Si totusi…
Cind Jossa isi pierdu singurul fiu, compuse un haiku, printre cele mai frumoase din cite exista:
Stiam ca lumea e
ca o picatura de roua
Si totusi… si totusi…
Jossa era un poet profesionist. La moartea unicului sau fiu nu i se putea cere altceva decit sa scrie un haiku. La prabusirea intregii lumi, Jossa n-ar fi putut sa-si faca mai bine datoria decit scriind un haiku. Si totusi…
Daca Jossa ar fi ales din gama limitata de gesturi umane un altul, nu l-ar fi putut implini la fel de bine. Daca si-ar fi facut harakiri, daca si-ar fi mutilat un membru, daca ar fi plecat in muntii T’en t’ai, daca s-ar fi tavalit in cenusa, daca ar fi devenit calugar buddhist, toate aceste gesturi ar fi fost infinit mai putin adinci decit un haiku. Prin nimic nu putea Jossa reface miracolul prezentei fiului sau. Si totusi…
Groningen, 29 ianuarie 1977
Arta fugii
Fuga este o arta inventata de un ordin monahal buddhist, ca si karate-ul sau judo.
Kara-te, care inseamna practic „miinile goale“, a fost nascocit din pricina interdictiei de a folosi unelte de metal. Calugarii spargeau lemne cu miinile. In acelasi timp, pentru calugarii vagabonzi, kara-te slujea ca tehnica de aparare impotriva banditilor.
O data cu alte arte folositoare, aceiasi calugari au perfectionat pina in cele mai neinsemnate detalii si arta fugii. Ea consta in a-i face pe ceilalti sa creada ca te afli aici, in vreme ce, de fapt, ti-ai schimbat locul. O persoana crede ca te afli in fata ei, dar tu te afli in alta parte. O alta crede ca ii vorbesti de la stinga, iar tu ii vorbesti de la dreapta.
Arta fugii, ca rezultat, iar nu ca proces, inseamna a-i face pe altii sa confunde directia in care se afla artistul. Cit priveste tehnica in sine, nimeni nu a reusit s-o descopere si sa si-o insuseasca in mod corect. In vreme ce se stie aproape totul despre kara-te, despre artele martiale si despre ikebana, arta fugii a ramas inconjurata intr-o aura de adinc mister, poate fiindca este deosebit de dificila, iar rezultatele ei sint ingrijoratoare. Se afirma ca ar fi vorba despre un fel de hipnoza, dar nimeni n-ar putea explica modul in care ea poate fi realizata.
De asemenea, nimeni nu poate afirma ca a vazut vreodata pe cineva practicind arta fugii. Aceasta deoarece iluzia ca artistul se afla intr-un anumit loc este totala, in vreme ce prezenta efectiva a sa intr-un alt loc nu este simtita. Este posibil ca in fiecare zi sa asistam la magistrale experiente ale altora fara sa ne dam seama si fara sa aflam ca, in fond, eram in mijlocul unor evenimente exceptionale: priveam arta fugii, arta subtila care nu produce nici o transformare in lume. Se poate presupune ca e nevoie de un antrenament special pentru a intelege care este locul adevarat al practicantilor in raport cu spectatorii lor ignoranti si de aceasta insusire beneficiaza numai artistii insisi.
Groningen, 30 ianuarie 1977
Viaţa? Un joc!
O carte care s-a vândut foarte bine în Italia anul acesta este Să ne jucăm de-a filosofia, de Ermanno Bencivenga. Teza de bază a autorului este că filosofia e un joc. În Greierele: Jocuri, viaţă şi utopie, cartea recentă a lui Bernard Suits (1978), autorul ne învaţă că viaţa însăşi este un joc şi că miza ei este întotdeauna utopică. Filosofi ai ştiinţei şi epistemologi ca Paul Feyerabend ne învaţă că nici ştiinţa nu e altceva decât un joc cu anumite reguli. Iar unele dintre ultimele cărţi publicate de mine – şi în special ediţia engleză a cărţii Arborele Gnozei (ieşită în franceză sub titlul Les gnoses dualistes dOccident) demonstrează că nici religia nu e altceva decât un joc. Iar aceasta se poate urmări prin simple formule matematice şi argumente care nu admit replică.
Într-adevăr, istoria umană în general pare un joc, şi încă jucat foarte prost. Cu toţii jucăm în el. Ne duce când în sus, când în jos. Ne-am născut în nişte pătrăţele numite „ţări“, iar unele pătrăţele sunt mai bune decât altele. Pătrăţelul pe care scrie România pare unul dintre cele mai proaste, şi ca să începi jocul, şi – mai ales – ca să-l sfârşeşti.
În fiecare pătrăţel ai reguli peste reguli. Una din primele reguli e iubirea de pătrăţel, care deseori – în cazul pătrăţelelor proaste – este cel mai idiot sentiment inoculat în creierul vreunui om sau animal.
Nici plantele nu iubesc pătrăţelele care le tratează prost, deci cu atât mai mult oamenii n-ar trebui s-o facă. Dar această nedragoste de pătrăţel ar trebui corectată cu o întrebare pragmatică: există vreun alt pătrăţel unde pot să mă duc? Răspunsul la această întrebare e îndeobşte negativ: nu există nici un alt pătrăţel dispus să accepte transfugi, mai ales cu nemiluita. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem îndată după aceea este: de ce nu iubesc pătrăţelul meu şi vreau să plec din el? Răspuns: evident, pentru că pătrăţelul e prost. Dar de ce e prost?
Când ajungem să ne punem această întrebare e de sperat că resimţim o anumită jenă. Din cauză că ne dăm seama că noi nu suntem în afara pătrăţelului, ci parte din el. Dacă el ne tratează prost, înseamnă că ne tratăm prost noi înşine. Aşadar, dacă nu putem pleca din pătrăţel, măcar să-l facem să ne trateze cum se cuvine. Ceea ce revine la a ne trata pe noi înşine cum se cuvine, întrucât pătrăţelul nu e ceva abstract, ci e suma noastră.
Problema aceasta şi-au pus-o protestanţii de îndată ce au înfiinţat state naţionale. Ce trebuie să fie Statul? Statul e ceva neplăcut, şi-au dat ei seama. E întotdeauna bazat pe constrângere. Dar e, în acelaşi timp, necesar. E necesar ca noi toţi să ne simţim bine făcând un minim efort. Numai că presupunerea fundamentală a statelor protestante este că ele sunt cinstite. Când te naşti în pătrăţelul România, una dintre primele reguli ale jocului pare a fi: statul român a fost totdeauna necinstit, deci e fatal ca el să rămână necinstit. Dacă acesta este cazul, atunci nu e mai bine să părăsim România?
Poate, dar n-avem unde ne duce. Singura noastră posibilitate e aceea de a schimba regula fundamentală a jocului: a schimba statul român din necinstit în cinstit.
Cum e posibil? Există în România vreo forţă cinstită la ora actuală? O forţă în care putem să avem încredere pentru un viitor uman, prielnic?
Aici, desigur, cădem în capcana alegerii: chiar dacă această forţă există, nu toţi vor fi conştienţi de ea; mai mult, deoarece mulţi nu sunt cinstiţi, dacă ar fi conştienţi de ea ar alege împotriva ei. Dar unde să găsim o forţă atât de vicleană încât să-i convingă pe cei cinstiţi că e cinstită şi pe cei necinstiţi că e necinstită, astfel încât să fie aleasă unanim?
Viitorul României şi viitorul dumitale, cetăţean român, este un joc. Toţi l-au jucat până acum atât de strâmb, încât ţara a ajuns de ocara lumii întregi. Ce-i de făcut?
Un singur lucru: haide să-l jucăm bine. Haide să-l jucăm cinstit. Haide să-i tratăm pe toţi, să-l tratăm pe fiecare aşa cum am dori ca ei / el să ne trateze pe noi. Haide să simplificăm la maximum jocul birocraţiei, haide să ne facem viaţa cât mai simplă şi frumoasă, fără hidra ideologiei.
Haide să ne dăm seama că noi înşine punem miza jocului, utopia în care dorim să trăim. Utopia României de azi e încă atât de hâdă, încât lumea întreagă se întreabă dacă nu e ceva definitiv putred. În România.
(Inedit. Articol scris în vara 1990, pentru rubrica Scoptophilia din revista Lumea liberă românească, New York.)
„Eu sunt un noluntar“
Întrebări
1. În profesiunea dv. aveţi modele de personalităţi care să vă animeze în activitatea viitoare? De unde provin ele: din lecturile literare sau din viaţa concretă, producţie, şcoală etc.
2. Cum înţelegeţi să vă ataşaţi de profesiunea pe care aţi ales-o?
3. Ce v-a determinat s-o preferaţi?
4. Există şi discipline înrudite care contribuie la formarea dv.?
5. Alături de profesiunea de bază există şi alta pe care o practicaţi sau visaţi s-o faceţi, ca divertisment personal, să spunem, îndeletniciri artistice, muzică, literatură etc.?
6. În cursul anilor de studii şi, deci, odată cu maturizarea dv. intelectuală, s-au ivit prilejuri ca să vă atragă şi altă profesiune, eventual abando-
nând-o pe cea la care, totuşi, v-aţi fixat?
7. Vă propuneţi ca, după intrarea în producţie, să realizaţi un lucru excepţional, care să vă satisfacă personal, ca şi pe tovarăşii dv. de muncă? Ce anume?
8. Credeţi că există un „moment de cumpănă“ în trecerea de la viaţa studenţească în producţie?
Răspunsuri
1. Mi-e teamă că tocmai eu am să fiu oaia neagră a anchetei dv. Am să încerc pentru asta să răspund cât mai logic, căci e singurul mijloc de a ieşi din situaţii complicate. De-aici,
dacă-mi permiteţi, cred că a izvorât necesitatea socială a apariţiei sofismului. Sunt student la Politehnică, asta denunţă şi viitoarea mea profesiune: inginer electroenergetist. N-aş putea spune că m-a călăuzit şi nici că m-a „animat“ vreodată cineva. Nu m-am interesat, dar cred că „a anima“ vine de la animus şi ar însemna aproximativ „a da suflet“. Eu am să mor cu tot atât suflet cât aveam înainte de transmigrări, ab origine. Aşa că lecturile, viaţa concretă, producţia şi mai ales şcoala tot nu ajută la asta cu nimic.
2. Adevărul e că ceea ce înţeleg e numai nevoia să nu mă ataşez de o asemenea profesiune. Dacă oamenii se împart în voluntari (volo, velle – a voi) şi noluntari (nolo, nolle – a nu voi), eu sunt un noluntar. Noluntarii, dacă-şi permit să voiască ceva, e numai să fie lăsaţi în pace, afară de cazul în care nu vor nimic. Eu aş dori să fiu lăsat în pace.
3. E de la sine înţeles că nimic nu m-a putut determina să prefer un lucru pe care nu l-am preferat nici unui altuia. Preferinţa e o categorie structurală, circumstanţială, opoziţională. Eu m-am gândit că trebuie să mă obosesc cât mai puţin şi bunul simţ comun zice că asemenea oameni trebuie să fie ingineri. Bunul simţ comun e un etalon necesar al prostiei economicoase. Eu recurg la el cu încredere în situaţiile în care, nevoit fiind să aleg ceva, m-aş putea trezi, mai ştiţi, în spate cu cine ştie ce îngrozitoare Erynii.
4. Sigur că nu, pentru că ingineria nu se înrudeşte cu nimic. În Univers are, pare-se, un statut aparte. Eu nu-mi imaginez un inginer cu vocaţie, deşi există, fără îndoială. Cei pe care i-am văzut erau, ontologic vorbind, cam mărginiţi. Nu mă refer la efecte, ci la cauze; nu mă refer la faptul că inginerul e o categorie economico-socială neapărat necesară, ci la faptul că el există şi în calitatea asta e cam mărginit. Și cu asta vreau să zic că nu se formează ca om, ci numai ca inginer. Or, pare-se, întrebarea dv. se referea la măsura în care se formează ca om. Unamuno zicea: nos hacemos şi iată că ontologia lui nu prevedea un element categorial recalcitrant şi rebarbativ: inginerul. În măsura asta, putem zice cu Ortega y Gasset: El inginer y los otros.
5. Ca divertisment personal, să spunem, visez să practic profesiunea de homo, indiferent că: sapiens, faber, ludens. Nimic altceva, niciodată.
