Traducere // Translate

Banu, George. Trilogia îndepărtării. Odihna. Noaptea. Uitarea

Cu ani în urmă, la ora nostalgiei, în anii ’80, cînd din România veneau puţini prieteni sau cunoştinţe, a sosit la Paris dramaturgul basarabean Ion Druţă. Ne-am văzut şi întîlnit des, căci mă bucuram ascultîndu-l, mi se părea că îl auzeam pe Ion Creangă. Limba lui Druţă, atunci, în anii îndepărtării de ţară, părea că vine de altundeva, de altcîndva, limbă poetică, limbă conservată într-un muzeu imaginar. Discutînd cu el am înţeles în ce măsură apărarea limbii a fost o cauză politică a basarabenilor, un mod de a rezista şi de a nu accepta dominaţia rusă. Recent, în Québec, redescopăr aceeaşi revendicare a limbii drept cetate ce nu se predă pentru a apăra astfel o identitate naţională indisolubilă. Franceza e acolo o cauză şi o luptă: a o vorbi înseamnă a refuza capitularea în faţa englezei expansioniste. Apărînd o limbă, existăm – iată lecţia ce uneşte Québecul şi Basarabia.
Derutant e însă efectul de deformare a limbii. Ca şi în Basarabia, ceea ce auzim diferă de modelul lingvistic originar, căci accentele sînt altele, pronunţia de asemenea: limba auzită nu e limba model, limba centralizată, ci limba salvată, parţial înstrăinată, limba partizană a unei regiuni şi a unei comunităţi. Ciulesc urechea pentru a o capta şi înregistra, căci această inadecvare cu universul sonor propriu francezei tradiţionale atestă efectele „înstrăinării“ culturale asupra limbii... materne! O nouă ramură, secundară, s-a născut şi atît actorii, cît şi intelectualii, nu doar oamenii de pe stradă, o adoptă conştienţi de funcţia comunitară a unei asemenea practici. În Québec nu se spune „mail“, ci „courriel“, nu se spune „weekend“, ci „sfîrşit de săptămînă“ – vigilenţa se manifestă la toate nivelurile. Nu există detaliu. Respon­sabiliatea lingvistică devine aici responsabilitate politică. La Montréal am înţeles-o concret, zilnic, şi acolo m-am gîndit, cu respect, la Chişinău.
Vigilenţa lingvistică frapantă, în spirit american marcată de imperativele unei „political correctness“ instituţionalizate, produce însă uneori efecte hilare. „La noi nu se spune ghetou – chinez sau arab –, cicartier etnic“, mă corijează o colegă. Rezistenţa în faţa englezei nu se identifică şi cu rezistenţa la locurile comune americane. Limba e un test.

În locuri asemănătoare, aproape similiare celor familiare, a le sesiza identitatea e, pentru călător, un pariu mai dificil decît în China sau Mexic. Diferenţele, discrete, nu sînt totuşi inexistente. Ele există, dar reclamă o atenţie specială. De exemplu, aspectul străzii, al metroului... Dacă la Paris afişele nu vizează decît captarea clientului probabil pentru încălţăminte, veştminte sau spectacole de cabaret, la Montréal surprinde frecvenţa apelurilor plasate sub semnul moralei civice. Pentru copiii africani, pentru reciclarea deşe­urilor, pentru alfabetizare... citesc totul, căci nu mă simt invitat să răspund doar unor apeluri comerciale, ci sînt convocat la o reflecţie privind propriu-mi rol de „cetăţean“ în inima oraşului. Cum să ne întrajutorăm, cum să nu ne înecăm în „apele îngheţate ale calculului egoist“, cum să nu-i uit nici pe ceilalţi, nici lumea în care mă mişc.

Amuzant paradox. Québecul s-a situat în avangarda luptelor feministe care au degenerat uneori în ridicol, ca atunci cînd s-a proiectat refuzul de a juca tragediile antice, din pricina rolului secundar acordat femeilor. Aici, unde ele reclamă obstinat egalitatea, cînd, cu ironie, le invit să urce primele în ascensor sau să intre în sala de curs, fiecare se întoarce, uimită şi mulţumită, pentru a-mi spune „Merci“. Mă întreb: le face plăcere sau mă asimilează unui antic dinozuar, neinformat de mutaţia protocolurilor în lumea montrealeză.

