Traducere // Translate

Dragostea in timpul Covid19

Dragostea in timpul holerei

Image may contain: plant and outdoor


Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite.” Nici nu se putea un început mai potrivit pentru a crea atmosfera de poveste din Dragoste în vremea holerei. Cu un astfel de început (cu tentă proustiană), Gabriel García Márquez a ştiut să îşi cucerească cititorul chiar din prima, căci pornind de la această frază, vei vrea să ştii ce poveste se asunde în spatele mirosului de migdale amare. Acest miros poate insoti si o poveste in timpul Covid 19 sau orica alta molima pe o  perioada nesfarsita…
Povestea de dragoste din cartea lui García Márquez este mai degrabă o metaforă, şi dacă o considerăm astfel, nu trebuie să o citim în cheia realismului (poate al realismului magic).

În fapt, relaţia dintre Fermina şi Florentino este un simbol al posibilităţii, virtual existente în orice relaţie, de a supravieţui oricăror încercări. Fără a fi siropos şi fără a împăna textul cu note siropoase, García Márquez construieşte o poveste despre cum ar fi dragostea ideală: capabilă să reziste indiferent de problemele întâmpinate şi chiar indiferent de alte relaţii.
Evident, nu are sens să căutaţi nota de veridic în această poveste, pentru că nici Fermina – capricioasă şi încăpăţânată, pendulând între sentiment şi datorie, aşa cum o fac eroinele de secol XIX – şi nici Florentino – bărbatul care o aşteaptă pe femeia vieţii lui timp de o jumătate de secol – nu sunt modele pe care să le vedem în viaţa de zi cu zi. Dar nici nu contează aspectul acesta. Contează că cei doi dau glas unei dorinţe, mai mult sau mai puţin ascunse, a fiecăruia dintre noi – nu neapărat de a trăi o asemenea poveste, cât de a şti că este posibil să o trăim.
Foarte interesantă tehnica narativă adoptată de García Márquez în Dragoste în vremea holerei : Sunt reluate diferite episoade cu accente pe alte personaje sau dezvăluind detalii care schimbă perspectiva – scena înmormântării de la început, în care Florentino e văzut doar ca un necunoscut care îi declară dragoste eternă văduvei, e reluată spre final dintr-un unghi mai larg, ca şi cum ai depărta puţin microscopul de subiect.
Foarte inspirată mi s-a părut alegerea lui García Márquez de a nu oferi contururi clare, previzibile personajelor sale, aşa că, în voluminosul său roman, nu întâlnim nici un bildungsroman, căci fiecare dintre personajele centrale este supus fluctuaţiilor. De pildă, imaginea lui Juvenal (soţul Ferminei, doctor respectat şi stimat, de somitate a oraşului), precum şi aparenţa unei căsnicii perfecte sunt alterate pe parcursul relatării. Căsnicia lor nu fusese perfectă – de altfel, Juvenal îi spune la un moment dat soţiei că taina unei căsnicii nu este fericirea, ci stabilitatea.

Deşi povestea de dragoste (între Fermina şi Florentino, un tânăr sărac, care nu era pe placul tatălui Ferminei, din care voia să facă o doamnă) nu se extinde doar pe perioada holerei, ci pe mai bine de cincizeci de ani, este interesant şi acest nivel al poveştii, în care este descris fundalul social al unui orăşel de la Marea Caraibilor, de la sfârşit de secol XIX: situaţia este dezolantă, iar doctorul Juvenal, întors de la studii din Paris, începe să propună o serie de măsuri civice pentru a preveni răspândirea holerei: astuparea şanţurilor de scurgere, respectarea igienei, purificarea apei. Dar obstacolele cele mai mari erau chiar superstiţiile oamenilor. Paragina şi decăderea erau la apogeu în momentul în care holera a lovit oraşul, iar moartea şi-a dezvăluit adevăratul chip, crud şi brutal, făcându-l pe Juvenal să nu mai vadă cumva idealizat modul în care cei din familia lui se stingeau: „Erau oameni cu vieţi domoale, pe care nu-i vedeai îmbătrânind, îmbolnăvindu-se sau murind, se stingeau pe nesimţite în propriul lor timp, ajungând năluci înceţoşate din alte vremuri, până ce îi înghiţea uitarea”.
Deşi nu a fost caracterizată de pasiune, căsnicia lor a depăşit şi momentele de distanţare, şi adulterul, şi plictiseala, cei doi ajungând, spre bătrâneţe, să ştie ce vrea sau ce gândeşte celălalt doar printr-o simplă privire.
Poate cel mai interesant personaj, Florentino, aproape expresionist prin modul în care ajunge să se confunde cu o trăire – perseverenţa în iubire –, acţionează, în ciuda romantismului său extrem, neaşteptat de raţional, tocmai în numele iubirii: urcă pe scara socială motivat doar de gândul că o poziţie înaltă ar putea să-l aducă mai aproape de Fermina şi, deşi are zeci de amante, dragostea pentru Fermina nu îi este alterată şi nici nu încearcă să o uite prin alte femei.
Iar perseverenţa sa dă roade, chiar dacă după cincizeci de ani, când modul său de apropiere de Fermina (acum văduvă) este aproape identic cu cel adoptat în adolescenţă: îi trimite scrisori, numai că de această dată nu mai sunt pătimaşe, ci îi împărtăşeşte gândurile sale despre viaţă, moarte etc. Treptat, prin perseverenţa lui Florentino, cei doi ajung de nedespărţit, iar relaţia lor pare ruptă dintr-o altă realitate: „doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efemer, ce nu le mai aparţinea lor”. Dar o viaţă trăită departe unul de celălalt i-a apropiat poate şi mai mult: „Era ca şi cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieţii conjugale şi-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii”.
Dragoste în vremea holerei este un roman de dragoste care oferă o perspectivă inedită asupra acestui subiect: „Dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte”, dar şi o ocazie de a-l cunoaşte pe García Márquez şi altfel decât prin clasicul său Un veac de singurătate.

Silvia Dumitrache
SD


















Niciun comentariu: