Traducere // Translate

Ideologizarea suferintei, Ilinca Bernea


Sunt câțiva monștri pe care suntem nevoiți să îi înfruntăm și de care nici cea mai bună societate din lume nu ne poate apăra: agnoasa pierderii cuiva drag și a despărțirii definitive, tortura abandonului și a iubirii neîmpărtășite, vinovăția, boala, îmbătrânirea și moartea proprie, singurătatea, disperarea de a nu fi dorit.
Am fost întrebată ce am eu împotriva justițiarilor sociali și a revoltei lor. Nimic. Văd doar că exagerează. Nu pe scena publică, nu în spoturile activiste, ci în viața personală, în mintea lor... S-au refugiat în crize rezolvabile, convenabile, gestionabile, ingorând monștrii mai sus amintiți.
Constat că și literatura a devenit tezistă pentru că e poziția mai comodă. E mai ușor să cauți țap ispășitor în societate și să faci din pielea lui mânuși și din blana lui port drapelul unei cauze cu șanse de izbândă decât să faci față revoltei existențiale.
Trăim în sinea noastră. Chinul existențial e mai grav decât orice rău politic. Sunt forme de tortură intimă de care drepturile omului nu te pot apăra. E o nedreptate că ne mor cei dragi, dar ce stat și ce politici ne pot apăra de ea?
Oamenii sunt îndoctrinați ideologic să aibă reacții standard la chestiuni pe care, în mod firesc, fiecare le gestionează în felul și în ritmul propriu, reacții care frizează imbecilitatea dacă ținem cont că vezi revoltă și mostre de ”empatie” virulentă când e vorba de suferințe cu miză social politică, și vezi impasibilitate, amorțire, indiferență în fața celor de alt hram deși ele ne unesc, în ele suntem asemeni...
Acești indivizi reușesc să fie cu succes periferici în propria viața. Se pare că revolta pe teme superficiale îi menține la suprafață.
Această politizare a suferinței este din ce în ce mai răspândită, pare a fi boala secolului.
O putem numi suferință interpretată, indirectă, trecută prin filtre și amplificatoare. Conștiința e colonizată de idei care ocultează accesul la dramele majore. Un psihanalist ar putea vedea în asta chiar o sursă de nevroză. Aparent, această politizare a suferinței e o iluzie protectoare, pentru că e un travesti civilizat, al celor implacabile. E o încercare de domesticire a marilor dureri, dar eșuată pentru că ele sunt înlocuite sau blocate cu altle, artificiale.
Practic suntem împreună în ceea ce ne desparte (polemici, critică, dezbateri) și singuri în ceea ce ne apropie și ne face asemeni, în lucrurile universale. Ele nu sunt bifate, nu sunt niciodată epuizate.

Niciun comentariu: