Si curajos si erudit 
:), conform domnului Claude Karnoouh, care semneaza cea de-a saptea recenzie a cartii mele. Aprecierile domnului Karnoouh, om cu o vasta cultura si cu o sensibilitate aparte, tot mai rara in zilele noastre, ma onoreaza, dar ceea ce ma bucura cel mai mult este faptul ca volumul este citit si discutat, mai putin de catre cei criticati in el, care continua sa se raporteze la carte ca la o productie situata sub inalta lor demnitate intelectuala, lezata cu atata nerusinare de subsemnatul.
Pe de alta parte, in textul sau, domnul Karnoouh trimite si niste sageti catre reprezentantii stangii locale, care tin de niste meciuri mai vechi in care domnia sa si acestia din urma sunt angrenati. Sigur, vorbim de un peisaj divers mai vast, pe care il cunosc doar partial, si de niste dispute in care prefer sa nu intru, dar, din motive de fair-play, tin sa precizez ca oamenii din zona asta, cu care am lucrat la carte, s-au remarcat atat prin profesionalism (cartea le datoreaza multe), cat si prin deschiderea evidenta din insusi faptul ca au acceptat sa publice cartea. Dupa stiinta mea, tinerii autori de stanga din Romania i-au atacat in repetate randuri pe boierii mintii. Ca n-au facut-o de pe pozitii crestine tine pur si simplu de faptul ca nu sunt crestini, nu acesta este unghiul lor de abordare, drept care, nici nu stapanesc domeniul teologiei la fel de bine ca mine, asa cum nici eu nu il stapanesc pe Marx si succesorii la fel de bine ca ei. Si cu toate astea, cand e vorba de daramat "idolii forului", se arata dispusi sa se inhaiteze, la nevoie, si cu pravoslavnicii :)
Altminteri, si ei stiu la fel de bine ca mine ce anume ne desparte, nici lor, nici mie nu ne place sa amestecam merele cu perele (asa cum amesteca boierii mintii pe Mamona si Hristos) si, la fel cum si eu sunt departe de a umbla descult, si unii din zona asta, pe care ii cunosc, nu par sa o duca foarte bine. Repet, vorbesc doar pe baza a ceea ce stiu. Multe nu le stiu, motiv pentru care nici nu ma pronunt.
Recenzie publicata pe 1 iunie, 2017 | de Claude Karnoouh
![coperta-racu[1]](http://www.argumentesifapte.ro/wp-content/uploads/2017/05/coperta-racu1-199x300.jpg)
Pe firmamentul destul de senin al dezbaterilor delicate între intelectualii unei drepte mai mult sau mai puțin dure, mai mult sau mai puțin primitive, mai mult sau mai puțin neolegionare și cei ai unei stângi a drepturilor omului, LGBT-istă, ONG-istă, cu discursuri pline de sforăieli fandosite și de sentimente nobile sau de teorie marxistă limitată la seminariile universitare deconectate de la orice practică politică reală, a apărut de curând, pe câmpul de luptă ideologică, o carte ce critică justificarea teologică a ravagiilor economice și, deci, sociale ale neoliberalismului: Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, de Alexandru Racu (Edit. Tact, 2017). Până acum, nimeni dintre cei care se revendică de la stânga, în România, nu a îndrăznit să-i confrunte direct pe intelectualii care făceau uz și abuz de întrebuințarea născocită și pervertită a cuvântului Evangheliei pentru a justifica una dintre cele mai violente ofensive îndreptate nu numai împotriva statului bunăstării, ci chiar împotriva suveranității economice a țării și, în consecință, împotriva existenței înseși a celor de la baza piramidei sociale, a săracilor, a celor mai nevoiași. Intelectualii-războinici economiști din cadrul Societății Mont Pèlerin (Hayek, von Mises, Milton Friedman etc. …) au avut nevoie de o jumătate de secol ca să convingă treptat, cu ajutorul marilor fundații capitaliste americane, politicienii occidentali (inclusiv social-democrații europeni) să se descotorosească de statul bunăstării, de keynesianism, pentru a pune în aplicare o practică dură a luptei împotriva tendinței de scădere a ratei profitului. Relativ discreți înainte de anii 1970, ei își arată mușchii în momentul ofensivei thatcheriene și reaganiene împotriva clasei muncitoare și a lower middle-class-ului, pentru ca ulterior să domine lumea, după căderea URSS-ului, cu excepția țărilor care au rămas comuniste sau para-comuniste (ca Venezuela lui Chavez, Cuba, Vietnamul sau China). În consecință, dat fiind faptul că acești capitaliști dețin mijloacele de administrare economică și ideologică, posedă capitalul și mijloacele de producție, mijloacele de informare în masă (marile trusturi de mass-media audio-vizuale și presa scrisă mainstream), uneori universitățile, și dat fiind faptul că au cumpărat, în același timp, rețelele sociale necesare pentru răspândirea ideilor lor în rândul populației cu ajutorul jurnaliștilor, universitarilor, cercetătorilor, chiar cu ajutorul animatorilor culturali din rândul lumpenintelighenției, nicio luptă socială mai mult sau mai puțin radicală nu pare să ajungă la un impact puternic în Europa și în Statele Unite.
Trebuie să spunem de-a dreptul că, în pofida tinereții sale și a situaţiei precare ce ţine de lipsa unei apartenenţe instituţionale, domnul Racu este înarmat cu un curaj și o virtute combativă de o tenacitate rară care impun respectul unui om ca mine, obișnuit de mult timp cu violența luptei politice și cu capcanele sale instituționale. Până acum îi văzuserăm pe „stângiștii" români lansând atacuri împotriva unor ținte ușoare, uneori chiar colaborând cu acești „boieri ai minții", când acest lucru servea micile lor interese, ca atunci când au manifestat cu papion la gât în fața ICR-ului pentru a susține un Patapievici corupt împotriva PSD-ului care îl dăduse afară, sau chiar ținând conferințe pe tema marxismului la NEC, locaș al celei mai nocive reacțiuni, al cărui director este îndeajuns de abil pentru a-i face pe finanțatorii săi occidentali să creadă într-o imagine democratică a instituției prin faptul că aceasta primește câțiva postdoctoranzi marxiști, copiind astfel o tehnică a marilor fundații americane ce practică acest joc înșelător din 1945 și de pe urma căruia, o mărturisesc umil, am profitat cu cinism în anii 1970 – 1990, de vreme ce mi se spusese adesea că „banii nu au miros".
Alexandru Racu nu a ezitat, așadar, să înfrunte curentele care domină scena intelectuală românească, dreapta dură, dreapta pro-NATO, apologeții FMI-ului, lacheii doamnei Merkel și ai Bruxelles-ului, dreapta cu nostalgii legionare mai mult sau mai puțin mascate, care deține controlul asupra câtorva edituri, printre care cea mai mare, Humanitas (al cărei „sentiment democratic" l-a experimentat de curând Vasile Ernu atunci când editura i-a refuzat lansarea ultimei lui cărți într-una dintre librăriile pe care le deține), dreapta care populează departamentele universitare și, pe cale de consecință, cea care distribuie bursele de cercetare și posturile universitare. După ce am zugrăvit rapid practica sa, care nu este alta decât cea a curajului, a temerității și a intrepidității, proprie unei gândiri critice autentice în acțiune, să examinăm mai îndeaproape reflecțiile pe care mi le provoacă această carte.
Într-un stil universitar de cea mai bună calitate, susținut de un aparat critic desăvârșit – semnul erudiției – și completat de note de subsol foarte lungi, Alexandru Racu abordează o temă care a rămas marginală în gândirea critică românească post-decembristă, și anume folosirea teologiei creștin-ortodoxe de către un grup de intelectuali raliați în jurul forțelor politice de dreapta și de extremă dreaptă cu scopul de a justifica nu doar trecerea de la o economie etatistă, bazată pe modelul sovietic rigid, la o economie mai puțin planificată, flexibilizată în cadrul unei piețe mixte, ci și o adevărată revoluție economică, sau mai degrabă un enorm jaf al bogăției colective sub denumirea de „terapie de șoc", așa cum a fost definit acest proces de ideologii economiei de piață. Terapie care, practic, a constat în privatizarea cvasi-mafiotă a întregului aparat de producție și financiar al țării: scoaterea la licitație a unei industrii destul de înfloritoare de către o putere locală cleptocrată, sprijinită de economiștii trimiși de la Washington și Bruxelles. Astfel a devenit legitimă distrugerea țesutului economic național și, deci, a celui social, pentru a pune în brațele capitalului internațional (corporații și bănci multinaționale), în căutare de piețe noi, de noi surse de materii prime și de mână de lucru ieftină, prea puțin protejată de o legislație riguroasă și care putea fi exploatată după bunul plac, aceste bunuri acumulate în 40 de ani prin munca socială a muncitorilor, a țăranilor și a inginerilor (și a profesorilor care i-au format). Acest mecanism politico-economic primise, încă din anii guvernării Thatcher, numele de „neoliberalism". De fapt, termenul neoliberal reflectă doar epoca târzie a rearticulării sale teoretice şi mai ales practice, căci neoliberalismul nu se deosebeşte de liberalismul clasic decât prin atacul sistematic la adresa claselor de mijloc inferioare pe care keynesianismul (cel al Frontului Popular, apoi, după război, cel al lui de Gaulle în Franța, al lui Roosevelt în Statele Unite, cel englez al lui Attlee) le sprijinise între 1936 și 1946, după criza catastrofală din 1929 și cel de-Al Doilea Război Mondial. E de la sine înțeles că violența unei astfel de acțiuni asupra unui popor în mare parte puțin pregătit să anticipeze șocul, asupra unui popor care își imagina Parousia sub forma combinației dintre ocuparea totală a forței de muncă specifică comunismului și societatea de consum specifică țărilor capitaliste, a produs rezultate catastrofale: o prăbușire a producției industriale și miniere, un șomaj masiv, o pauperizare a țărănimii după o decolectivizare ratată, întrucât demagogică, care a produs mici proprietari ce au devenit în câțiva ani incapabili să facă față noilor costuri de producție (semințe, îngrășăminte, mașini agricole, carburanți, control veterinar, noi obligații costisitoare impuse de UE, diverse impozite etc.), cu efecte imediate și de durată: exodul masiv, către țările occidentale din Uniunea Europeană al muncitorilor din toate ramurile industriale și agricole, dar și al celor mai buni, celor mai competenți, celor mai întreprinzători medici, stomatologi, ingineri și cercetători. În plus, capitalul occidental poate să-şi frece mulţumit mâinile, căci a câștigat, pentru moment, lupta de clasă și dispune astfel, atât în Occident, cât și aici, de rezerve vaste de mână de lucru foarte ieftină – motivul delocalizării industriilor –, de muncitori importați, care nu beneficiază de protecție socială, în vreme ce este evident că șomajul masiv din Vest duce la ascensiunea partidelor suveraniste, numite de adversarii lor partide „populiste", chiar „fasciste".
Să revenim la această carte a cărei temă este, dincolo de titlu, o apostazie ce nu trebuie nicidecum înțeleasă ca abandonare a religiei creștine – căci vorbim de oameni care pretind că rămân în cadrul discursului biblic -, ci ca renunțare la evidența doctrinei, sub masca utilizării „fidele" a doctrinei înseși, totul fiind justificat printr-o reinterpretare înșelătoare, alterată, chiar falsificată a Evangheliei. Pentru a arăta acest lucru, autorul face trimitere, într-o primă parte, la sursele patristice care au modelat instituțiile economice ale creștinătății bizantine. Însă, pentru a scoate în relief singularitatea demersului intelectual pe care îl critică, trebuie precizat, pe de altă parte, că nu ezită să compare și să prezinte echivalentul romano-catolic al acestor doctrine și al acestor instituții pentru a familiariza cititorii români ortodocși cu doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice (prea puţin cunoscută în România, chiar şi de către catolicii din această ţară). Mai departe, domnul Racu ne amintește şi că Biserica Ortodoxă Rusă a avut o tradiție a teoriei sociale mai veche decât prima enciclică socială papală Rerum Novarum (au urmat multe altele, din ce în ce mai racordate la evoluţiile istoriei moderne, și care nu au ezitat într-un moment sau altul să condamne practicanții și militanții catolici care, conform Bisericii Catolice, s-au aventurat prea mult pe terenul marxismului, așa cum a făcut-o Ioan-Paul al II-lea în cazul teologiei eliberării). În cadrul tradiției mir-ului și a dreptului de folosință asupra pământului care nu poate fi proprietatea nimănui (cu excepţia Țarului), deoarece reprezintă prin excelenţă, pentru credincioşii ruşi, rezultatul actului creator al lui Dumnezeu, unii teologi ortodocși au dezvoltat un fel de doctrină presocialistă a economiei rurale, pe care Marx și Engels au numit-o comunism primitiv. Cu toate acestea, Ortodoxia rusă, și cu atât mai puțin cea română, nu a dezvoltat o teorie socială pentru societățile industriale în curs de dezvoltare sau deja parțial industrializate, identificate în discursul ceauşist drept ţări care nu fac parte nici din prima lume, nici din lumea a treia, ci din lumea a doua. Abia foarte recent, în urma imploziei regimului comunist, Biserica Rusă a colaborat cu teologi catolici pentru a-şi elabora propria doctrină socială.
Desigur, nu putem contesta că din decembrie 1990 Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o reală activitate caritabilă. Instituțiile sale monastice practică milostenia și caritatea, au deschis cămine de bătrâni și orfelinate, în timp ce în diverse locuri din țară preoții se ocupă individual, în parohiile lor, de săraci, iau în grija lor copiii nevoiași, deschid cantine și centre after-school în conformitate cu o tradiție cât se poate de clasică a ajutorării celor mai nevoiași, pe care o practică toate bisericile creștine, fie că sunt răsăritene sau apusene, fie că e vorba de Biserica din Constantinopol, de Biserica de la Roma sau cea de la Moscova, de Biserica din Aleppo sau cea din Beirut. Totuși, grija manifestată față de săraci și față de cei mai nevoiași nu constituie o doctrină socială, ci o activitate, caritatea, care este la fel de veche ca însăşi Biserica instituționalizată (nu voi intra aici în dezbaterea dintre protestanți și catolici privitoare la mântuirea prin fapte sau prin credință!).
În ceea ce o privește, Biserica Romano-Catolică a avut, încă din timpul lui Leon al XIII-lea, o adevărată doctrină socială care, odată cu trecerea timpului, şi mai ales după experiențele tragice și apocaliptice ale celor două războaie mondiale, s-a îmbogățit prin diverse tipuri de acțiuni odată cu implicarea tot mai vizibilă a preoților și a anumitor ordine monastice în lumea socială și politică, ajungând uneori până la angajarea într-o adevărată luptă politică armată în lumea a treia și până la participarea în guvernele revoluționare, ca în Nicaragua. Misionari în mediul muncitoresc, preoți-muncitori, preoți, călugări și călugărițe din diverse ordine, s-au angajat în luptele revoluționare legitimate în numele teologiei eliberării – unii comentatori chiar au susținut că Biserica Catolică și-ar fi pierdut credința în junglele din Columbia, Bolivia, Venezuela, Nicaragua sau El Salvador, dar și în slumurile cu locuinţe improvizate din megalopolisurile sud-americane sau africane. Desigur, Biserica Ortodoxă, în general, și cea Română, în particular, nu au nici un asemenea trecut, nici un asemenea obiectiv, deoarece nu au cunoscut teologia politică a lui Toma d'Aquino, critica puterii temporale a Bisericii elaborată de Marsilio din Padova și, last but not least, formarea anumitor elite politice, atât de dreapta, cât și de stânga, în colegiile iezuite: Generalul Franco și Fidel Castro, de exemplu.
De asemenea, trebuie să subliniem că, deși absolut necesară, virtutea carității nu este suficientă pentru a înțelege cauzele suferințelor din vremurile noastre. Într-adevăr, caritatea (atât cea religioasă cât şi cea laică) are ca scop înlăturarea efectelor, fără a se atinge vreodată de cauze, deoarece cauzele au ținut încă de la începuturile modernității tehno-capitaliste de structura de clasă a societăților dezvoltate sau a celor neocoloniale subdezvoltate. Pentru a interpreta producerea de sărăcie, nu se poate pune problema să facem apel la voința divină, asta dacă nu vrem să cădem direct în capcana predestinării specifice neoprotestanților anglo-saxoni; trebuie să ne angajăm într-un demers de descifrare a surselor inegalității economice, a dinamicilor sale și a formelor de exploatare umană, cu alte cuvinte, într-un studiu critic care îmbină economia politică, sociologia raporturilor dintre clase în diversitățile și singularitățile lor istorice și culturale, fără a omite – oh, cât de necesar! – condițiile subiective care modelează percepțile oamenilor. Când miliardarul american Warren Buffet afirmă că lupta de clasă chiar există și că ei (finanţiştii miliardari) au câștigat-o, el dă dovadă de realism, justificând, în același timp, cauzele exploatării tot mai mari a oamenilor din lume.
Încă din Evul Mediu au existat în Biserica Romano-Catolică curente care au văzut în ajutorarea și apărarea săracilor (vezi cazul Sfântului Martin) împlinirea vieții creștine în conformitate cu preceptele evanghelice, relevantă fiind, în acest sens, viaţa Sfântului Francisc din Assisi. Dar, de asemenea, au existat în Biserica Romano-Catolică critici care de la mijlocul Evului Mediu au încercat să încurajeze ajutorarea săracilor, afirmând, în același timp, incompatibilitatea dintre Biserică și opulența sa ostentativă, sau, altfel spus, că prin opulenţa ostentativă, Biserica îşi trădează vocaţia şi principiile fondatoare. De fapt, lectura generală (cu excepția epistolelor Sfântului Pavel) a Evangheliilor arată preferinţa lui Hristos pentru săraci, pentru cei mai vulnerabili (copiii), pentru dezmoşteniţi, preferinţă care a servit mai târziu drept referință pentru numeroase mișcări de contestare teologico-socială din Evul Mediu. Oamenii de la sfârșitul Evului Mediu, după războaiele de 100 de ani, după epidemiile de ciumă, trăiau în omniprezenţa fricii damnării și căutau mila, indulgenţa, iertarea și harul pe care credeau că le puteau găsi în promovarea idealului apostolic al sărăciei, și nu în opulența și aurul care acopereau bisericile și prelații corupți. Hristos nu s-a născut oare în cea mai mare sărăcie, iar Apostolii nu au lăsat totul ca să-l urmeze!? Mișcările de contestare precum cea a lui Valdo și a Săracilor din Lyon, cea a lui Wycliff, care militează activ pentru întoarcerea la sărăcia evanghelică, la stilul de viață al Apostolilor, la respingerea bogăției de către Biserică și la uniunea liberă întru sărăcia lui Hristos, fac apel la întruparea acestei întoarceri la sursele a ceea ce era prezentat drept „adevărata credință". Din acest punct de vedere, Biserica Răsăriteană nu a cunoscut aceste mari valuri de contestare ce au dus treptat la Reformă, care nu a determinat dezvoltarea capitalismului, orice a spus și a scris Weber, confundând calvinismul târziu și deja secularizat într-o lume tehnicizată și capitalizată cu fondatorii Reformei. Fie că e vorba de Luther, care se opunea vehement oricărei forme de împrumut cu dobândă (acesta fiind motorul dezvoltării economice), fie că e vorba de Calvin, care, în celebra sa scrisoare despre camătă, dezvoltă o teorie abordată deja de Sfântul Toma d'Aquino referitoare la prețul just al lucrurilor, sau mai degrabă, în cazul de față, referitoare la forma justă de returnare a banilor luaţi cu împrumut, ambii, asemeni altor reformatori elvețieni sau germani, urăsc bancherii și cămătăria. Regăsim această ură față de comerț și bancă aproape două secole și jumătate mai târziu la Herder, pastor luteran de secol XVIII (și viitor episcop), în timp ce se afla în călătoria sa pe apă