Haris Vlavianos: Arhitectura pasiunilor Cu si prin Angela Bratsou & Stavros Deligiorgis, peromaneste

.

.

Poezia – o cale de a fi tu însuți. Haris Vlavianos: „Arhitectura Pasiunilor“

Maria-Gabriela Constantin

Arhitectura pasiunilor este, în felul ei, o carte-eveniment. Este vorba despre primul volum bilingv publicat de Editura Rawex Coms, apărut sub egida Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România; ca atare, este o piatră de hotar, un început de drum, dacă vreți, al unei noi serii de poezie contemporană. Autorul, el însuși traducător – al lui Walt Whitman, Ezra Pound, William Blake, Wallace Stevens, Fernardo Pessoa, ca să numim numai câțiva – și editor al revistei literare ateniene Ποιητική (Poetica) – considerată una dintre cele mai prestigioase reviste literare grecești, dacă nu chiar cea mai importantă revistă de poezie din Grecia –, a venit la această lansare bucureșteană și ne-a făcut plăcerea de a citi câteva dintre poezii în original, urmat, în română, de cei doi traducători, Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis.

Poezia și timpul

Am admirat și acum, ca și în alte dăți, simplitatea cu care autorul și-a citit versurile, simplitate care, la o privire mai atentă, dezvăluie mai multe paliere de lectură. Fel aproape contrapunctat de a reda o emoție structurată poetic – ca și când ai citi un fapt divers. Aproape în același fel în care frumosul se camuflează în cenușiu, de parcă ar fi lipsă de expresivitate, ceea ce este elaborat se ascunde, în cazul nostru, într-o aparentă simplitate: de lectură. Nici Haris Vlavianos nu a fost o excepție în acest sens. A citit câteva dintre poeziile sale aproape bagatelizând natura lor profund meditativă și analitică.
„Cred că poezia este o cale de a fi tu însuți”, a afirmat poetul Vlavianos la o conferință TED[1] ținută în Grecia, în 2015 –, și ce mi-a plăcut este că a vorbit nu despre sfârșitul poeziei, ci despre sfârșitul lecturii. Până aici, nimic nou, s-ar putea argumenta. Dar apoi, a propus reconsiderarea raportului cu timpul. Iar aici, merită să ne oprim o clipă.
Pentru a citi poezie avem nevoie de un ritm mai lent, avem nevoie de ralanti. Trebuie să ne domolim, să ne dăm răgazul de a descoperi oglinda poeziei. Dar, pentru ca oglinda să reflecte corect acel ceva de care suntem neîncetat însetați, să fie cu alte cuvinte o reflecție, iar nu o refracție, se cere să stabilim o relație adecvată cu ea, iar acest lucru se petrece prin intermediul timpului. Încetinirea ne va ajuta să percepem imobilitatea perenă a timpului doar prin intensitatea care accelerează și, paradoxal, tocmai astfel încetinește totul, iar din această înmărmurită nemișcare se naște șansa poeziei de a fi oglindă.

Despre volum

Titlul. În original, Η αρχιτεκτονική του πάθους a fost redat în română printr-o formă de plural: Arhitectura pasiunilor. Sigur, traducerea înseamnă interpretare, iar cei doi traducători care au tălmăcit volumul au optat pentru pasiuni (corespondentul în greacă, των παθών, ar fi însemnat „pătimiri”), urmând, fără doar și poate, ideea că pasiunea se răsfiră în nenumărate variante, care își cer deopotrivă propria lor raison d’être. Totuși, opțiunea pentru singular ar fi fost, cred, mai potrivită. „Arhitectura” este doar un alt cuvânt folosit de Haris Vlavianos pentru a desemna poezia, iar „pasiunea” un alt termen pentru trăire, experiență. Ambele – unice și atotcuprinzătoare ca niște mari categorii filozofice. Ideea este, practic, a contrastelor dintre unități, a corespondențelor aproape matematice.

Arhitectura și pasiunea. Poezia și viața.

Haris Vlavianos a explicat pe scurt la lansarea volumului opțiunea pentru titlu, vorbind despre natura poeticului ca demers intelectual, ca efort noetic de a struni pasiunea, prin neîncetat control, dându-i o formă structurată.
Dar găsim și pe coperta a patra a volumului un citat al autorului în acest sens:
„Pentru că, totuși, mă interesează mai mult procesul în sine al actului poetic, adică modul în care cuvintele, combătând violența internă a limbajului, încearcă să producă sens, prefer următoarea observație simplă a lui Chesterton: «Există în spatele minții fiecărui artist ceva ca un anume tip, un fel de structură arhitecturală. Este peisajul viselor lui.»„
O observație: pare neobișnuită opțiunea de a transcrie numele autorului indicând locul accentului: Vlavianós în loc de „Vlavianos”. Transcrierea numelor grecești în limba română este tributară uzanțelor altor limbi. Ar trebui atunci să scriem oare: Seféris, Palamás, Kaváfis, Elítis, Kazantzákis, Sikelianós? Cu siguranță, nu. Am întâlnit acest fel de transcriere în traducerile englezești și am crezut inițial că este vorba de o eroare. De asemenea, transcrierea „Kavafy” – pe care prezentul volum o preferă, în dauna tradiționalului „Kavafis” – mi s-a părut o neglijență sau un împrumut din engleză (dar atunci, ar fi fost Cavafy).
Arhitectura pasiunilor, această reușită, în felul ei, transpunere a poeziilor lui Haris Vlavianos în limba română, pune la nivel de traducere câteva probleme de ordin denotativ și, uneori, de referințe culturale.
Să le luăm pe rând.
Traducerile redau bine atmosfera poeziilor din original. Poemul are aceeași forță și prospețime ca în grecește, cum ar fi bunăoară în fragmentul care urmează:

Tot ce se pierde / O,τι χάνεται
este salvat în noi / διασώζεται μέσα μας
drept ceea ce este pierdut. / ως αυτό που χάνεται.
Crizantemele pe care le ții în mâini / Τα χρυσάνθεμα που κρατάς στα χέρια
nu sunt crizantemele pe care în mâini le ții. / δεν είναι τα χρυσάνθεμα που στα χέρια κρατάς.
Sunt praf. / Είναι σκόνη.
Cuvinte care încearcă să interpreteze sensul / Λέξεις που προσπαθούν να ερμηνεύσουν το
acestui gest premeditat. / νόημα αυτής της προσχεδιαμέμης χειρονομίας.
Necesar, dar zadarnic / Αναγκαίας αλλά μάταιης.

Păcat că prețul este acela de a renunța uneori la muzicalitatea aparte a versurilor din original, de o respirație mai lungă, un ritm interior mai amplu, care, fără doar și poate, ar fi putut fi redată adăugând ici-colo câte un cuvânt ca să redea versul mai lung al originalului grecesc.
La nivel denotativ, uneori, traducerea românească pare să oglindească palierul semantic principal, în detrimentul corespondentului, conferind textului poetic, în transpunerea românească, o notă de stranietate pe care nu o are în original. Un exemplu: το πρώτο φως της ημέρας redat prin „prima lumină a zilei”, înseamnă, de fapt, „la ceasul dimineții”, „la mijitul zorilor”.
Astfel, fidelitatea față de literă devine înșelătoare în spirit.
Iată un alt exemplu în acest sens, unde, chiar la finalul poeziei, efectul cumulativului din grecește se pierde tocmai din cauza unei conotări, credem, greșite. Am ales două scurte fragmente din poezia intitulată Απλή μαθηματική / Matematică simplă.

Matematică simplă

[…]

Permanent fac adunări și scăderi.
Dacă cineva moare, imediat mă uit
să văd când s-a născut,
să constat dac-a apucat să se bucure de viață.

[…]

Dar, dacă voi muri mâine,
poimâine,
săptămâna viitoare,
luna viitoare,
nu voi apuca
să-i dau ei săruturile ce-i sunt dator,
să-i spun lui cât de mult l-am iubit,
să-i spun ei cât de mult m-a durut
Nu voi apuca
să le cer iertare,
să le explic motivele,
să le strâng fața la piept,
nu voi apuca
să verific numerele,
operațiunile,
efectul.

Tο αποτέλεσμα, cuvântul final, înseamnă în greacă nu doar „efect”, ci și „rezultat”. Traducerea potrivită ar fi fost, în acest context, nu „efectul”, ci „rezultatul” unei matematici deloc simple.

Takis Sinopoulos. © Fundația Takis Sinopoulos

Citatele sunt, de asemenea, tot atâtea indicii oferite de autor, cum este bunăoară cea din Epistola Întâi către Corinteni din poezia Ordinea morală a cerului înstelat din privirea ta: «φάγωμεν και πίωμεν, και αύριον γάρ αποθνήσκομεν». Citatul a fost redat prin: „să mâncăm și să bem, fiindcă mâine murim”. În asemenea cazuri, toate citatele trebuie redate după corespondentul oficial românesc.
Opțiunea poetului Haris Vlavianos de a folosi citate și cuvinte englezești sau portugheze etc. este o modalitate a autorului de a-și presăra drumul sinuos al lecturii, în încercarea de a ne ajuta să-l decodificăm în concordanță cu intenția sa poetică. La urma urmei, de ce i s-ar cere poeziei să fie simplă când nici viața nu este? Sau de ce ar trebui ca dificultatea lecturii să ne îngreuneze acest proces? Fără să fie un labirint, iată că poezia rămâne un drum sinuos, dar care ne oferă neîncetat repere.
Despre folosirea cuvintelor străine, Vlavianos spunea într-unul dintre rarele sale interviuri următoarele:
„Am publicat o plachetă de versuri intitulată Adieu, cuvânt ce apare adesea la Shakespeare și la poeții romantici. Poezia și literatura în general, așa cum au constatat și formaliștii ruși, subminează familiarul, în sensul că arta face ca familiarul să devină nefamiliar. Prin urmare, un cuvânt în engleză, franceză sau latină într-un text grecesc – dacă este, firește, la locul potrivit și servește un anumit scop, produce o flacără în text. Te obligă să fii atent nu numai la cuvântul respectiv, ci și la celelalte din context. Cu alte cuvinte, se creează brusc un cadru care este pus într-o altă lumină […]. Întrebarea este dacă poemul are cu adevărat nevoie în acel punct de această mică aberație lingvistică” (Interviu realizat de V. Tsiloni și apărut în revista Intellectum / 2007–2008, vol. 3, pp. 71–91; ; traducerea mea, M.-G. C.)
Traducătorii volumului lui Vlavianos au păstrat de cele mai multe ori cuvintele străine, dar alteori au preferat să le traducă, iar efectul nu a fost mereu cel scontat. În poezia intitulată: Γιατί γράφω ποιήση; / De ce scriu poezie?, avem următorul fragment:

«Επειδή διεκδικώ διαρκώς αυτό που δεν μπορεί ποτέ ν΄
αποκτηθεί: la fleur, l’absente de tous bouquets».

În traducerea românească, fragmentul este redat după cum urmează:

„Pentru că în mod constant sunt în căutarea a ceea ce nu poate
fi dobândit: floarea cea absentă din toate buchetele
(N.t.: Mallarmé, Avant-dire au «Traité du verbe» / Despre arta poetică).“

Chiar dacă versul sună foarte bine în limba română, respectând intenția poetică a autorului, ar fi fost neîndoios mai potrivită păstrarea citatului din original, iar sursa, eventual, amintită într-o notă de subsol, dar nicidecum inserată chiar în trupul frazei poetice.
Poezia mai sus amintită se încheie după cum urmează:

„Pentru că viața mea este un poem fără sfârșit, plin de greșeli
și omisiuni pe care în zadar încerc să le finalizez.”

În original:

«Επειδή η ζωή μου είναι ενα ημιτελές ποιήμα, γεμάτο λάθη
και παραλήψεις, που ματαία προσπαθώ να ολοκληρώσω.»

 Este vorba aici despre poezie, nu despre greșeli și omisiuni, e vorba de împlinirea vieții-poem, rămasă încă fragment, și preschimbarea ei într-o opus magna prin apoteoza inevitabilă a morții. Este vorba, de fapt, de o entelehie.
Traducerea corectă ar fi așadar:

Pentru că viața mea este un poem neterminat (ημιτελές), plin de greșeli
și omisiuni pe care în zadar încerc să îl termin/desăvârșesc (να ολοκληρώσω).

O altă dificultate a traducerii o reprezintă trimiterile culturale, implicite pentru cititorul grec, care se pierd uneori inevitabil în traducerea românească. Cititorul căruia i se adresează textul știe exact care sunt trimiterile și, prin urmare, îl citește în cheia corectă. Un astfel de termen este cuvântul ένδοξος (glorios). În limba greacă, acest termen are conotații plurivalente și este o trimitere directă la Kavafis: gloria că suntem bizantini («το ένδοξο μας βυζαντινισμό»), citat din poezia lui Kavafis În biserică. Kavafis însuși face trimitere la istoricul Konstantinos Paparrigopoulos,[2] cel care a inserat, ca să spunem așa, în perioada de pionierat a istoriografiei grecești moderne epoca bizantină în continuumul discursului istoric național al Eladei, repunând în drepturi această perioadă a istoriei grecești, demonstrând continuitatea istorică a grecilor și divizând istoria Greciei în antică, medievală și modernă, împotriva teoriei lui Fallmerayer.[3]
Cheia nu poate fi, desigur, decât ironică, în opțiunea lui Vlavianos, de a folosi acest termen de mai multe ori în această plachetă de versuri.
Cu toate că nuanța mai sus amintită se pierde, frumusețea versului în traducere rămâne neștirbită, reinventându-se de sine stătător în română, cu limpezimea și demnitatea versului din original.
Un alt exemplu elocvent:

„O altă săgeată urmează întotdeauna săgeata din paradoxul lui Zenon:
cea care a străpuns-o și a rupt-o în două.
Prin urmare, fiecare se stinge întotdeauna singur în
prezentul său glorios
pe măsură ce ziua înaintează încet, nepăsătoare spre
sfârșitul ei.”
(Fragment din poezia Apus de soare fără idilă 2.)

Calitățile volumului Arhitectura pasiunilor tradus din neogreacă sunt incontestabile: înainte de toate, publicarea unui important poet contemporan grec. De multe ori, versurile traduse produc o puternică emoție poetică, volumul conținând fragmente memorabile, profunde, care se ridică la înălțimea originalului:

„Fiecare secol cu declinul lui.
Fiecare adevăr, o afirmare a morții.
Frumusețea se complace dansând peste ruinele zilelor de ieri
în timp ce viața își regizează din nou propriul infern hilar.
Am îngenuncheat totuși înaintea chipului Său;
unul ținând Oedip în mână,
altul, Commedia sau Quartetele,
cerând cu insistență să credem
crezând în cele din urmă
că minunea mărturisită de atât de mulți
se va îndeplini.
S-a întâmplat.
Am găsit o formă
care să ne cuprindă fața;
o melodie care să dureze
mai mult decât un suflu;
un final care să-și asume
povara pierderii
– ceva infim
aproape un nimic
dar suficient pentru un semn de exclamare;
pentru un punct provizoriu.”

Iată un poem (Απώλεια [„Pierdere“]) în care versul pare că se zămislește din nou în limba română. (O singură remarcă privitoare la primul vers din strofa a doua: «Γονατίσαμε ωστόσο μπρός στο εικονισμά Της» este redat în română prin: „Am îngenunchiat totuși înaintea chipului Său;” Majuscula folosită în cazul adjectivului posesiv „Său” induce puțin în eroare, făcând trimitere directă la ideea Mântuitorului sau chiar a Creatorului. În fapt, în textul grecesc este: a icoanei Sale [«εικονισμά Της»], căci adoratorii – creatorii, oameni de litere, compozitori – își aduc prinosul în fața Ei, a Frumuseții, cea care se complace dansând peste ruinele zilelor de ieri, divină zeitate splendidă, nepăsătoare și intangibilă.)

Salvarea vremelnică prin frumusețe.
Iar în acest demers / proces, poezia – o cale de a fi tu însuți prin mijlocirea timpului.

Ne bucură publicarea unor poeți contemporani importanți, într-o lume editorială al cărei criteriu principal, hotărâtor este vandabilitatea. Apariția unui volum de poezie e un act de curaj și responsabilitate, iar Arhitecura pasiunilor este un astfel de volum. O mai mare acuratețe în traducere și redactare ar fi făcut rezultatul și mai notabil.
Închei cu o urare grecească: unei cărţi noi i se urează, ca şi unei ambarcaţiuni lansate la ap[, Καλοτάξιδο! Deci: „Vânt în pupă!”
La mai mare și la mai multe! Sperăm că vor urma și alți poeți importanți în ediție bilingvă la Editura Rawex Coms!

---

[1] TED (Technology, Entertainment, Design – Tehnologie, divertisment și design): conferințe globale susținute de o asociație americană nonprofit, Fundația Sapling, și organizate pentru a răspândi „ideile care merită promovate”.
[2] Konstantinos Paparrigop ulos (1815–1891), istoric grec, socotit întemeietorul istoriografiei grecești moderne. Este făuritorul conceptului de continuitate istorică a Greciei din Antichitate până în zilele noastre. Stabilind diviziunea tripartită a istoriei grecești – Antichitate, Ev Mediu, epoca modernă – a combătut opiniile dominante din ale vremii privind Imperiul Bizantin, ca perioadă de decadență, nerecunoscută ca făcând parte din istoria Greciei. Opera sa principală este Istoria națiunii grecești (Ιστορία του Ελληνικού Έθνους). Este cunoscut, de asemenea, pentru modul argumentat în care a combătut teoriile controversate ale lui Jakob Philipp Fallmerayer, referitoare la originile rasiale ale Grecilor.
[3] Jakob Philipp Fallmerayer (1790–1861) afirmă, în volumul I al lucrării sale Geschichte der Halbinsel Morea während des Mittelalters, 1830: „Rasa elenilor a dispărut cu totul din Europa. Frumusețea fizică, strălucirea intelectuală, armonia înnăscută și simplitatea, arta, competiția, orașul, satul, splendoarea colonadei și a templului – ba chiar și numele au dispărut de pe fața continentului grec […]. Nici cea mai mică picătură de sânge nediluat nu curge în venele populației creștine din Grecia actuală.”