6. Nu.
7. Nu.
8. Nu cred nimic şi nici asta, dar nu va fi oricum prea important. Fiecare agonist agonizează la sfârşitul studiilor mai tare, gândindu-se că perioada socialmente necesară pentru învăţat s-a dus şi el n-a învăţat nimic. Fluxul ontic se întoarce în asemenea momente ad utterum şi prilejuieşte un soi de anàmnesis amar subiectului. Cotitura e o întoarcere de 360º. (Al. Debaran)
(Răspuns nepublicat la o anchetă pentru Viaţa studenţească - Profesiune şi destin cetăţenesc, 1972. Titlul aparţine redacţiei.)
4 comentarii:
O prietenie si citeva neintilniri
Andrei PLESU
Cind ne-am cunoscut (prin intermediul lui Victor Ivanovici), Néné Culianu era in penultimul an de facultate, iar eu in primul an dupa absolvire. Mi-a fost limpede, de la bun inceput, ca mai tinarul meu amic era mai matur decit mine: cu o formatie mai solida, cu o disciplina interioara incoruptibila si cu o vocatie deja cristalizata. Pe de alta parte, parea timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau citeva intrebari „absolute“ (adica rostite ultimativ, à la russe) despre Absolut. Bijbiiam, cum s-ar spune, in acelasi mister. In ce ma priveste, eram epatat de lecturile si inzestrarile lui, acestea din urma avind, in mod vadit, insemnele fenomenalului. Lucra rapid si intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fara fisura, zile si nopti intregi. La un moment dat, m-a gazduit in camera lui din strada Turda, de o perfecta precaritate: neincalzita in plina iarna, cu un pat ingust acoperit de carti (asa incit noi dormeam pe jos), fara anexele minimale ale unei gospodarii. Néné avea aerul ca nu maninca niciodata: daca erai atent, il puteai surprinde, uneori, bind lapte cu putina miere. Intr-o noapte, l-am vazut asezat „in lotus“ linga masina de scris, pentru a-si incheia lucrarea de licenta: un text despre Giordano Bruno, redactat torential, direct in italieneste, intr-un timp record. Era, totusi, o gazda indatoritoare. Impreuna cu prietena mea de-atunci ne simteam protejati cu grija, ca de un frate mai mare, desi, in realitate, „batrinii“ eram noi.
Plecarea lui definitiva m-a afectat, fara a ma surprinde. Simtisem intotdeauna ca apartine altui context, ca trebuia sa evolueze pe o scena mai larga. Regretam insa suspendarea abrupta a unui dialog, care nu avusese ragazul de a se rotunji, de a-si epuiza potentialul. Intilnirea noastra fusese extrem de vie, dar raminea frugala, neconsumata. Dovada e incetarea oricarei comunicari pina in mai 1977, cind, bursier Humboldt la Bonn, am primit de la Culianu prima din cele trei scrisori de mai jos. Scrisoarea, vag nostalgica, tatona perspectiva unei reintilniri: ar fi putut incerca o vizita scurta, in drum spre „casa“, adica spre Milano… Scrisoarea din iunie, cea mai interesanta, explica, totusi, imposibilitatea intilnirii anticipate in mai. Intre Groningen si Milano nu mai incapea excursul Bonn. A urmat o noua tacere, de sase ani. A treia scrisoare m-a gasit la Heidelberg, invitat de aceeasi Fundatie Humboldt, intr-un moment in care, in tara, devenisem somer, ca urmare a confuzei afaceri „meditatia transcendentala“. Autoritatile romanesti imi dadusera un pasaport cu sugestia transparenta de a-mi transforma bursa in exil permanent. Néné, pe un ton pragmatic si cordial, pune la cale o intilnire in Germania care, de aceasta data, s-a realizat. A venit la Heidelberg, de unde, impreuna cu Gabriel Liiceanu, am pornit-o cu totii spre Paris. (Urma sa-i cunosc, acolo, pe Ierunci, carora Néné le anuntase, telefonic, venirea noastra: „Je vous apporte des primeurs“…) Am petrecut, cu prilejul acesta, destul de mult timp impreuna si am putut discuta pe indelete.
O prietenie si citeva neintilniri (partea a IIa)
Andrei PLESU
Cu toate acestea, in mod ciudat, desi stateam, in sfirsit, fata catre fata, asa cum ne-o dorisem de mult, „intilnirea“ n-a mai avut loc, contactul, in loc sa se refaca imbogatindu-se, s-a surpat. In 1977, desi nu ne putusem vedea, eram inca „cuplati“: Néné – nesigur, suspendat intre doua lumi de ale caror „determinatii“ contradictorii nu reusise, deocamdata, sa scape. Eu, la rindul meu – pendulind intre destinul intoarcerii si acela al unui eventual exil, nelimpezit profesional, asteptind, febril, o salvatoare surpriza. Pe scurt, eram amindoi nefericiti: aveam despre ce vorbi… Imi amintesc ca, in timpul unei convorbiri telefonice, Néné imi spusese brusc ceva in sanscrita. N-am inteles. Nu progresasem, ca el, in plan filologic, dupa inceputul comun pe care il pusesem studiilor noastre orientale la Bucuresti (am si acum gramatica lui Simenschi, pe care Néné mi-o facuse cadou). Mi-am dat seama ca vechiul meu prieten ma testa si ca pierdusem testul. Dar chiar si asa, eram in continuare noi, cei de dinaintea despartirii, cu referinte comune, cu reguli de joc si cu o placere a jocului pe care le impartaseam. In 1983, lucrurile se schimbasera. Néné „se normalizase“, era integrat. Cind incercam sa reiau dezbaterile despre „Absolut“ de-acolo de unde le lasasem, imi raspundea, zimbind, ca nu mai are ragaz pentru acest tip de intrebari. Se oferea, in schimb, sa-mi produca retete sigure pentru o inserare rapida in mediile academice occidentale, in cazul – recomandabil din punctul lui de vedere – in care as fi dorit sa nu ma mai intorc in Romania. Ceea ce fusese interiorizare retractila era, acum, seninatate asezata. Néné arata bine, à l’aise, avea un simpatic si discret inceput de burta. N-as vrea sa se inteleaga ca pregatesc terenul unui contrast romantic intre savantul „ajuns“, adaptat si, se subintelege, apter, pe de o parte, si „sufletul“ inca tinar al cautatorului tenebros din provincia dunareana. Burta, slava Domnului, aveam si eu. Dar eu evoluasem mai putin, iar el mai mult, eu intr-o directie, el intr-alta. Intr-un cuvint, nu mai bijbiiam in acelasi mister. Néné refacea – cel putin asa mi se parea – traseul maestrului sau Mircea Eliade: consimtise unei anumite conformitati universitare, dupa ce debutase, ca si Eliade, sub semnul unei fulgurante autenticitati. Or, eu crezusem ca Néné avea marea sansa de a incepe acolo unde Eliade sfirsise si ca, tocmai de aceea, ii era harazit un „lansaj“ mai amplu si mai inalt. Pe de alta parte, percepeam deja in constructia intelectuala a prietenului meu o dimensiune aparte, rezultata dintr-o asumare, pentru mine enigmatica, a ultimelor noutati tehnologice: spatii virtuale, internet etc. Cercetarile lui capatau, in lectura mea, o insolita coloratura science-fiction. Una peste alta, Néné continua sa ma uimeasca, isi pastra „fenomenalitatea“, dar probabil din pricina (dez)orientarii mele, nu mai era un interlocutor. Dupa 1983 am reintrat in mutenie, pina la inadmisibilul sau sfirsit, el insusi atit de eliadesc, in fond… De scris, mi-a mai scris o data, in 1989, dar datorita statutului meu din acel moment, scrisoarea n-a ajuns la destinatie. Am citit-o tirziu, publicata in volumul postum Pacatul impotriva spiritului si am fost foarte miscat de solidaritatea frateasca pe care Néné intelegea sa o exprime intr-un moment dificil al vietii mele.
O prietenie si citeva neintilniri (partea a IIIa)
Andrei PLESU
In tineretea noastra bucuresteana, a existat un episod George Balan. Muzicologul facea, la hotarul dintre anii ’60 si ’70, sali pline la Atheneul Roman, cu conferinte foarte gustate mai ales pentru picanta lor subversiune mistica. Balan avea o buna (si pentru vremea aceea rara) biblioteca in casa lui din Sinaia. Impreuna cu Néné, pofteam acut la cartile de-acolo si ne duceam, din cind in cind, sa citim, cu incuviintarea maestrului care, in schimb, ne cerea sa traducem in romaneste pentru invataceii sai texte de Rudolf Steiner. Néné traducea, cu extraordinara lui dexteritate, 20-30 de pagini pe dimineata, ceea ce ma dadea de rusine. Nu consunam cu vederile gazdei si uneori se nasteau polemici. (Intr-o zi, tensiunea din Balan si Néné ajunsese paroxistica. „Sa ne oprim!“, a spus Néné. „Sa ne oprim inainte de a provoca duhurile casei!“. In clipa urmatoare, unul din becurile incaperii in care ne aflam a pocnit.) Era inevitabil ca George Balan sa ajunga in vizorul Securitatii. In imprejurari de care nu-mi amintesc bine, s-a pus problema unei actiuni comune in sprijinul sau. Néné a chibzuit indelung si, in timpul unei plimbari prin Cismigiu, mi-a spus: „Nu ma bag. Nu e razboiul meu!“. M-a frapat, in scrisoarea sa din iunie ’77, reaparitia temei razboiului: Néné se simtea „dinaintea cine stie carei batalii“. Ma intreb inca si azi care va fi fost razboiul acesta. N-am raspuns ferm. Dar imi este limpede ca prietenul meu era angajat intr-o cruciada patetica, a carei miza imi scapa si in iuresul careia a cazut mort.
El a vazut si a murit
H.N. Bialik
El a intrat in gradina secreta
a intelepciunii; cu torta ridicata.
Cincizeci de porti aflind in gradina;
Spaime la fiecare pas: abisuri fara
capat si
Munti inaltati la nesfirsit.
Portile au stralucit de sabii, iar
dincolo de
Prag, serpii se furisau, asteptind;
Dar el a trecut in pace pe linga toate
acestea: ocolind
serpii; ferindu-se de sabii.
Acum de miezul miezului s-a apropiat,
cu torta
Inainte; reducind spaimele la
Tacere, prin nesabuinta sa;
si intrebindu-se:
Va reusi sa treaca de a cincizecea
poarta?!
O, da, va reusi si va intra in ascunzisul
niciodata atins
De picior omenesc; si se va indrepta spre granitele situate dincolo de
Granite – spre locul unde se unesc
contrariile
In insasi sursa lor.
Si cu efort inainteaza, gasind caile cele
mai drepte,
Incovoiat;
Dar a ajuns, dupa un timp, undeva
Unde nu era timp, nici spatiu.
Atingind limitele luminii si ale
intunericului;
La marginea nimicului, abis niciodata
vazut de ochi omenesc.
La a cincizecea poarta, si ultima:
O, Dumnezeu Ascuns – Cit de departe,
pina si acum!
Torta arde mocnit, intunecat, cararile se
intretes;
Devorind caile diforme –
Toate fiind doar intrari spre intrare;
Unde e poarta cea din urma, miezul,
cetatea?!
Acum sufletul lui extenuat e zavorit in
efort;
Lumina ochilor ii e rapita, spiritul
distrus;
Nu se mai poate tine drept ca sa
inainteze,
Se furiseaza lipit de pamint.
Praful se incleiaza, gura lui mai cere
inca, arzind
De dorinta fara sfirsit; si spune „O,
de-as putea ajunge
La a cincizecea poarta; doar sa vad, o
clipa –
Dincolo de valul care ascunde“.
Ruga i-a fost auzita; si inainte sa se
stinga torta,
El a atins tinta –
si inaintea lui a aparut, perfecta,
A cincizecea poarta, pura, piatra ivorie.
Cu mina tremurinda; orbit de
splendoare,
Ochiul lui loveste. Va-ndrazni sa bata?
Ezita o clipa, inca una;
si brusc intarit, ridicindu-se,
Apasa poarta.
Torta atunci aproape s-a stins,
iar poarta s-a deschis;
si el a vazut inauntru;
Cu trupul aplecat peste gardul de fum,
si gemind
Pe muchia Nimicului.
(1906)
Trimiteți un comentariu