de la Riga la Bordeaux, când ieșea din Marea Nordului, trecând printre Olanda și Marea Britanie. Putem să discutăm îndelung despre eroarea lui Weber, care uită că sistemul capitalist s-a născut – așa cum amintește Jacques Le Goff în scurta sa scriere tonică, Marchands et Banquiers au Moyen-Âge – în jurul secolului al IX-lea, într-un spaţiu catolic, într-un oraș straniu situat între pământ și apă, care nu avea altă putere decât banul: Veneţia. Apoi, capitalismul, tot în formă mercantilă și bancară, s-a dezvoltat la Genova, și ulterior, în primele sale forme industriale susținute de bănci care desfășurau operațiuni internaționale, la Florența/Prato. Am putea să-l contrazicem din nou pe Weber arătând, de asemenea, că într-una dintre țările în care Reforma calvinistă a triumfat parţial, în Regatul Ungariei (inclusiv în Transilvania), capitalismul nu a apărut cu adevărat decât în ultima treime a secolului al XIX-lea, până atunci țara păstrând un sistem politic medieval tardiv, cu limba latină ca limbă oficială.
După cum amintește Alexandru Racu în introducerea sa edificatoare, una dintre trăsăturile neoliberalismului și, înaintea lui, ale liberalismului, este accentul pus pe individ atunci când vine vorba de reuşitele şi eşecurile vieţii sale. Desigur, s-a insistat asupra faptului că, prin libertatea pe care a acordat-o interpretării Bibliei, protestantismul a creat condițiile favorabile decizionismului antreprenorial. Dar această raportare la Biblie nu atrage neapărat după sine o convertire la regulile jocului capitalist pentru că, atunci când vorbește despre societate și economie, Biblia vorbește despre nomazi, păstori, pescari și țărani ce trăiesc într-o lume aflată la marginea deșertului. Am putea aduce acum în discuție teoria predestinării proprie calvinilor, deși, așa cum am amintit, Calvin se opunea bancherilor și dorea un control drastic asupra costului creditului, ceea ce este contrar sistemelor bancare care permit extinderea marelui capital. Gândirea liberă și teoria predestinării vor fi puse în slujba judecăţilor ce privesc activitățile economice pur terestre ale individului și vor genera vastul proces de secularizare din secolul al XVIII-lea abia sub impactul rezultatelor practice ale raționalității științifice și al enormei îmbogățiri anglo-saxone bazate pe o politică colonială mondială. Am putea s-o spunem altfel. Întrucât a existat o deplasare a fondului teologic în direcţia politicului, anumite doctrine politice au ajuns să se substituie spațiului spiritual vidat de religia propriu-zisă (cf. Berdiaev, Source et sens du communisme russe). Am putea, de asemenea, să spunem că a existat în același timp un fel de teologizare a economiei între sfârșitul secolului al XVIII-lea și secolul al XX-lea, ceea ce, în acest secol și jumătate de expansiune totală a pieței la scară mondială, a transformat piața într-un deus ex machina al întregului mecanism economic, în alfa și omega organizării socio-economice a societății, în asemenea măsură încât orice intervenţie, orice constrângere exercitată asupra „mâinii invizibile" a pieței pune în mod necesar în pericol întregul socius. În același timp, statul este cel care trebuie să garanteze acest deus ex machina, astfel că statul nu este niciodată neutru. Aș îndrăzni să spun că marxismul lui Marx și al unora dintre discipolii săi (mai mult decât acela cu înclinație bolșevică al lui Lenin, mai orientat sociologico-politic) participă, de asemenea, la această teologizare a economiei, punând economicul în poziția unui determinant fundamental (infrastructură), a unui determinant ultim și general al sociusului, subordonându-i ideologiile care există ca suprastructuri (Cf. Paul Lafargue, La religion du capital):
„Capitalul nu cunoaște nici patrie, nici frontiere, nici culoare, nici rase nici vârste, nici sexe; este Dumnezeul internațional, Dumnezeul universal, care aduce toți copiii oamenilor sub legea sa…" (p. 15, édit. de l'Aube). Dacă schimbăm „Capital" cu „Hristos", fraza de mai sus ajunge practic să reproducă cuvintele lui Pavel din Epistola către Romani.
Prăbușirea prin implozie a lumii sovietice, în Europa de Est, a deschis, așadar, un nou spațiu pentru Capital. Confruntate cu un popor avid de consum, elitele politice care fie au aranjat schimbarea pașnică de regim (Ungaria și Cehoslovacia), fie au organizat lovituri de stat (Bulgaria, România), trebuiau să găsească mijloacele de justificare a unei tranziții profitabile pentru ele, prin metode adaptate contextului local, cultural și istoric în care se afla fiecare. Desigur, după cum observă Cornel Ban și mulți analiști străini, marea majoritate a elitelor și a poporului român a fost reacționară, chiar antimodernă. De asemenea, ceea ce elitele au definit ca disidență prin cultură nu a fost niciodată altceva decât simulacru estetizant de contestare, o retragere în sine ferită de pericol în cadrul unui regim care, din anii 1962–1964, nu reprima decât contestarea politică sau sindicală fățișă. Pe scurt, Alexandru Racu respinge ipoteza „simplistă" a lui Cornel Ban referitoare la „grefarea aspirațiilor neoliberale pe antimodernismul unei ortodoxii estice" (p. 37). De fapt, neoliberalismul, ca formă radicală a liberalismului, are o origine care îl pune de la bun început în opoziție cu Ortodoxia. Neoliberalismul este o creație care a fost promovată de țările în care au înflorit diversele diviziuni sectare ale Protestantismului istoric, adică bisericile neoprotestante, care au susținut dogma intangibilă a predestinării. Sub pretextul de a nu neglija efectele mundane ale muncii umane, în care au văzut o cale ce poate duce către Domnul, aceste biserici au transformat succesul economic, și deci social, în principalul criteriu al harului oferit de Dumnezeu. Se înțelege, așadar, cu ușurință, că potrivit unei astfel de lecturi a Bibliei (de fapt, o lectură deturnată a lui Augustin), agenții capitalismului, capitaliștii înșiși, în diversitatea activităților lor mundane, sunt priviți ca niște aleși care au primit binecuvântarea harului lui Dumnezeu şi care muncesc cu scopul obţinerii unor rezultate cât mai bune în cea mai bună dintre lumile posibile.
Odată expuse fundamentele religioase neoprotestante ale neoliberalismului inițial și actualmente triumfător, cum poate fi acesta reconciliat cu Ortodoxia și ritualurile sale arhaice, cu idealul său isihast, cu acceptarea pasivă a fatalităților terestre, cu așteptarea mistică a unei vieți fericite în lumea de dincolo? Susținerea unui astfel de proiect de către intelectuali care se pretind creștini fideli, fără ca Biserica Ortodoxă să-și manifeste opoziția, nu poate avea decât o singură semnificație, aceea a trădării „propriilor sale fundamente hristologice" și divine. Acești intelectuali lăsați de Biserica Ortodoxă Română să manipuleze textele evanghelice vor, astfel, să pună credința creștină răsăriteană în slujba neoliberalismului celui mai violent și să supună societatea română epurărilor economice succesive ale terapiei de șoc, fără a fi vreodată contraziși sau renegați. Acționând astfel, ei nu fac decât să denatureze cuvintele lui Hristos, așa cum ne sunt relatate de Evangheliști:
Τὰ Καίσαρος ἀπόδοτε Καίσαρι καὶ τὰ τοῦ θεοῦ τῷ θεῷ (Marcu 12: 13-17; Matei 22: 21; Luca 20: 25). „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu."
A da Cezarului cele ce îi aparțin: în acest caz impozitul, care în acest loc și în acest timp, este un tribut de colonizare pe care îl impune ocupantul celui ocupat. Nimic din această poruncă nu face referire la profiturile obținute din munca salariată sau din schimbul comercial. De fapt, este vorba de a recunoaște o putere politică al cărui chip vizibil este gravat pe o monedă bătută la Roma, nu o putere economică. În ce privește vorbele lui Hristos, mi se pare că e vorba de a pune într-un raport de coapartenenţă, lipsit de conflicte, sferele în care se mișcă omul, cea temporal-politică și cea spiritual-divină – pe scurt, este vorba de dominația ultimă a lui Dumnezeu asupra întregii vieți. Această temă o va relua Sfântul Pavel în Epistola către Romani (13:1-7), întărind încă o dată ideea supunerii creștinului în fața puterii temporal-politice, dar totodată întărindu-i acestuia credința de nezdruncinat în adevărul absolut sau transcendent al lui Hristos. Căci, cu tot respectul pentru „boierii minții", creștinismul este cu siguranță reînnoirea legământului în și prin harul oferit tuturor, dar, în primul rând, celor mai nevoiași, celor mai vulnerabili, săracilor și copiilor, care urmează să își găsească consolarea într-o viață viitoare extramundană de plenitudine. Totuși, și aici se găsește fundamentul teologiei eliberării, viața terestră trebuie, de asemenea, să fie trăită în demnitate, în afara mizeriei, îmbinând împărțirea bogățiilor pământului în numele credinței în Iisus Hristos (cf. înmulțirea miraculoasă a pâinilor și a peștilor, Matei 14: 14-21; Marcu 6: 34-44; Luca 9: 12-17; Ioan 6: 5-14) cu iertarea (episodul referitor la femeia adulteră Ioan, 8, 1-11). Și dacă, rămânând fidel textului biblic fără a mă manifesta ca istoric sau antropolog pozitivist, și pentru a urma linia lui Alexandru Racu, care este credincios, remarc că Iisus face apel la copii pentru a arăta calea către mântuire, aceasta este pentru a sugera că inocența și fragilitatea vieții sunt cele scoase în evidență, și nu virilitatea unui destin dur și crud, cum putea fi pe vremuri viața militară sau, astăzi, războiul economic purtat pe toate fronturile:
„Jesus vero ait eis: Sinite parvulos, et nolite eos prohibere ad me venire: talium est enim regnum caelorum." (Matei 19: 14) Vulgata.
Nicăieri, după știința mea, nu găsim în Evanghelii cuvinte dure, disprețuitoare sau jignitoare adresate săracilor, dezmoșteniților sorții, așa cum le place boierilor minții să repete întruna. Și, de fapt, tocmai împotriva acestei aroganțe a noilor îmbogățiți – a „ciocoilor noi" și a intelectualilor stipendați, plătiți gras de adevărații stăpâni ai economiei românești pentru a trăda mesajul și vocația esențială a Bisericii în postmodernitate – își ridică Alexandru Racu superbul cuvânt, care răsună ca un tunet în cerul senin al jocurilor convenționale ale criticii politice și ecleziastice din discursurile unei stângi soft. Alexandru Racu s-a dovedit a fi un mărturisitor al timpului său în cea mai bună tradiție a unei adevărate și autentice credințe creștine.
București, 10 mai 2017
Despre autor
Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).
Anna Zelinski Îmi permit să observ doar că supraapreciați sârguința tinerilor autori de stânga în a-l studia pe Marx. Eu nu cred chiar deloc. Opera lui Marx este greu de înțeles chiar pt. mințile mature și profunde.
:(SAM, cumva? Banuiesc ca-i... ateu, omu'!
:) ETC.
Poti fi de stânga marxistà si agnostic si sà deconstruiesc din interior o gandire teologica crestina... cum a fàcut Granel la Cluj când a dat o sàptamina de cursuri despre Sf Augustin... e o problema de umilinta fata de gandirii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu