Corespondenţă specială din Paris de la George Banu
Întorcându-mă de la Avignon, singur în tren, am răsfoit un ziar care, marginal, evoca un film, “Quatuor-ul” de un regizor necunoscut sau cel puţin necunoscut mie, Yaron Zimmermann. La lectură, scenariul abia schiţat m-a atras, fiind vorba de un grup de muzicieni care cântă împreună de 25 de ani şi se întreabă cum să continue? Iată o chestiune pe care am auzit-o frecvent în teatru, la prieteni vârstnici ca Eugenio Barba, Ariane Mnouchkine... O echipă de actori îşi poate supravieţui în ciuda eroziunii raporturilor, a îmbătrânirii, a deteriorării fizice? Barba lucrează de mai multe decenii cu acelaşi grup de interpreţi şi a elaborat strategii subtile pentru ca celebrul “Odin teatret” al său, prezent în ultimul timp la Bucureşti, Cluj sau Sibiu, să nu se destrame şi să-şi continue aventura. Ariane Mnouchkine la “Théâtre du Soleil” îşi schimba ciclic colaboratorii cum alţii îşi reînnoiesc sângele. Peter Brook menţine un nucleu fix în jurul căruia trupa variază permanent. Îmi doream să văd “Quatuor-ul” cu gândul la această interogaţie.
O istorie de artă şi viaţă cu Christopher Walken, Philip Seymour Hoffman, Catherine Keener şi Marl Ivanir
Ajuns la Paris, împreună cu Felix Alexa şi două doamne, ne-am dus la celebrul cinematograf “Arlequin”, demult finanţat de Amabasada Rusă, care contribuia astfel la difuzarea filmelor sovietice "bune pentru Occident". Aici am descoperit capodopere suspecte sau interzise la Moscova şi, adesea, în sala aproape goală, îmi aminteam de fraza ironică a unui prieten regizor, Ivan Helmer, care, proaspăt emigrat în Anglia, spunea: "Definiţia fericirii: să vezi filme ruseşti la Londra!". Cum soţia mea se duce la “Studio Champollion” amintindu-şi şi azi de tinereţea sa din Mai 68, de pe vremurile lui “Nouvelle vague” cu Godard şi Truffaut, tot astfel mă duc eu la “Arlequin” evocându-mi sosirea la Paris în 1974 pe fond de persistenţe afective bucureştene... dar filme ruseşti nu mai vin, cinematograful a fost abandonat şi acum mă îndrept spre acest loc al debutului meu de emigrant pentru a viziona... un film american.
Catherine Keener şi Christopher Walken
Imogen Poots în rolul unei tinere muziciene
Scenariul fimului, inspirat de o piesă de teatru, e o istorie de artă şi viaţă; pentru mine, nimic mai seducător, decât logodna lor pe un ecran sau o scenă. Cei patru muzicieni cântă de un sfert de secol împreună, dar, brusc, primele semne de tulburare a vechii colaborări intervin. Violoncelistul, cel mai vârstnic din cvartet, e atins de boala lui Parkinson, care-i anunţă obligaţia de a se retrage şi temerile iniţiale sunt confirmate de examenul clinic. Perspectiva cvartetului de a-şi menţine activitatea e periclitată... Totul pare să se dezorganizeze sub impactul primului şoc, acela al bolii. Interpretul care, ani de-a-rândul, a acceptat să cânte la vioara a doua se lasă învins de un spirit competitiv care îi era străin şi reclamă alternanţa cu primul violonist, soluţie care, cei trei parteneri o confirmă, ar afecta în mod grav calitatea sunetului, obţinută graţie eforturilor prelungite pe un sfert de secol. Marginalizat, muzicianul îşi pierde echilibrul, bea şi uită de sine în braţele toride ale unei dansatoare spaniole. Soţia lui, membră a cvartetului, nu admite această degradare a relaţiei dintre ei şi îşi declară discret afecţiunea pentru violoncelistul bătrân şi văduv... Legăturile de demult îşi pierd progresiv densitatea şi securitatea. Cu atât mai mult cu cât primul violonist, de obicei dedicat obsesiv doar problemelor muzicii şi instrumentelor, descoperă plăcerile erotice în compania fiicei - şi ea muziciană - a cuplului prieten pe cale să se despartă. Coerenţa lor, care le permitea să se înfrunte cu dificultăţile extreme ale ultimului cvartet de Beethoven - cât de pasionat vorbesc despre el! -, se destramă şi existenţa cvartetului, această expresie a armoniei, muzicale şi totodată umane, este periclitată. În final însă, fricţiunile s-au şters, vanităţile s-au calmat şi unitatea pare a fi restabilită până în clipa în care un accident intervine. Violoncelistul bolnav se întrerupe, îşi ridică arcuşul şi nu mai continuă - accidentul întotdeauna perturbă artele corpului. O amnezie, o cădere pot interveni, spectacolul şi concertul sunt constant ameninţate de neprevăzutul ce le poate dezorganiza. Violoncelistul se ridică şi se adreseză publicului pentru a-şi lua adio, acum la capăt de carieră, în timp ce o tânără violoncelistă - îndelung căutată! - vine din culise pentru a-l înlocui. Viaţa, ca şi muzica, îşi continuă cursul, iar noi părăsim sala cu gustul dulce amar al unui sfârşit şi acela al unui reînceput... muzicianul s-a retras, muzica nu încetează!
Katherine Keener, soţia care nu acceptă degradarea relaţiilor conjugale
Istoria grupului ameninţat şi salvat parvine la o intensitate extremă, particulară, graţie jocului, căci interpreţii se disting aici prin acea artă a murmurului pe care mari regizori ca Grüber au căutat-o zadarnic în teatru, unde distanţa ce separă sala de scenă nu-i permitea să atingă intimitatea absolută obţinută in “Quatuor”. Aceşti muzicieni devotaţi cvartetului îşi comunică crizele sau conflictele fără strigăt sau imprecaţie, mereu din colţul buzelor, ca şi cum existenţa le-ar fi constituită dintr-o sumă de rugăciuni laice, de confesiuni pudice, de şuşoteli ce refuză orice agresiune fonică. Relaţiile sunt dure, violente, dar niciodată comunicarea lor. Aceasta-i nobleţea celor patru instrumentişti ameninţaţi în exerciţiul artei lor, dar nicicum dispuşi să-şi sacrifice civilitatea nobilă pentru a-şi comunica tulburările inimii şi ale nervilor.
Scenă din film
Membrii cvartetului cântă împreună de un sfert de veac
De ce acest film s-a convertit, pentru mine, în eveniment personal? Poate pentru că el răspunde unor refuzuri ce începeau să mă invadeze de un timp încoace. Acumulând decepţiile recente, am devenit oare un spectator reacţionar, mă întrebam neliniştit. Într-o zi, revoltat, mi-am formulat rezervele într-un monolog pe care abia îndrăznesc să-l fac public: sunt sătul de marginali, de boîtes de nuit, de droguri şi perversiuni, de crime şi agresiuni. Nu e societatea pe care o frecventez, dar nici a celor care se duc la teatru sau cinema. Ei o privesc asemeni unor entomologi, de la distanţă, curioşi şi indiferenţi... Brusc, am resimţit nevoia unei arte care să vorbească despre lumea mea, despre sfâşierile ei, despre neliniştile care o agită. O lume căreia îi aparţin şi în care mă recunosc. Neliniştea mea nu e mai puţin intensă decât aceea a adolescenţilor marginali sau a asasinilor evadaţi, ea e însă diferită. M-am plictisit să-i văd şi să-i ascult, unde sunt artiştii care îmi vorbesc şi mă fac să "răsun", să-mi amplific reacţiile, cum spunea un filozof, legitimând astfel rostul artei. Mai degrabă decât să asist la spectacolul străin mie al mafiei ce cangrenează un oraş sau al bandelor de tineri ce-l terorizează, prefer să însoţesc destinele unor artişti. În acest film de artă despre artă m-am regăsit şi am descoperit că, pentru a cita diagnosticul unei prietene, am devenit "puţin clasic". Dacă aceasta înseamnă a vorbi despre lumea căreia îi aparţin, accept această constatare. Dacă ea înseamnă că mă atrag mai degrabă neliniştile celor apropiaţi, artişti sau nu, o admit. Nu mai vreau să caut altundeva, să mă umilesc, vreau să resimt angoasa lumii mele.
Secvenţă cu dansatoarea spaniolă
Seara, revenind acasă după revelaţia “Quatuor-ului”, am ascultat celebrul cvartet de Beethoven oferit de un profesor celebru, acum 35 de ani, la căsătoria mea şi din nou dăruit, la aniversarea a 70, de un prieten, Alexa Visarion. Un sentiment de sinceritate m-a invadat la cinematograful “Arlequin” văzând “Quatuor-ul” şi el m-a însoţit în biroul meu auzind muzica lui Beethoven. Nu mi-l reproşez! Dar mă întreb. Ce semnifică această dublă satisfacţie? O abandonare sau o recunoaştere a ccea ce mi se pare că arta poate oferi unui vârstnic consumator, intelectual şi burghez, ca mine? Găseam astfel un acord a cărui nostalgie o resimţeam de un timp şi pe care acum, pe deplin, o asum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu