Cezar GHEORGHE
O nouă carte semnată Ioan Es. Pop este un eveniment peste care nu se poate trece, mai ales că, citindu-i poemele, ai sentimentul că pămîntul de sub picioare se prăbușește și te-ai mutat cu totul într-o lume prin care deși simți că ai trecut cîndva și căreia îi recunoști unele contururi. Aceasta poartă însemnele acute ale poeziei celui care a debutat prin Ieudul fără ieșire. Nenorocul, vina, frica de fericire, inadaptarea, ascunderea, spiritualitatea redusă la datele existenței zilnice, toate și-au găsit o formă unică și irepetabilă în poezia lui Ioan Es. Pop. Pentru mine nu există nici o îndoială în privința faptului că această poezie începe odată cu publicarea volumului de debut, neavînd un precedent în literatura română de dinainte de 1989. Bineînțeles, mi s-ar putea răspunde amintindu-mi-se că și optzeciștii aduceau cu ei o poezie a cotidianului. Însă la Ioan Es. Pop acest cotidian nu conține jocuri ale intertextualității sau pastișe ale literaturii altora.
La fel ca și în celelalte volume, în Unelte de dormit poezia intră în existență fără a fi cunoscut o preexistență. Poezia lui Ioan Es. Pop începe odată cu autorul ei. Din acest motiv el este unul dintre cei mai influenți poeți debutați după 1990. Am stat și m-am gîndit ce trăsături distincte fac posibile originalitatea și autenticitatea poemelor sale și de fiecare dată am ajuns la același răspuns. Este o poezie care, deși îți aduce înaintea ochilor o existență obișnuită, un destin lipsit de orice aură – mă gîndesc și la dorința mărturisită a poetului de a părea în rînd cu lumea –, aceasta îmbracă hainele artistice ale unei poezii oraculare. Altfel spus, Ioan Es. Pop scrie o literatură care rămîne suspendată în viață, dar care folosește o limbă de dincolo de viață, aproape orfică. Iată și două afirmații ale autorului care susțin o asemenea caracterizare: „Lumea este ceva amorf și profund ambiguu pentru cel care o locuiește, pînă în clipa în care locatarul devine capabil să taie în ea niște muchii, să configureze niște volume, să separe forma de inform. Numim asta creație. În acest sens, al cristalizării, arta separă&te separă de lume, dar și potolește relația de adversitate pe care o ai cu ea.“ ( „Ioan Es. Pop: «A început să-mi pese de viaț㻓, Formula 1, Chat cu scriitori români, dialog coordonat de un cristian,Observator cultural, nr. 434); „Văd în fragmente, simt fragmentar și scriu obsedat de întreruperi la mijlocul respirației. Scrisul e doar fractură, iar neputința de a mă trăi întreg – aproape o compensație. Am ajuns la această soluție, justă și pentru mine, și pentru raporturile mele cu alții, lucrînd pe ascuns asupra unei speranțe pe care o visam mîntuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amîn sau atenuez astfel moartea. M-am înșelat. A scrie nu oferă mîntuire. În schimb, am trăit mica revelație că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemînări; că există o măruntă comunitate de excluși care supraviețuiește prin acest fel de iluzie. Nu-i rău: picioarele au ajuns pe pământ, iar cerul oricum era prea departe.“(„Argument împotrivă“ la volumul Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2004).
Acest sentiment de depărtare a cerului se desprinde și din primul poem din Unelte de dormit. Elementul preferat, cel care face lumea suportabilă, este pămîntul. Iar starea preferată, cea care produce iluzia necesară comunității de învinși, este somnul: „cînd eram mic, visam să fiu și mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt și gata, / pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei, / dormind cu dulceață-n întuneric, / întorcîndu-mă pe-o parte și pe alta vara / iar apoi căzînd din nou în somn.// și toamna să mă trezesc tot nedormit/ și tot nespălat ca frații mei/ și cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,/ căci vin acasă de bunăvoie, / dacă-n primăvară mă puneți la loc,// și primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ și tot așa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,/ ani mulți, neîntors și uitat“. Este tipul de existență care îi este permisă omului din lumea lui Ioan Es. Pop. Accesul în istorie i-a fost interzis. Este mai degrabă umilit de istorie care nu are loc pentru el și pentru care nu reprezintă decît o cantitate neglijabilă, infimă. În plus, mîntuirea pare a-i fi refuzată. Omul lui Ioan Es. Pop dorește întotdeauna să fie capabil de credință, să fie în stare să se roage, însă acest tip de spiritualitate îi este și el refuzat. De aceea, în oltețului 15, camera 305, cel care înjură se roagă. Pe scurt, impasul omului din Unelte de dormit poate fi articulat în modul următor: deși la naștere primește uneltele necesare mîntuirii, salvarea îi este refuzată sau este ratată. Destinul acesta este schițat în subtextul poemuluipînă la doi-trei ani, îngerul tău, cititorul întîlnind reperele ontologice ale lumii lui Ioan Es. Pop.
Admirabile în acest sens sînt imaginile „coborîrii“ în carne odată cu creșterea în vîrstă și privirea mai ușoară decît ochiul, precum și pierderea simțurilor de sus în favoarea simțurilor de jos: „pînă la doi trei ani, îngerul tău/ șade în apropierea ta./ sînteți cam de aceeași greutate./ îl poți vedea, auzi, pipăi. apoi, însă,// el, care e energie pură, se înalță puțin,/ iar ochii tăi, care nu se mai uită în sus,/ îl pierd din vedere. auzul tău, care se/ îngroașă, nu-l mai poate auzi./ la cinci ani, ești deja fiul părinților tăi de carne, ai coborît în lumea lor,/ privirea ta, care încă e un organ/ mai ușor decît ochiul, îl păstrează totuși,// dar nu pentru mult timp, pentru că la zece/ l-ai uitat, la doisprezece/ toate simțurile ți s au îngroșat,/ la treisprezece s-au mutat în pîntece,/ iar la paisprezece sub buric.// acum ești pe de-a-ntregul al părinților tăi,/ te tulburi și rîvnești la ce rîvnesc și ei,/ urăști ce urăsc ei și, în curînd,/ nimic nu te mai oprește să le repeți greșelile,// de atîta-nvolburare a simțurilor de jos,/ nu bagi de seamă alți douăzeci de ani/ că mica fereastră din moalele capului/ s-a-nchis și că obloanele s-au tras.// acum nu mai vezi cu tot trupul ca pe vremuri./ și în timp ce carnea crește/ tot mai groasă și mai grea, înveți să te vaiți de carne bolnavă –/ ai uitat demult că cel ce stă acum deasupra ta/ avea loc în pat, lîngă tine. (…)“
La nici un alt poet român nu se va putea întîlni acest peisaj interior, precum nu se poate regăsi la alt poet român imaginea din dacă n-aș fi fost silit să vorbesc. Este importantă aici deosebirea dintre vorbire și scris. Într-un anumit sens, scrisul este o anti-vorbire, un fel de a sta „sub vorbire ca sub un clopot de fontă perfect ermetic“ așa cum admirabil scrie Ioan Es. Pop. A vorbi și a scrie nu par a avea o legătură. Scrisul ține mai degrabă de tăcere, iar vorbirea, atunci cînd nu mai poate fi evitată, nu e decît un muget analfabet și inform: „chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,/ pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,/ iar vorbirea îmi face rău./ n-am nimic de spus în vorbire umană,/ unde totul este întîmplare și zarvă.“ În lumea lui Ioan Es. Pop, vorbirea este cea care aduce răul. Vorbitul te îndepărtează de „știința tăcerii“, pe cînd muțenia este cea care face viața mai suportabilă și interioritatea posibilă într-o lume care nu mai are loc pentru ea și care o consideră o slăbiciune. O revelație în acest sens este ciclul de poeme „Dincolo“. Deși pierdută, scăpată printre degete în copilărie și umilită în viața adultă, interioritatea este în continuare căutată. „Dincolo“, adevăratul „dincolo“, nu este decît „dincoace“ de piele și de carne. Acel „dincolo“ se poate regăsi pe tărîmul „simțurilor mici“ sau pe domeniul „subsimțurilor“. Subvăzul, subauzul sînt invențiile lui Ioan Es. Pop, uneltele de dormit care te ajută să vezi „alcătuirea bolnavă“ a luminii, acea lumină care „putrezește duminica prin ogrăzi“. Subsimțurile sînt simțurile care îți permit să vezi cu pielea. Ioan Es. Pop reușește să întoarcă în mod magistral una dintre cele mai răspîndite imagini ale divinului. Cu cît te apropii mai mult de divinitate, totul devine mult mai greu, „religia retinei“ și încrederea în văz vor trebui să dispară: „dumnezeu, atîta cît există, nu rezistă la vedere,/ dar atunci nu ne va mai scăpa/ el face parte din lumina pe care/ ochiul obișnuit nu o vede,/ dar o vede ochiul meu aproape orb./ de la lumină în sus lucrurile devin tot mai grele/ și urcînd nu te mai poți întoarce – /marea greutate e chiar ușorul,/ cînd te ridici, devii greul celeilalte lumi, te prăbușești în invizibil ca un sac cu bolovani“ (cu acești ochi, cu care n-am văzut).
Aceasta este și calitatea poeziei lui Ioan Es. Pop: aceea de a vedea „lumina neluminoasă“ și carnea care va orbi.
Ioan Es. POP
Unelte de dormit
cu 10 desene de Dumitru Gorzo,
Editura Cartea Românească, 2011, 97p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu