Pentru o vreme…

Am sa raman un timp cu mine
O vreme, am sa ma feresc
De ura si de neiertarea
Celor pe care ii iubesc.
Sa nu mai stiu nimic de nimeni
De care nu vreau sa mai stiu,
Sa ma impac macar cu sine-mi
Pana sa fie prea tarziu.
Si-n timpul cat voi sta cu mine
In scurta gara, pe pamant
Sa inteleg mai mult, mai bine
De une vin si cine sunt.
Sa aflu poate din tacere
Ce din cuvinte, azi nu pot
De unde atata neiubire
Si-atata neiertare-n tot…

Mi-ar fi placut sa plec departe
La malul marii, undeva
Sa stau la tarm, sa fiu aproape
Cand Dumnezeu ma va chema.
Sau, poate pe un varf de munte
Sa aflu rostul meu de-a fi
Si mult mai bine sa aud
Cand Dumnezeu imi va vorbi.
Dar, cum ninsorile din par
Imi spun ca drumul e prea lung,
In vremea cea de regasire
In mine am sa ma ascund
De cei ce-n viata-mi pun otrava
De sunt mereu absent si trist
Sa nu-i mai vad, sa nu ma vada,
Sa nu mai stie ca exist.
Voi lua cu mine doar chitara
Pe care-atata o iubesc
Si muzica, si carti pe care
De mult voiam sa le citesc.

Sa nu ma cautati o vreme
Ca sigur n-am sa va raspund,
Nu vreau sa ma gaseasca nime
Sa nu imi tulbure vreun gand…

La inceput as vrea sa dorm
Caci multe nopti am stat de cart
Si-n timpu-n care nu am somn
As vrea sa scriu, sa cant, sa ard…

Cuvinte n-am sa-mpart cu nimeni
Vreau cat mai multe sa adun
Iar vorbele ce-am strans sa-mi fie
Merinde calde pentru drum.
Caci intr-o zi ma voi intoarce
Candva, satul, singur de-a fi
Cand inima mai rar va bate,
Iar dorul ma va coplesi
Atunci am sa ma-ntorc in fine
La viata mea cu trup si glas
Ca liber, sa pot fi eu insumi
In timpul ce mi-a mai ramas.

Viorel Simionescu / Bucuresti / 22.01.2017