte... nu prea e nimic interesant de povestit. Aşa făceam noi muzica. Ce vrei, „miştocari de Bucureşti”. Nu voiam s-o facem aşa, aşa ieşea ea. De altfel, nu cred că dacă omul vrea, sau îşi face planuri să facă muzica într-un anumit fel, va ieşi ceva mai bun. Muzica se naşte „în stomac”, nu în creier. Creierul doar educă stomacul.

Despre Blues absurd am o amintire foarte frumoasă, hai s-o povestesc. Piesa era în aşa fel construită, că în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe şi făcea un lung solo de pian. Acum, între noi, că Marian nu aude: Marian avea un fel de-a cânta la pian... cum să-l calific?... foarte personal, destructiv şi spectaculos. Bănuiesc că nici el însuşi nu prea înţelegea ce cânta, dar asta nu dăuna lucrurilor. După un solo de pian cântat de Marian, nu prea se încumeta vreun pianist să se aşeze la pian. Ei bine: vine festivalul, noi participăm, cântăm printre altele şi Blues absurd, Marian face solo-ul său, luăm premiile de rigoare şi după festival primesc un telefon de la Oshanitzki - mare onoare! - care mă invită să luăm masa împreună la restaurantul Berlin. Oshanitzki fusese membru în juriul festivalului şi pe vremea aceea era considerat „eminenţa cenuşie”, „ultima instanţă” etc. Muzicianul prin excelenţă. Tremurând de emoţie, mă prezint la întâlnire, petrec cu gentlemanul o seară minunată, vorbim despre muzică, gentlemanul ne laudă piesele (ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate), iar la despărţire mă trage spre el şi-mi şopteşte la ureche, ca să n-audă nimenea: „Psst! Te rog fă-mi o mare, mare favoare: data viitoare, nu-l mai lăsa pe om să se aşeze la pian, că e o jignire pentru muzică!” Da... aşa cânta Marian la pian... Până şi Oshanitzki, guru-ul pianului, s-a speriat de el.

[N.B.  Thelonious Monk...]

Exista o competiţie reală între trupele acelor timpuri sau eraţi prieteni şi va stimaţi reciproc?

Cum vedeau celelalte trupe problema, nu ştiu. Dar cu cele cu care eram prieteni, eram prieteni. Și ne stimam reciproc. Competiţia nu excludea prietenia.

Ce-i determina pe unii muzicieni să aleagă „calea barurilor” sau a „spectacolelor de revistă”, iar pe alţii să „lupte” cu numeroasele şicane ale autorităţilor?

Pe ambele grupe: foamea.

A propos de „şicane”: când te-ai izbit pentru prima dată de o „talpă”  pusă de autorităţi şi în ce-a constat ea?

Mai bine să povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat să cântăm la Sala Palatului, într-un „concert de împăciuire”, trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetiţia de sunet, când ne-au văzut cum ducem pe scenă niște mastodonţi de boxe. Imediat a venit un gentleman de la Cultură, să ne interzică să punem boxele proprii: sau scoatem afară boxele alea mari şi periculoase, sau nu mai cântăm. Nici o problemă pentru noi, ce-am avut şi ce-am pierdut: „Sandu! afară cu boxele! Și cu noi tot afară, că uite, nu mai cântăm!” „Foarte bine, nu cântaţi!”, a zis ameninţător omul de la Comitet. Dar, între timp, i-a şoptit cineva la ureche că treaba nu e chiar aşa simplă. Dacă nu cântă Sfinx, nu se ştie cum va reacţiona publicul care, în mare măsură, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam şi fulgeram împrejur. „Ce, vine un bou de la Cultură să... Lasă-mă dom’le, ce te bagi? Nu te-am făcut bou, deşi, eşti! Vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!” Și toate astea în public, sub ochii uimiţi ai celor de la Orchestra Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobişnuit şi care ne încurajau pe tăcute. Mai cu ceartă, mai fără ceartă, omul a găsit o metodă să ne facă să nu plecăm, dar, totuşi, să-şi salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie să punem boxele noastre, dar cu condiţia: „Dar nu tare, stiţi!, uite, pe fotoliul acela va sta tovarăşa Gîdea, şi dacă e tare, se supără! Vreţi să se supere tovarăşa Gîdea, ministrul culturii?” „Nuuuu, cum o să vrem asta? Promitem că va fi încet! Ca un cântec de leagăn!"... Dar omul nu observa cum, între timp, Sandu deja măsura unghiurile cu metrul şi întorcea cele două movile uriaşe de boxe în aşa fel, încât sunetul plecat din ele să se încrucişeze exact pe acel fotoliu, unde seara era aşteptată tovarăşa. Ei bine, vine seara, apare tovarăşa, începe concertul, vine rândul nostru... Prima piesă a noastră era Din nou acasă, care începe foarte încet. La un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care şi el începe tiptil-tiptil. Deh, să n-o supărăm pe tovarăşa! Dar creşte... creşte... CREȘTE... Apare al doilea synthesizer... CREEEȘȘȘTEEE (între timp, la consola de mixaj, Sandu nu mai prididea să crească şi el volumul). Și totul se termină cu o explozie uriaşă, apocaliptică.

Noi aveam în boxe nişte becuri de protecţie, care erau „ultima siguranţă”. Când era destructiv de tare, se ardeau ele întâi, ca să nu se ardă difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumătate din boxe, aşa tare a fost. Mare noroc a avut tovarăşa cu viața dânsei sexuală, săraca, căci dacă nu, avea acolo pe loc o naştere prematură. În orice caz, a tras o sperietură zdravănă, a părăsit furibundă sala şi a dat ordin ca „această formaţie Sfinx să fie ştearsă din viaţa muzicală românească”.

Fraţilor, când dădea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cârtea, căci era prietena „celeilalte tovarăşe”. În cazul nostru, a cârtit cineva: mi s-a şoptit că Sile Dinicu şi Laurenţiu Profeta au ameninţat cu demisiile dacă ni se întâmplă nouă ceva (respectul meu etern pentru amândoi, ceea ce au făcut a fost extraordinar!) Și uite aşa, astăzi nu sunt la canal, ci la râul Isar :) Dar n-a lipsit mult.

Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutaţi „mesaje” încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?

Cenzura era omniprezentă. Orice spectacol era mai întâi „vizionat” de tovarăşi. „Când începeţi turneul, Nae?” „Poimâine avem vizionarea”. La un spectacol de teatru trebuia să ai grijă ca eroul pozitiv să intre şi să iasă din scenă printr-o anumită parte, căci partea cealaltă te-ar fi dus cu gândul la „pleacă pe la vest” sau cam aşa ceva. Era ridicol. La Lumină lină i-a deranjat versul „Trei oameni vor veni să-l vadă”, că, deh, „trei” e mistic, tovarăşi. Ne-au impus modificarea absurdă „MULŢI oameni vor veni să-l vadă”, ceea ce era atât de stupid, că am acceptat pe dată. Cântecul blazatului a devenit Fiii soarelui.

Dar cea mai stupidă întâlnire cu cenzura s-a întâmplat unui alt grup. Pe vremurile de început, exista un grup numit Entuziaştii :), care la un moment dat voiau şi ei să scoată un disc mic. Pentru asta, compuseseră un cântecel nostim şi inofensiv, despre tineret şi muzică: „la-la-la etc., muzică cu orice preţ” sau aşa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Băieţii au fost chemaţi la interogatoriu. Nu cacofonia „..că cu...” deranja partidul. Alta era problema. „Ia spuneţi, tovarăşi, cum vine asta? Cum adică muzică cu orice preţ? CHIAR CU PREŢUL TRĂDĂRII PATRIEI SOCIALISTE????”

Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Exista această listă, şi dacă da, cam care erau cuvintele interzise?

Eu n-am văzut o asemenea listă, dar, desigur, nu aveai voie sa pronunţi cuvântul „cenzură”, de exemplu. Nici măcar cuvintele „rock” sau „folk” nu erau prea iubite. De ce crezi că a inventat Păunescu termenul „muzică tânără?”

Crezi că existau anumite personaje care prin poziţia pe care-au avut-o au  făcut mult rău rock-ului românesc? Poţi numi câteva ?

Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei responsabili cu cultura aveau nişte feţe cenuşii şi uitam numele lor la o clipă după ce terminam conversaţia cu ei. De altfel, toţi se numeau Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi tradiţii culturale...

Au existat infiltrări ale trupelor rock cu „tovărăşei cu ochi albaştri?”

Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea să-l suport ani de-a rândul, în grupul Sfinx.

Dacă da, numeşte-mi dacă vrei câţiva sau eventual explică-mi cam care era rolul lor.

Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu ştiu. De pildă, a avut rolul să mă urmărească până la frontiera germană ca să mă prindă să nu fug. Cu două maşini au gonit după mine. Cred că omul avea şi un grad. În orice caz, mi s-a povestit că o săptămână înaintea revoluţiei din România, individul a pariat cu nişte gentlemen: a spus că va fi o revoluţie, care va începe pe data cutare şi se va termina pe data cutare. Și a căștigat pariul. Nu cred că orice ciripitor de duzină ar fi avut acces la asemenea informaţii. Precis, individul avea un grad, sau era mafiot de cercuri înalte.

Consideri că ar folosi la ceva „demascarea” aşa de târzie a acestora?

Da. Ar fi ridicol să ştim adevărul despre ei şi totuşi să nu-i demascăm. Prea ar fi viaţa nedreaptă.

Ce-au însemnat pentru tine perioadele „experimentale”, Duhul aurului şi colaborarea cu Teatrul Bulandra?

Viaţă. Inspiraţie. Munca alături de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesantă, iar omul te inspira prin simpla prezenţă, darămite când mai şi deschidea gura. Iar despre perioada de la Bulandra, a fost o mare şcoală pentru noi. Mare, uriaşă cinste să fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lăuda că l-a avut pe Liviu Ciulei ca regizor, cu care e o cinste până şi să respiri aerul în aceeaşi încăpere, sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ogăşanu, Moţu Pittiş... să-i mai numesc?... ca parteneri de spectacol. Cred că e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viaţa mea.

Căutai „forme” noi de prezentare a muzicii sau erai şi tu preocupat de ideea de operă rock, cea care-i obseda pe Tudan, Brandes, Zaharia sau Covaci?

Nu căutam nimic, eu, în general, găseam. Totul se năştea. Cum am mai spus, nu cred că dacă „intenţionezi” să creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): „Care e diferenţa dintre MANIERISM şi STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o operă de artă potrivit voinţei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fără voia lui, şi de multe ori împotriva voinţei lui.” Adânci cuvinte, cel puţin pentru mine.

Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pildă, întregul disc Zalmoxe este într-un fel răspunsul nostru (imperfect, timid, din toată sărăcia noastră), la discul Olias Of Sunhillow, al lui Jon Anderson. Încă şi astăzi, pentru mine Olias este cel mai bun disc scos vreodată de cineva pe această planetă.

În general, se poate vorbi despre o anumita „intelectualizare” a rock-ului românesc din perioada post-beat şi până la explozia hard?

Poate că da. În orice caz, pe vremea aceea şi noi, şi publicul nostru, mai deschideam din când în când câte o carte.

Care este povestea celebrei „scânduri muzicale” si a lui bib-synthesizer?

„Scândura” poate fi auzită pe Zalmoxe, în piesa Peştera. Era scândura de călcat rufe a soţiei mele. Din ea am construit ceva asemănător cu o combinaţie de sitar şi veena: lipisem un fretboard de ghitară pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de nişte pânze de bonfaier tăiate şi îndoite cu talent, iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi „de simpatie”, care vibrau prin rezonanţă. Cine mă vedea prin tramvai cu cămaşa necălcată, uite, acum ştie de ce.

„Bib-synthesizer” a fost o poreclă a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. „Ce, ei au Moog-synthesizer? Și noi îl avem pe al nostru, Bib-synthesizer!”. Legenda spune că Bibi l-a construit împreună cu mine. Nu e adevărat. Eu eram doar „omul de Hei-Rup!”. „Hai Bibane, bagă mare! Bravo, aşa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, că, uite, mâine- poimâine primeşte Spitzi de la Phoenixun synthesizer, şi ce, vrei să aibă ei primii?” La primul concert când l-am folosit, încă nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatură aşa mare era graba. Până la coadă, nici nu mai ştiu dacă Spitzi l-a primit pe al său înaintea noastră sau, totuşi, al nostru a fost primul synth auzit vreodată în România. Nici Spitzi nu mai ştie. Dar nici nu mai contează.

Tu, care în show erai destul de liniștit, uneori aproape apatic, cântai şi Balada lui Ciprian Porumbescu, atunci când evoluai cu vioara aşezată pe spate. Ce reprezenta acest „număr”, o simplă demonstraţie de virtuozitate sau o formă de protest scenic?

Eram şi eu un „miştocar de Bucureşti”. Ce protest, vere? Cum a zis şi Seneca: Qui protest... Pentru cei mai criticarzi: de fapt este Qui prodest, dar semnul "?" se cheamă „emote” şi înseamnă băşcălie. De fapt, nici nu era o demonstraţie de prea mare virtuozitate. La Conservator se făceau chestii şi mai iscusite. Mai glumeam şi noi câteodată, viaţa era oricum tristă.

Ce ascundeau desele evadări „belgiene” ale Sfinx-ului din perioada 1974-1982, simple „şuşe” sau uneori aveaţi acolo şi concerte sau turnee serioase?

Uite, să-ţi descriu cum arăta, de pildă, „şuşa” de la Charleroi, ca să-ţi deschid şi ţie apetitul pentru asemenea „şuşe". Şase luni de zile am cântat într-un cabaret. De la opt seara până la șase dimineaţa. Zilnic, fără zi liberă. Zece ore în picioare. Încontinuu. Fără nici o pauză, cel mult 10 secunde între piese. Era interzis să părăsim scena, darămite să fumăm. Pe cine mai are chef de râs, îl invit să facă şi el asemenea „şuşe”. Din acei sărmani bani agonisiţi, mi-am cumpărat nişte scule, săpun şi hârtie igienică. Aveam altă alegere?

Cam care ar fi evenimentele din viața Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna, atunci când se scrie sau se vorbeşte despre trupă?

Plecarea din trupă a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat, a fost o lungă agonie.

Lume albă a apărut mult mai târziu decât ne aşteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca să nu mai vorbim de Zalmoxe. Care au fost „culisele” celor două albume? Este adevărat că ele nu au fost acceptate în structura propusă de voi?

Cine mai ştie, oare? Planuri sunt multe întotdeauna şi niciodată nu iese cum vrei. La Zalmoxe îmi amintesc de o lungă perioadă de hărţuială cu cenzura. Ani de zile. Textul le părea prea mistic şi prea criptic: „Cine ştie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?”. Aveau şi oamenii dreptate, îşi apărau şi ei pielea. Am cântat Zalmoxe pe scenă vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

Exista o preferinţă a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Mă gândeam acum nu neapărat la Savoy (care erau „pupilele” UTC-ului), dar şi la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care, totuşi, erau rock-eri pe bune!

N-am nici cea mai vagă idee.

Cum ar fi arătat discografia Sfinx în condiţii normale?

Cred că exact cum arată acum. Limitele discografiei au fost limitele noastre. Nu  Ceauşescu a fost principala frână. Dacă am cântat prost la ghitară pe Lume albă, nu Ceauşescu m-a împiedicat să cânt mai bine. Şi, în fond, pe Ceauşescu nici nu l-am întâlnit vreodată. Ceauşescu avea alte probleme: să stăvilească ovaţiile - „Oh, câtă fericire că exişti, OmCuTreiTesticole!” - şi să refuze atâtea titluri de doctor menoris pausa ce i se ofereau nevestei sale de diverse universităţi din republici bananiere, cu toate că ea le merita cu prisosinţă. L-au împuşcat, au venit Noii!… cei dornici să se îmbuibe, şi ei, ca el, dacă se poate, repede!, în doi-trei ani! Cântă cineva mai bine la ghitară acum? Hai să ne răspundem cu toţii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.

Cum consideri activitatea Cenaclului Flacăra ţinând cont de faptul că erai  unul dintre puţinii muzicieni agreaţi de Păunescu, care ţi-a respectat întotdeauna valoarea?

Cu Păunescu am avut şi eu anii mei de ceartă, ca toată lumea, când nu ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai ştiu. Aud veşti zvăpăiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atâta lume. Făceau coadă în faţă la Casa Scânteii, doar să-l vadă o clipă ieşind din clădire până la maşină. Aceiaşi oameni îl înjură astăzi. N-am ce zice. Pentru mine, care mă recunosc un afon la poezie, Păunescu ramâne în orice caz unul din marii poeţi români. Topul meu personal, încă o dată, mă scuz, nu sunt priceput la poezie, este: Arghezi, Anton Pann, Păunescu, Radu Gyr şi Restul Lumii. Doar o mare scădere avea Păunescu pe vremea mea, pe care generaţiile ce vin nu i-o vor ierta: era un antitalent la ping-pong. Sorry, Grasule. Nu ştiai nimic la ping-pong.

Ai avut acel sclipitor moment folk (?!): „Noi nu ne temem / Zece arici înamoraţi”, în care parodiai pe faţă Cântarea României, cenaclurile şi alţi pupincurişti ai vremii. Care era cheia pieselor respective şi cum de au scăpat vigilenţei cenzorilor?

Ce-i aia „pupincurist?”... Hm... e o poveste lungă. Noi nu ne temem este o parodie genială de Marin Sorescu. Am folosit-o, şi nu foarte rău, în scopurile mele perfide. Am căutat să re-creez, muzical, parodia din text: ostaşi, muncitori, ţărani îşi dau mâna în lupta glorioasă contra omizilor ce vor să distrugă „…ale noastre mere şi ale noastre pere!”, folosind „chimice substanţe”. Am introdus tot ce se putea introduce subtil, ca de pildă, greşeli de accent, „omizi, voi ulTIMI...”, cu accentul pe „timi”. Asta era sărmana mea replică la noul Imn al României, unde accentele greşite abundau: „…în lupTĂ biruitor” - sau „…vrăjmaşII-n luptă-i zdrobim” etc. Ceea ce am introdus intenţionat fără subtilitate, au fost anumite pasaje, când în text vorbesc omizile: „Să ne distrugă nu-s speranţe!” sau „Noi suntem multe ca un roi!”. Acele două pasaje le-am realizat muzical folosind două citate, notă de notă, din „compoziţiile” unui individ numit Petre Magdin. Nici că se putea mai bună alegere decât Magdin pentru rolul omizilor. Ca o mănuşă. Bucăţică ruptă!

Poezia Zece arici înamoraţi este scrisă de Horia Zilieru şi am găsit-o în revistaUrzica. După ce am râs în hohote ore în şir citind-o, am decis să fac un cântec pe ea. Genială poezie. Peste câtva timp, la Iaşi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru şi s-a prezentat, „…ce mare cinste a fost pentru el că i-am luat poezia etc.”, iar eu nu mai ştiam cum să-i explic că, de fapt, cinstea e de partea mea. Minunat om. Cum a trecut de cenzură? Mulţumită redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Şi la Electrecord exista o „vizionare”, unde se ascultau şi se aprobau (sau nu) noile producţii discografice, iar Iulia a aranjat lucrurile în aşa fel, încât atunci când a venit rândul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, căci, brusc, sunau tot timpul telefoanele sau cineva intra cu vreo problemă foarte urgentă şi importantă, care cerea sa fie rezolvată NEAPARAT, chiar acum! Aşa că, după terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzură a fost: „Asta e muzică folk?” „Da!”, a răspuns cu impertinenţă Iulia. „Bun!”, au zis cenzorii. Aşa a trecut de cenzură acest disc. La apariţia pe piaţă... Acolo n-a mai fost Iulia să protejeze. A doua zi, discul a fost retras. Au venit nişte gentlemeni în magazine, au arătat legitimaţiile şi au ridicat tot stocul. Cine a apucat să-l cumpere, îl are. 

Deşi ai avut numeroase ieşiri, totuşi, „fuga” ta în Germania a părut multora total nepregătită şi neaşteptată. Care este motivul real care te-a determinat să iei această decizie şi care este povestea acestui eveniment?

Hm... Crezi că dacă se întâmpla „la momentul aşteptat” mai avea succes? Cred că ar fi mult mai normal să mă întrebi  „Care NU au fost motivele?” Poate că aş găsi vreo două: n-am fugit ca să pescuiesc şi n-am fugit pentru că mă rodea un pantof. Despre motivele pentru care am fugit... you name it, I had it. Să încep să le înşir aici, n-ar ajunge toată cartea ta. Dar, la urma urmei, cred că pot spune următoarele, pe care te rog să le citeşti atent, căci nu le-am spus până acum şi nici nu le voi repeta vreodată. Long post ahead.

Aceia care mă cunosc ştiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am căutat vreodată să mă pun în centrul atenţiei şi nu cred despre mine că aş fi buricul pamântului. Scanda lumea în sala „Aldea, Aldea”?  Eu răspundeam „Mulţumim!” Dar, trăgând o linie şi adunând, dacă mă gândesc bine, unul ca mine nu se naşte într-o ţară chiar aşa, zilnic şi pe toate drumurile. Şi înaintea mea au existat ghitarişti foarte buni: nea Sandu Abramovici, Alecu Rădulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Tică Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Nişte giganţi! Am avut ce învăţa de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred că vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toată modestia Întreabă-i pe ei înşişi... Nea Sandu mai trăieşte. Eu cred că, vorbind de cei 30-40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e departe de adevăr. În timpul existenţei mele în România, din nou, nu cred că sunt mari dubii. Să mai adăugăm la socoteală vreo zece ani. Ce s-a întâmplat după plecarea mea? De atunci au trecut douăzeci de ani. Au explodat o pleiadă de ghitarişti foarte buni. În primul rând, Florin Ochescu sau Adi Ordeanu, ambii, ghitarişti de mare clasă. Mai sunt şi alţii, mulţi şi buni. Dar, din nou, cu toată modestia: nici în această perioadă nu cred că vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei înşişi pot fi întrebaţi. Știu cu siguranţă ce vor răspunde. Adevărul e că n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui Dumnezeu şi al părinţilor mei care mi-au dat nişte calităţi. A fost meritul profesorilor mei care m-au învăţat. A fost meritul mediului în care m-am dezvoltat. Dar, uite, aceste trei perioade fac, împreună, aproape un secol. De ce, de ne-ce... fapt este că în aproape un secol, unul ca mine nu s-a născut în România.

Acum vin la subiect. În momentul când am decis să plec, am pus toate astea în balanţă. Și patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere. Nu se ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisă, de mult nu-mi mai dădeam nici bună ziua cu ei şi era de aşteptat ca informatorul grupului să se răzbune pe mine într-un fel, doar îşi vedea dispărând vaca de muls. Am hotărât că, oricum o dai şi oricum o suceşti, o doză de fair-play trebuie să existe în viaţă. Te rog şi pe tine, Nelu, şi pe eventualii cititori, să-ţi raspunzi (să-şi răspundă) cât de onest se poate: s-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naşte o dată la un secol? Ce să fi ales: să mă întorc, să nu mai pot ieşi vreodată nici în Bulgaria? Să fiu din nou prada fiecăruia care vrea să profite de pe urma mea? Să mă las din nou insultat de nulităţi ca Magdin? Să-mi spună fiecare idiot de la cultură ce să fac şi ce să nu fac? Să aştept viitoarea percheziţie la mine acasă, când gentlemenii în jeep-uri militare vin şi spun că ar căuta aur, dar, de fapt, ridică cel mai mic petic de hârtie scrisă? (Știi cum veneau? Ca vulturii, deodată la toate casele noastre, la casa părinţilor mei, până şi la casa bunicii, ceea ce a dus, în ultimă instanţă, la moartea părinţilor mei). Să văd încă o dată cum Maria pierde un copil atât de dorit, iar medicii la spital o lasă zile întregi cu copilul mort în ea, că trebuie să vie comisia să constate că n-a fost un avort provocat, ba mai fac şi haz de lacrimile ei? O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?

Eu am decis că, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair şi că am de ales dacă accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu, şi a cititorilor: decideţi dacă am avut dreptate. Ei bine, unei ţări care tratează un om ca mine la modul în care l-a tratat, este doar fair-play să-i spun, cu toată modestia, cu toată dragostea de glie şi respectul pentru trecutul strămoşesc: „Stimată ţară! Poftim de aşteaptă secolul următor, şi când se va naşte din nou unul ca mine, tratează-l mai fair. Dacă nu, aşteaptă următorul secol. Un secol trece repede. Poate pentru o ţară ca România, unul ca mine nici nu e important. Și atunci, de ce toată discuţia? Să ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei, acolo, eu, mic şi neînsemnat, aici, şi să ne ignorăm reciproc. Aşa cred eu că e fair.

Cum s-a simțit „fragilul” Aldea într-o lume care-i era cu totul străină şi indiferentă faţă de talentul său?

Foarte bine. Imnul acestei lumi străine este bun, pentru că l-a compus papa Haydn. Nu este o copie după La Marseillaise. Nu are greşeli gramaticale, precum Trei culori, căci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu era un agramat. Nici nu vorbeşte în fiecare propoziţie de „vrăjmaşii zdrobiţi în luptă”, ci de „unitate, dreptate, libertate” şi de „fapte nobile”.

Oamenii din această lume străină sunt şi ei altfel. Scopul lor în viaţă nu e să-l fraierească pe Aldea. Nici să „i-o tragă", „să-i dea muie”, cum se spune în new Romanian. De douăzeci de ani, nimeni nu m-a păcălit cu un pfennig. De fiecare dată se întâmplă acelaşi scenariu: livrez munca, sunt întrebat „cât doresc” şi orice sumă spun, primesc dublul ei cu mulţumiri. În douăzeci de ani, un singur om îmi datorează bani. Nici nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, că e persoană cunoscută şi… E ROMÂN. Sorry. Prieteni?  Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sări în foc pentru mine şi eu pentru ei. Respect din partea mediului?  Şi aici, o dată pe lună, primesc un alt disc pe care mi se dedică vreo melodie. De fiecare dată când apar într-un studio, se descreţesc frunţile. Să continui?  Are oare sens? Numai în primul meu an aici, când potrivit legii nu aveam drept de muncă, mi-au ieşit din mâini mai multe LP-uri decât ÎN TOATĂ CARIERA MEA DIN ROMÂNIA, prietene. Fragil-nefragil ...cred că am fost suficient de clar. 

Ce anume te-a împiedicat sa cânţi rock în Germania sau eventual într-o altă ţară?

Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit să cânt rock? Mie nu-mi place Bill Halley, şi nici Pelvis. Eu sunt, sau încerc să fiu, un muzician, nu un rocker. Am făcut şi eu multe compromisuri. Am cântat până şi rock, de ce nu. Dar nu „pentru totdeauna”.

Dintre numeroasele producţii care au trecut prin studioul tău, şi implicit prin „mâinile” tale, de care eşti cel mai mândru considerând că te reprezintă din punct de vedere muzical?

Hm... greu. La fiecare producţie încerc să dau tot ce pot. De asta plăteşte clientul. Dar cred că cel mai drag îmi este quadruplul CD Goethes Faust, la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum să nu-mi fie drag după atâta muncă?

Te-ai gândit vreodată la un proiect Aldea 100%?

Nu prea tare. Poate anul acesta. Mi-am strâns ceva material şi prietenii mă presează tot mai tare să scot ceva.

Nu crezi că Sfinx-ul, după plecarea ta, îşi încheiase „misiunea” şi trebuia autodizolvat sau consideri că mai avea ceva de transmis?

N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.

Ai avut posibilitatea să mai asculţi câte ceva din producţia ceva mai recentă din muzica rock românească? Cu ce impresie ai rămas?

N-am avut prea multă posibilitate. Am ascultat o casetă cu Holograf, foarte bună. Ceva Sarmalele Reci şi cam atât. Dar n-am avut ocazia să ascult nimic altceva, cu excepţia câtorva lucrări extraordinare ale lui Adrian Enescu şi ale grupului Pasărea Colibri. Vali Sterian, Nicu Alifantis sau Andrieș mi-au trimis şi ei discurile lor. Dar asta nu e muzică rock.

Te-ai aflat printre puţinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în ţară, chiar şi una pur turistică. De ce? Evitarea „umbrelor trecutului”, lipsa de timp sau pur şi simplu  ...„din scârbă”?

Cred că am răspuns deja la această întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar când am plecat, am plecat „de tot”. Definitiv. Am plecat ştiind că nu mă voi întoarce vreodată. Aşa va rămâne. Nu am de ce să vin în România. De fapt, România, cea care-o ştiu eu, nici nu mai există. România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm... cum era bancul acela? „De ce nu strigi şi mata „ura!”, ca toţi ceilalţi, moşule?". „Păi, ura o purtăm în suflet, tinere!”

Cum caracterizezi concertele şi colaborările tale cu Gheorghe Zamfir, atunci când se vorbea şi despre un posibil turneu în România  şi cea cu Monteoru?  Te consideri apropiat spiritual şi muzical de fenomenul world music sau new age?

Am participat la nişte concerte cu Gheorghe Zamfir şi George Angelescu-Monteoru, la Viena şi München. Pentru mine, Zamfir este şi rămîne un mare artist. Cât desprenew age, nu, nu mă consider apropiat. Eu sunt old age.

Şi totuşi, pe când …„Din nou acasă”?

Răspunsul e dat.