Arta suportă determinisme sociale pe care le sesizezi doar in situ, la faţa locului, cum se spune mai banal: iată încă o motivaţie a voiajelor! În Québec, rigoarea orarelor, respectul angajamentelor, totul diferă de Paris şi de dezinvoltura simpatică ce-i e proprie. Stu­denţii ajung fix la oră, secretarele pleacă fix la oră, ordinea domneşte. O ordine firească, dar strictă. Resimţindu-i efectele, mi-am explicat crearea aici a reputatelor „ligi canadiene de improvizaţie“. O echipă improvizează în faţa unui public care se amuză sau se plictiseşte, public ce e invitat să-şi manifeste reacţiile imediat; o asemenea practică a cunoscut un succes particular în Québec, în timp ce la Paris mie mi se pare, dar nu numai mie, că n-a avut decît un ecou minim. Dacă aici improvizaţia capătă sensul unei terapii ce atenuează presiunea regulilor impuse, ea e tautologică la Paris, unde se improvizează constant. Arta nu doar integrează impactul unui context, ci, uneori, i se şi opune.

Odată, la Stockholm, văzînd instalate încă din noiembrie decoraţiile de Crăciun, am ironizat şi criticat practicile societăţii de consum. O prietenă mi-a răspuns: „Aprindem luminile din toamnă, căci ne temem de iarnă“. La Montréal, o altă prietenă se pregătea să o înfrunte cumpărînd saci de roşii: „Intrăm în iarnă“. Iarna e o certitudine ce reclamă serioase precauţii. Lumini şi roşii... protecţii complementare în ţările frigului sever şi ale nopţii fără de margini!

Văd o gară subterană, magazine subterane... cuiburi securizante! Oamenii, pentru a se proteja, se ascund asemenea cîrtiţelor sub pămînt, dar adăposturile le sînt splendide. Altundeva s-au creat adăposturi antiatomice, aici ele sînt doar „anticlimatice“.

În aeroport, la biroul de înregistrare, întîlnesc o româncă pe care această surpriză o amuză: „E prima oară cînd mi se întîmplă“, remarcă surîzînd şi necîntărindu-mi bagajul de mînă, politeţe pe care o sesizez.
„Nu e grea iarna aici?“, o întreb. „Ba da, dar ne-am obişnuit.“ Fatalism indispensabil oricărei înfrîngeri pe care o cunoşti dinainte. Cînd oricum nu poţi învinge, ce poţi face? Accepţi. Lecţie justă pentru conflictele meteorologice, dar nu întotdeauna de adoptat şi pentru cele politice.

Un alt simptom preivernal: talciocul garajelor. Oamenii le curăţă de tot ce e de prisos şi vînd în faţa casei nimicuri cînd ridicole, cînd oribile, cînd subtile: plăcerea clienţilor provine din a scotoci, cum o fac prietenii dragi, în numele unor ipotetice necesităţi practice, dar mai ales al unor agreabile satisfacţii ludice. Cumpărăm împreună mai ales ce e „inutil“, joc de o zi ce eliberează de presiunea fără graţie a utilului.

Stau la Outremont într-un cartier care seamănă cu acela al tinereţii mele, Cotrocenii. De aici provine plăcerea de a mă plimba, în „oaza“ Montréalului, ea-mi aminteşte de cea a Bucureştiului. Orice cartier precis identificat e un fragment de oraş şi totodată un microcosm. El admite apartenenţa la macro­structura urbană, dar se şi constituie în spaţiu delimitat, concentrat, reperabil. Dublă condiţie ce ne face să-l iubim sau, alteori, să-l detestăm.

Outremont, cartier cu copaci vîrstnici care îl protejează şi încîntă pe citadinul ce se retrage aici. Outremont e însă şi teritoriul comunităţii evreieşti hasidice. Comunitate tradiţionalistă ai cărei membri par coborîţi din tablourile lui Rembrandt, cu vechile lor costume tradiţionale şi coafurile ce le desemnează fără dubiu religia. Ei circulă pe stradă fără a privi în jur, neabătuţi de la traiectoria lor asemenea unor comete indiferente la timp şi spaţiu. Bărbaţii sînt singuri, femeile acompaniate de zeci de copii... oameni care trăiesc altundeva, într-o altă istorie! „Outremont“ se poate traduce prin „dincolo de munte“, ei mi se par a fi „dincolo de lume“, „outremonde“!

În Japonia o agitaţie particulară animă vechea capitală Kyoto la ora cireşilor în floare. În Québec regăsesc aceeaşi agitaţie toamna, la ora căderii frunzelor. Bucuria e similară: natura dă un spectacol fără de seamăn şi ea îl oferă tuturor, fără distincţie de clasă şi preţ, o dată pe an. Ca atunci cînd m-am regăsit sub bolta cireşilor japonezi, frumuseţea se iveşte în sătuleţul Saint Sauveur, unde colinele expun camaieuri de galben punctate de arţari în flăcări ce sfidează cromatismul oricărui impresionist. Reprezentaţie fără de seamăn.... tot atît de efemeră şi seducătoare ca vocea Cecilei Bartoli sau tristeţea lui Marcel Iureş. Teatrul frunzelor şi al cireşilor!

La Verchères, o insulă, mă invită o prietenă care stă chiar pe malul lui Saint Laurent, fluviu gigantic, şi, în noapte, privesc vapoarele luminate care trec departe. Imagine felli­niană ce ne aminteşte de E la nave va, dar mie singur şi de Steaua fără nume, căci cargourile mute evocă trenul fantomatic din care coboară Mona, „steaua“. Nu spunea Oscar Wilde că „natura imită cultura“? Plăcerea constă în a sesiza/resimţi unde şi cînd se produce „imitaţia“. Plăcere resimţită cînd priveşti apele şi vapoarele în obscuritatea montrealeză.

În Québec, Parisul e încă iubit şi nu redus doar la un punct turistic înscris în programele agenţiilor de voiaj. Un anticar îmi propune un obiect: „El vine de la Paris, mi-ar face plăcere dacă s-ar întoarce“. Demult, şi eu am găsit la Bucureşti o cutie încrustată în piele cu portretul lui Diderot; plecase de la Paris şi a revenit... destinul obiectelor nu e întotdeauna străin de destinul oamenilor. Îl putem imagina sau povesti privindu-le.

La Montréal, anticlericarismul aproape generalizat e revanşa unei comunităţi care a suferit îndelung opresiunea bisericii şi, transgresie care şochează, înjurăturile pornesc de la cuvinte sacre: „tabernacul“, „împărtăşanie“... etc. Dacă în Romania asemenea referinţe sînt posibile uneori, căci se înjură de „biserică“, el e inimaginabil în Franţa sau în Italia. Stranie relaţie cu vorba sfîntă!

Intru într-o veche mănăstire consacrată lui Marguerite Bourgeoys, prima sfîntă a Montréalului. Acolo Stefan îşi exersează vocaţia de geriatru şi Annya, fiica lui, vine adesea pentru a vorbi cu călugăriţe bătrîne. Îmi amintesc aici replica acestui personaj din Livada de vişini, Iasa, servitorul arivist, care diagnostichează cinic starea bătrînului servitor credincios, Firs: „E ireparabil“, conchide el. Stefan şi Annya nu admit acest „ireparabil“ şi i se opun în numele unei comune rezistenţe contra naufragiului iremediabil. „Cît persistă un grăunte de viaţă, să-l îngrijim“, spun ei implicit. „Ireparabil nu e decît sfîrşitul“.

În casa unui prieten român văd un tablou de Corneliu Baba: dincolo de gravitatea lui intrinsecă, îl asimilez unui însemn, o pecete îndepărtată a ţării. El e proustian, căci ataşat „memoriei afective“ care ne e comună.

Întîlnire cu „dublul“ nu al meu, ci al unui prieten, Alexandru Dabija. Îi văd fiul stabilit aici şi nu pot să-mi dezlipesc ochii – îl am în faţă pe Sandu! – îi recunosc aceeaşi ironie sceptică şi destabilizatoare de certitudini, îl iubesc pentru această asemănare organică, pentru acest „spirit de familie“. Nu e necesar nici un preambul. Ne cunoaştem de mult, de cînd el nu era încă venit pe lume... imagine a tatălui ce se incarnează sub privirea mea uimită.

La Québec, oraşul simbol al vechiului Québec, vorbesc cu prieteni despre... Mol­doviţa. Sîntem o clipă aici, în această casă străină, primitoare şi vastă, dar, sub bătaia ploii ce răpăie pe acoperiş, evocăm mănăstirile. Ele ne leagă!

