Iluzia iubirii

Iluzia iubirii

                                                         

Like someone in love, film din 2012 al de acum celebrului regizor iranian Abbas Kiarostami a rulat in cadrul festivalului Les films de Cannes a Bucharest in 2012. Traducerea romana este Iluzia iubirii iar sensul titlului este vesnica aspiratie a omului pentru afectiune si comunicare.

Pe parcursul filmului iti fixezi cateva tinte flotante ale scopului filmului pe care le parasesti pe rand pentru a ramane sa meditezi dupa finalul filmului si stingerea luminii. 

·         De fapt, nu este vorba de viata in Tokio asa cum te-ai fi asteptat dupa secventa uluitor de  frumos filmata din debutul filmului intr-un bar de noapte din Tokio unde Akiko isi asteapta clientii si unde patrund pe ferestrele intunecate umbrele orasului;  nu e nici acel Tokio care ne duce cu gandul la filmul lui Yasujiro Ozu cu a lui arta a singuratatii din Tokio story. Cu Tokio si respiratia lui te intalnesti intr-o scena de un rafinament aparte petrecuta noaptea intr-un taxi si ii percepi acel je ne sais quoi, un sarm aparte si o subtilitate remarcabila pentru resursele cinematografice actuale. Aceasta secventa este  ravasitor de frumoasa cu haosul de lumini al orasului reflectat pe chipul ei indurerat in timp ce asculta mesajele bunicii venita in vizita si pe care nu mai reuseste sa o vada decat in treacat, din mersul in cerc, usor incetinit al taxiului. Scena este poate singura desfasurare lirica a filmului care vorbeste discret de amintirea bunicii si de afectiunea ce-o insoteste. O durere abia schitata, cu mijloace de mare finete ale artistei.

                Nu este vorba nici de dragoste sau sex pentru bani, de care se pare ca avea mare nevoie Akiko, dornica sa-si plateasca facultatea care i-ar fi putut oferi debuseul unei alte vieti.Viata ei amarata se impartea intre intalnirile nocturne aranjate de un prea insistent “impresar” si o relatie tensionata si posesiva din partea unui tanar ranit de optiunile sale limitate de viata si care incerca sa-si gaseasca comensatia in relatia cu o fata frumoasa si cu preocupari superioare lui, despre care nu cunostea prea multe amanunte, fapt care-l impinge la marginea agresivitatii si violentei innebunit de banuieli si incertitudini. Intalnirea dintre profesorul cu aer de bunic, mai dornic de companie si o forma de afectiune decat de sex, si copilaroasa si curioasa Akiko sfarseste prin a lasa o umbra nedeslusita asupra intentiei batranului de a o invita in casa lui.

 

         Nu este subiectul nici motivul pentru care a invitat-o pe Akiko. Putea fi oricare, incepand cu o posibila poveste din viata profesorului, poveste intersectata posibil cu familia fetei dintr-un sat comun, nici despre asemanarea lui Akiko cu femeile din tablourile  si fotografiile din casa batranului de care tanara se simtea atrasa. Trecutul este ascuns si nu pentru ca ar fi un mister pe care publicul este invitat sa-l descopere, ci efectiv pentru ca el nu conteaza; prin urmare, atat timp cat dialogul si momentele evocate sunt veridice, ce importanta are daca tusele de pensula sunt abia trasate? O interpretare teoretica a temei ar fi prea artificiala pentru un film atat de natural si firesc precum Iluzia iubirii. Regizorul conteaza pe naturaletea dialogului si a imaginii pentru a se multumi cu ridicarea problemei pe care spectatorul este invitat sa o desluseasca si sa-i gaseasca ce conotatii si explicatii doreste. Nu as merge atat de departe incat sa consider ca regizorul e prezent fara un scenariu trasat si apeleaza la spectator sa-l completeze si sa-l faca coerent. Kiarostami este pur si simplu un regizor care este fauritor de arta minimalista. El ridica probleme, trasand niste tuse groase. Detaliile si fineturile vor apartine subtilitatii si personalitatii fiecaruia. Totusi, exista un acut sentiment de final abrupt, ca si cum cel din spatele scenei s-ar fi saturat de tesut vorbe si imagini si ar fi considerat redundanta orice lamurire suplimentara. De aceea toata violenta din ultima parte a filmului pare fortata si sfarseste prin a decredibiliza discursul despre iluzoriul iubirii. 

   Poate ca esenta filmului o gasim in prelungita plimbare in masina, superba scena, brand de 

   autor, in care evenimentele adiacente se desfasoara parca in timp real, in care printre 

   lumini si taceri intelepte ale profesorului se intrevad caracterele personajelor, mai putin 

   predictibilitatea acestora, idee pe care regizorul o ocoleste cu ostentatie.

       Daca nu regasim ideea filmului in niciuna din posibilele ipostaze de mai sus ne ramane 

       doar  sa intelegem ca totul este  in definitiv o iluzie pentru personaje, un exercitiu de 

       imaginatie pentru spectator.

             Parca totusi nu ma impac cu aceasta explicatie si as spune ca intre oameni este posibil sa
             apara orice sentiment pozitiv, cum ar fi cel de a proteja pe cineva nepregatitr pentru asprimea 
             vietii, indiferent de pe ce pozitii o vor face si cu ce finalitate. 

             Cu toata originalitatea acestui film, cu lipsa noastra de apetenta si obisnuinta de a detalia un

             scenariu, abia schitat, tentatia ne incearca, mai ales daca acceptam ca avem de-a-face cu un

             regizor minimalist,  printre cei mai semnificativi din acest val.

                                                                                                         Gabriela Nicolescu