Fernando Pessoa: Cartea Nelinistirii

“Valoarea lucrurilor nu este dată de timpul cât ele există, ci de intensitatea cu care le percepem şi trăim. De aceea există clipe de neuitat, lucruri inexplicabile şi persoane de neînlocuit.”

Fernando António Nogueira Pessoa (n. 13 iunie, 1888 Lisabona, Portugalia — d. 30 noiembrie 1935 Lisabona), cunoscut mai ales ca Fernando Pessoa, a fost un poet, eseist și scriitor portughez modern, reprezentant al modernismului lusitan.

Este considerat unul din cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões. Criticul american Harold Bloom, în cartea sa The Western Canon (Canoanele vestului), afirma despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, este cel mai reprezentativ poet al secolului XX.

Cartea nelinistirii

Sînt într-o defensivă nesfârşită. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.

Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.

Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.

Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.

Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.”

Autopsihografie

Poetu-i simulator.

Simulează atât de tare

Că simulează că-l dor

Dureri ce-aivea le are.

Toţi care citesc ce scrie,

În durerea ce-au citit

Simt nu două ce-l sfâşie,

Ci una ce le-a lipsit.

Şi astfel încet se mişcă,

Din raţiune minimă,

Un mic tren ca o morişcă

Ce se cheamă inimă.

Anticul ritm bătut de tălpi desculţe,

Jacques Louis David

Anticul ritm bătut de tălpi desculţe,

Un ritm pe care nimfele-l repetă,

Când pe sub arbori ţineau

Cadenţa dansului,

Să-l înviaţi pe plaja cea albă, împroşcând

Cu spumele obscure; voi, infante,

Cât timp încă teama

De teamă, nu vă opreşte;

Încingeţi-vă-n horă, în vreme ce Apolo,

Precum un ram înalt, curbează orizontul

De aur, iar marea perenă

Îşi pompează fluxul, refluxul.

Încep să mă cunosc. Eu nu exist.

Încep să mă cunosc. Eu nu exist.

Sunt intervalul dintre ceea ce doresc să fiu şi ceea ce au făcut

alţii din mine,

Sau jumătatea acestui interval, căci mai există şi viaţa...

Asta sunt, în sfârşit...

Stinge lumina, închide uşa, fă cumva să nu se mai audă

târşiitul papucilor de pe coridor,

Să pot să rămân singur în cameră şi să-mi tihnească bine de

mine.

E un univers ieftin.

(din Odă maritimă)

Cele două castele

Europa zace, sprijinită-n coate:

Din Est zace spre Vest, privind nainte;

Plete romantice-i păzesc bogate

Ochii elini, şi vremi îi trec prin minte.

Cu braţul stîng la spate-i aşezată;

Cel drept, în unghi, îl năpădeşte ceaţa.

Primul zice Italia, şi-o arată,

Al doilea Anglia, mai depărtată,

Cu mîna-n sus, în care-şi ţine faţa.

Cu ochi de sfinx, fatal, nălţîndu-şi talia,

Spre Vest, trecutul viitor, ea cată.

Iar faţa ce-l priveşte-i Portugalia.

Paznicul turmelor

IX

Sunt paznic de turme.

Turmă a gândurilor mele.

Iar gândurile mele toate sunt senzaţii.

Gândesc cu ochii şi urechile,

Cu mâinile şi picioarele,

Cu nasul şi gura.

A gândi o floare înseamnă- a o vedea şi mirosi.

Iar a mânca un fruct înseamnă a-i şti sensul.

De-aceea când , într-o zi de zăpuşeală,

Sunt trist că prea mă bucur de ea,

Şi mă întind pe iarbă,

Şi îmi închid ochii înfierbântaţi,

Îmi simt tot corpul tolănit în realitate,

Ştiu adevărul şi sunt fericit.

Păstorul Îndrăgostit

I

Pe vremea cînd nu te aveam

Iubeam Natura aşa cum pe Cristos îl iubeşte liniştitul călugăr...

Iar acum iubesc Natura

Ca un călugăr liniştit pe Fecioara Maria,

Cu religiozitate, în felul meu, ca şi înainte,

Dar cumva mai emoționat, mai apropiat.

Văd mai bine şi rîurile cînd merg împreună cu tine

Pe cîmpuri pînă la malul rîurilor;

Întins alături de tine privind spre nori

Îi văd mai bine...

Tu nu mi-ai luat Natura...

Tu nu mi-ai schimbat Natura...

Tu ai adus Natura aproape de mine,

Fiindcă tu exişti o văd şi pe ea mai bine, însă aceeaşi,

Fiindcă tu mă iubeşti, o iubesc în acelaşi fel, dar mai mult,

Fiindcă tu mă alegi pe mine pentru a te avea şi a te iubi,

Ochii mei au fixat-o mai îndelung întîrziind

Asupra tuturor lucrurilor.

Nu regret ceea ce am fost altădată

Fiindcă mai sunt şi acum tot așa.

Regret doar că altădată nu te iubeam.

Ulisse

Mitul-nimicul care totul este.

Acelaşi soare-arzînd al zării cort

E-un mit tăcut, o-nvăpăiată veste-

Al Domnului trup mort,

Viu, gol, pe creste.

Acesta, care-aici a debarcat,

Fu doar o nefiinţă existentă.

Fără a fi, ne-a-ndestulat.

Absenţa şi-o făcu prezentă,

Şi ne-a creat.

Astfel legenda-n depanare

Pătrunde în realitate,

Şi fecundînd-o curge-n zare.

Viaţa, mai jos, pe jumătate

Nimica, moare.

Zdrenţe

Ziua se arată a ploaie.

Însă dis-de-dimineaţă, era mai degrabă senin.

Ziua se arată a ploaie.

Dis-de-dimineaţă eram deja uşor trist.

Anticipare? Tristeţe? Nimic?

Nu-mi dau seama: eram trist încă de la trezire.

Ziua se arată a ploaie.

Ştiu perfect: penumbra ploii e elegantă.

Ştiu perfect: soarele e prea vulgar pentru cineva elegant.

Ştiu perfect: a fi sensibil la schimbările de lumină

nu este elegant.

Dar cine le-a spus soarelui şi celorlalte că eu vreau să fiu elegant?

Daţi-mi cerul albastru şi soarele vizibil.

Căci ceaţă, ploi, umbre - ele se află deja în mine.

Astăzi nu vreau decât linişte.

Mi-ar plăcea să am chiar şi un cămin, mai cu seamă dacă nu

ar fi al meu.

Începe să-mi fie somn de cât de mult îmi doresc liniştea.

Să nu exagerăm!

din Odă maritimă,

Ultimul poem  

Există dureri mai grele decât durerile,

Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,

Deși sunt mai dureroase ca altele.

Sunt angoase visate mult mai reale

Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații

Simțite doar cu imaginația, proprii

Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră

Lucruri nenumărate care, neexistând

Există, există cu încăpățânare,

Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...

În cupa cea verde a fluviului maiestuos

Se regăsește strălucirea albilor pescăruși...

Iar peste suflet inutilă trece o alinare

Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.

Selectie: SD