La Montréal, o prietenă face fotografii care surprind realul dintr-o perspectivă jucăuşă, ea se amuză şi, liric, ne invită graţie diverselor automate sau a tablourilor ce-i tapisează pereţii să salvăm o copilărie mocnită... nu stinsă, o copilărie de care nu s-a separat şi pe care o reaprinde. Oana e „regina nimicurilor“, cum o califică ironic familia, dar totodată o artistă a acelor visuri naive pe care Paul Klee le considera ca fiind materia artei.

O oră cu Maia Morgenstern înainte de plecare. Joacă a doua zi, cînd voi fi în avion... dar poate sîntem mai liberi fără teatru, cu toate că teatrul ne reuneşte.

Ciudată inadecvare între teatru şi oraş. Pe străzi, la universitate, în restaurante ra­sele se confundă, se amestecă la Montréal. Scena rămîne însă opacă acestei lipse de frontiere urbane: ea e doar „albă“ şi nu pot decît să regret. Acum trei decenii, Brook invita teatrul să integreze varietatea cromatică şi rasială a metropolelor. Cînd teatrul se refugiază într-un antiseptic spaţiu steril ca şi cum ar evita „microbii“... străinilor, puritatea devine semn de inadecvare la „real“.

Tînăr fiind pentru prima ieşire în străinătate, prieteni de ai familiei m-au primit la Sofia. Într-o seară, m-au invitat la restaurant şi, în amurg, am observat pregătirea unor pachete cu chiftele şi brînză. Remarcîndu-mi surprinderea, ei mi-au precizat: „la restaurant nu au nimic, doar de băut“. Scena aceasta mi-a apărut ca negativul unei fotografii, la Montréal, unde, invers, e de mîncare, dar nu de băut. Şi, din nou surprins, mi-am privit o prietenă elegantă, cu o siluetă de star, scoţînd din geantă o sticlă şi punînd-o fără jenă în mijlocul mesei. Protocoluri complementare avîndu-şi aceleaşi motivaţii... economice. Penuria în Bulgaria, preţurile în Canada.

Aplicarea în viaţă a unui proverb: „să nu-ţi pui toate ouăle în acelaşi coş“. La Montréal, doi fraţi evrei, convinşi de justeţea sfatului bătrîn, au deschis, prudent, două restaurante: unul pentru săraci, altul pentru clienţi bogaţi. „Aşa avem măcar o şansă.“ Amîndouă merg azi din plin, dar cum să nu observi folosirea în afaceri a înţelepciunii imemoriale şi a consemnelor sale. Evrei ce ştiu să nu-şi facă din prezent singura lege.

O studentă puţin neobişnuită, concentrată şi stranie, îmi dezvăluie sensul unei mari aventuri teatrale: Conferinţa păsărilor, poemul persan al lui Attra, pus în scenă de Peter Brook, unde pupăza convoacă o adunare a păsărilor pentru a le convinge să plece împreună în căutarea adevărului ultim, acela al Simorgului, regele lor. Selecţie şi iniţiere, aventuri şi înfrîngeri, iluminare ultimă.... înţelesesem totul. Dar nu ajunsesem la esenţa pe care studenta mi-o revela: Conferinţa e un autoportret al lui Brook, care asemenea pupezei a constituit un grup internaţionl şi s-a lansat în căutarea sensului originar, acela al „teatrului prim“, Simorgul său. Studenta de la Montréal mi-a revelat, ca pe o evidenţă, secretul la care ani de zile nu avusesem acces.

Într-una din sălile muzeului, descopăr un tablou de Van Dongen – Hamlet travestit. Silueta unei actriţe sinuoase ca o madonă manieristă se detaşează pe un fond nocturn. Ea întruchipează nu „un bărbat“, ci spiritul acestui „prinţ al nopţii“ care e Hamlet. Pictura conduce spre text şi Van Dongen, dincolo de reprezentare, schiţează o interpretare. Iată, îmi zic, melancolia lui Hamlet personificată graţie unui travesti şi unui artist care i-a surprins plastic esenţa.

Întîlnesc aici un italian care-mi devine brusc prieten, Lamberto Tasinari. El susţine de cîţiva ani ipoteza conforma căreia un celebru intelectual, Florio, ar fi scris piesele lui Sha­kespeare. Argumentele, numeroase, nu sînt absurde, ele ar putea fi completate, convins fiind, eu, că numele lui Shakespeare ascunde o societate secretă:Sha­keas­peare company! Ceea ce avansez eu pe baza unei intuiţii Lam­berto fondează studiind, cercetînd, luptînd pentru a denunţa „cea mai mare înşelăciune a lumii“, cum spune el. E rar să găseşti azi ca partener de discuţie un Don Quijote ironic, nu un obsedat, ci un pasionat inteligent. El angajează o luptă peste puterile unui singur om, dar tocmai aceasta seduce.

„Cea mai buna recompensă pentru un pictor e să-i cumperi tablourile“, scrie Renoir, ale cărui cuvinte le citesc într-o expoziţie impresionistă de la Pinacotecă. Parafrazîndu-l, aş spune: „cea mai bună recompensă pentru un actor e să-l vezi“.

Sînt la modă statuile „inuit“, statui venind din Nordul arctic... unele sînt brâncuşiene. Ca aceea care acumulează pietre unele peste altele, creînd un fel de intrare de palat antic. Poarta sărutului – aici ea e simbolul păcii. Altele mi se par a fi „realist socialiste“ – cu muncitori şi pescari musculoşi, femei cărnoase, artă sovietică venită din gheţurile polare!

Demult am văzut un film – devenit celebru, Isus din Mont­réal. În ziua plecării, descopăr o statuie care e copia lui Venus din Milo. Se cheamă Venus din Mont­réal şi are în dreptul sexului un fluture ce se agită neîncetat sub impactul luminii. Joc şi ecologie reunite, iată, îmi zic, două atitudini proprii Québecului, reunite într-o statuie.

În vitrinele restaurantelor citesc fără încetare: „Putin“ – e numele unui fel de mîncare specific locului. Cartofi prăjiţi cu maioneză şi brînză. Mănînci un „Putin“ ca să acumulezi calorii... dar celălalt, omologul de la Kremlin, asimilează puterea pentru a îngenunchea din nou Rusia şi pe intelectualii săi.

Surprins, îl întîlnesc în avion pe fiul acestui actor unic pe care Brook l-a descoperit, Sotigui Kouyaté.
– Ce hazard!
– Hazardul e suma a tot ceea ce ignorăm, spunea Sotigui, îmi răspunde Hassan.
Voiajele, le iubesc şi pentru că sînt pline de hazard.


Sylvie Jaudeau et Georges Banu @ Colloque "Cioran: le pessimisme jubilatoire"

Un comentariu:

Candida laurenti(a)na spunea...


Notele québecoises ale domnului Banu au savoare &candoare , in mare masura m-au chiar delectat; candoarea, din nefericire, sare uneori calul . “Apărînd o limbă, existăm – iată lecţia ce uneşte Québecul şi Basarabia” e o afirmatie cel putin ciudata (riscanta, ar spune unii). Am auzit multi basarabeni in al caror discurs tot al doilea cuvint parea a fi extensia intr-un shpagat intre bastina si stepele muscalesti. Chebecosii, in marea lor majoritate, isi apara limba cu pursingisme francophone de genul : tchequer (check), avoir un craque (crack) sur le cerveau, se ouatcher (watch) le cul, mon chum, ma job, bad tripper, rester cool, jouer la trique (trick), cordon slaque (slack) et ainsi de suite. Idealismele , bata-le vina (ori saracele…) Asisderea, omofonia aproximativa nu e totul: in vitrinele restaurantelor/fastfood-urilor montrealeze vezi inscriptia “Poutíne” (am marcat graphic accentul) dar pe aceasta(f.) “o” maninci . Ar fi o minima razbunare pe/asupra lui Volodea Pútin (asa accentueaza chebecosii care stiu cine e acesta) daca atita amar de meseni l-( ci nu “o”) ar infuleca simbolic la fiece acces de pofta de hrana hipercalorica. M-a minunat foarte si “Venus din Mont-réal (statuia ce) are în dreptul sexului un fluture ce se agită neîncetat sub impactul luminii”… O fi foto-mecanica statuia, o fi un alt giuvaier din atelierul lui Pygmalion?