Traducere // Translate

In memoriam, Constantin Stan (1951-2011)


Constantin StanÎntr-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?
Mihai Şora: Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.
Constantin StanOpuneţi, înţeleg din acelaşi text, oboselii nu odihna, ci efervescenţa spirituală, curiozitatea, înţelegerea tainelor lumii prin citit, privit, trăit. Nu ar însemna acestea un lux pentru omul modern ?
Mihai Şora: Nu. Din capul locului: nu. Odihna adevărată nu este o stare de pasivitate vidă, ci una de echilibru dinamic al vieţii interioare. Este adevărat că mecanismul acesta foarte subtil al echilibrului, asemănător, pe undeva, cu un complicat mecanism de ceasornicărie, se poate strica, mai rugineşte sau o ia razna. Şi, atunci, trebuie să fii atent la el, să-i veghezi acurateţea ori precizia. Pentru cel prins în iureşul vieţii, cu solicitările ei, cu mişcări impuse, obedienţe, consumism şi alte scorii, va fi mai greu să ajungă la acest echilibru despre care vorbesc. Adică efervescenţa lui va fi o efervescenţă slabă sau proastă, dacă vreţi, una inconsistentă, în fond: exterioară. Pentru efervescenţa bună, Benjamin Fondane – de care mă ocup intens împreună cu Luiza Palanciuc – are chiar un concept: este l’irrésignation. Înseamnă, deopotrivă, şi căutarea perpetuă, şi neresemnarea, şi ieşirea din relativism, şi nesupunerea la dogmă, şi încrederea. Prin urmare, un mănunchi de idei activepline, care lucrează în fiinţa umană.
Constantin StanLa Iaşi, veţi dialoga cu studenţii care, cred eu, vor aştepta de la dumneavoastră răspunsuri în primul rând la problemele cu care se confruntă ei azi: aflarea propriei identităţi, calea împăcării cu sine şi cu lumea în care trăiesc. Ce le veţi spune ?
Mihai Şora: Nu pre-judec în niciun fel şi niciodată. Nu cred că poţi veni cu răspunsuri pregătite de-acasă, aşa cum intră un actor în scenă, cu replicile învăţate pe dinafară. La modul teoretic, pot să-mi imaginez, desigur, că tinerii de astăzi ar avea îngrijorările ori preocupările pe care le-a avut şi generaţia mea – de n-ar fi decât aflarea propriei identităţi, cum amintiţi. Lumea în care m-am format eu avea însă repere bine conturate; nu funcţionau, în ea, nici amestecul de planuri, nici confuzia de valori. Între timp, au murit imperii, au apărut alţi regi; multe din criteriile care confirmau, în timpul studenţiei mele, valoarea sau onoarea, multe dintre aceste criterii s-au evaporat, în bună parte datorită dezastrului intelectual şi moral pe care l-a indus regimul comunist în societatea românească. Ei bine, te-ai fi aşteptat ca, după 1990, să se restabilească puntea întreruptă de dictatură. N-a fost să fie, iar ce era cu adevărat temeinic şi încărcat de sens înainte de venirea comuniştilor nu a fost „recuperat“ de generaţiile recente. Prin urmare, este greu de cântărit în ce măsură tinerii de astăzi chiar au nevoie de „formula magică“ a generaţiei mele, ori în ce măsură sunt disponibili să te asculte, să te preţuiască pentru ceea ce eşti: reperele, valorile, criteriile s-au schimbat. Dar există un „ce“ care mă face mereu să cred că urma alege, că, după vârtejuri, tăvăluguri şi alte zorzoane contemporane, măcar câţiva dintre tinerii de astăzi vor găsi calea spre înţelepciune şi spre valoare.
Constantin StanFestivalul de poezie de la Iaşi propune spectacolul ca mijloc de apropiere a poeziei de public. Să fim optimişti şi să credem că poezia va câştiga cititori după astfel de manifestări publice ?
Mihai Şora: În mod limpede! Un festival de poezie nu poate fi decât din zonaefervescenţei bune. Exemplul lui Emil Stratan este cel mai potrivit, aici. Deci poţi să trudeşti şi să (te) dăruieşti din pură pasiune… Pentru poezie, pentru cei care o fac ori o trăiesc. Nu se poate ca truda aceasta şi dăruirea să nu iasă la lumină, să nu se vadă, la un moment dat, să nu-i atingă, cumva, şi pe cei mai insensibili, mai grăbiţi sau concentraţi asupra altor urgenţe. Nu este nevoie nici de retorica prezentării, nici de înflorituri ocazionale: ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt.
Constantin StanCum vă imaginaţi că ar arăta şi cum ar funcţiona o Academie de Poezie în vremurile noastre ?
Mihai Şora: Întâi de toate, lăsând la uşă propriile idiosincrazii, nervozităţi, orgolii. Este regula elementară a oricărei comunităţi, iar ea ar trebui respectată pentru ca acea comunitate să reziste, în timp, ca atare: sub forma unei comunităţi în comuniune, una în care oamenii chiar se întâlnesc, chiar se adresează unul altuia… Sunt nenumărate instituţii, academii, cercuri, grupuri, societăţi (mai mult sau mai puţin savante) unde fiecare monologhează, unde, în realitate, nu au loc întâlniri, ci (de)mersuri individuale, paralele, inerţiale. Un fel de „fiecare pe cont propriu“. Tocmai acest lucru trebuie evitat. Altminteri, orice nouă ‚academie“ riscă să fie încă o grupare dezarticulată fiinţial, şi, la urma urmei, neinteresantă. Poeţii – la cei autentici mă refer – sunt clădiţi mai temeinic decât alţi intelectuali, dintr-un aluat mai bun, şi pot înţelege aceste riscuri sau măcar pot avea intuiţia lor: este primul pas spre înţelepciune.

  • Text: Mihai Şora | Dialog publicat în revista Luceafărul, Bucureşti, 21 noiembrie 2010

Niciun comentariu: