Frunze: Poezie romaneasca

Frunză verde – nucă dulce (Doină românească), Iulia Hasdeu

Frunză verde – nucă dulce!

Cu mireasmă de câmpie

Boarea vine de-mi aduce

Ce mi-a fost de jale mie.

Mândrei mele nici că-i pasă

Inimioara că mi-a frânt.

Vocea mea prin frunza deasă

Cântă singură pe vânt.

Frunză verde – nucă dulce!

Boare, vin' să nu te pierzi,

Primăvara de-mi aduce

să-mi dezmierzi!

De i-ai duce dragostea,

Dorul fraged ce mi-l ştii,

Doamne, cum aş mai cânta

Mândra de m-ar auzi!

Frunză verde – nucă dulce!

Cu mireasmă de câmpie,

Boare lină, mândrei duce

Ce mi-a fost de jale mie.

Upanişad sau Tratat despre echivalenţe, Romulus Vulpescu

Frunzele în ramuri? Prizoniere.

Libere să freamăte? Părere.

Liberă e frunza doar spre toamnă;

Libertatea clipei o condamnă

La căderea liberă, pe drumul

Consumat înspre pământ şi tumul.

De iluzii, veşted se desparte

Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.

Frunzele, Radu Stanca

Elegie de toamnă

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,

Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,

Să nu văd frunzele cum cad din ram…

Fă focul şi preumblă-te prin casă

Fără să spui nimic, nici un cuvânt…

Vreau să mă simt la tine ca acasă,

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…

Învăluită-n straie de culcare

Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,

Şi deapănă mereu, fără-ncetare,

Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta

Urgie-a toamnei care bântuie…

Şi nu mă întreba în noaptea asta

De ce mă înspăimântă frunzele…

Monosilab de toamnă, George Bacovia

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal

Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:

Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,

Loc.

În van peste foi, singur, un condei

Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei

Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,

Pot.

În curând, încet va cădea în vid

Tot.

O, va fi cândva altfel natural,

Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vis.

O ramură întârziată, Octavian Goga

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,

Când toamna palidă coboară,

Într-o grădină despoiată,

O ramură întârziată

Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale

Să te întrebi: ce taină, oare,

Ascund înţelepciunii tale

Înfriguratele petale,

Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare

Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,

Cum stai aşa, întrebătoare,

Uitându-te la biata floare,

Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute

I-a dat fiorul primăverii.

Şi-n preajma morţii abătute

A picurat, pe neştiute,

Un strop din cântecu-nvierii…

Rondelul coroanelor nepieritoare
Alexandru Macedonski

Coroane-n veci nepieritoare

Dintre frunzisurile mari

Ale batranilor stejari:

Mi-asterne umbra sub picioare.

Ducandu-mi pasii solitari,

Pe sub padurea cantatoare,

Coroane-n veci nepieritoare

Simt în frunzisurile mari.

Aleea e-n apus de soare.-

Se urca flacari tot mai tari,

Si se rasfrang, schinteietoare,

Printre copacii seculari,

Coroane-n veci nepieritoare.

Pastel de toamnă , Adrian Paunescu

Pe muntele negru de frunza de vară

Te chem cu accent brumariu să te sperii

Când spicul de toamnă dă-n spicele verii

Şi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natura puzderii

Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară

Şi vara ne-nchide în toamna afară

Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere

Şi cel care moare că moartea-i departe

Şi noi să fugim şi să scriem o carte

În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea

Pe unde întârzie poşta şi moartea.

Nichita Stanescu

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.


Cotropirea frunzelor, Nichita Stanescu

Smulgem frunzele şi facem

pat din osul pomilor

paştem iarba şi o toarcem

prin burta flămânzilor.

Ne uităm în sus, la stele,

neştiind că-s mai departe

frunzele din pom, acele

scuturând în toamnă moarte.

Nu-ntre oameni e cuţitul

duşmănia, sfântă milă

ci-ntre sânge, vai, şi verdea

neînvinsa clorofilă.

Frunze,  Mircea Ivanescu

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,

să aştept să se facă noapte la capătul străzii .singurătatea

mea de acuma mai are

ceva la fel cu cea din copilărie,

când nu ştiam că trece pentru totdeauna

vremea? nu se poate răscumpăra

cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne

adevărat nici un gest, chiar aşezat

pe stradă cu capul în mâini?

şi lumina, care se spulberă pe obiecte,

şi obiectele se fac frunze,

şi se fac frunze Toamna, Ilinca Bernea

frunzele care cad și lumina care le îmbrățișează,
aerul înghețat și buzele tale arse de vânt
sunt același lucru
și autobuzele care vor supraviețui fericirii noastre
și ceștile de cafea din ziua în care nu ne mai întoarcem
și umbrele noastre îmbrățișate pe podea
și lumea care va continua după plecarea noastră
cu spitalele ei cu aleșii ei cu câinii ei tunși de cei mai buni stiliști
și aerul care trece din plămân în plămân
și vântul care bate dinspre miazăzi
sunt același lucru

și soarele care-mi încinge tâmplele peste care au trecut cândva sărutările tale
și toate cele neîntâmplate
de care mi-e atât de greu să mă despart

odată îngropate în amintire
sunt același lucru

Selectie: SD Foto: Beata Zdanowska