Manchester by the Sea

Ma uitam aseara la film si nu-mi dadeam seama ca plangeam mut si fara gesturi. Tocmai atunci intra in camera sotul meu abia intors de la slujba si ramane incremenit. Eu ii raspund monosilabic: ”au ars copiii”. Ramane interzis o clipa, stana de piatra. Imi dau seama, ii zambesc si ii explic ca Manchester by the sea e motivul.

S-ar putea spune ca Lonergan, regizorul si scenaristul filmului ar fi avut nevoie sa-si tempereze tendinta de a-si folosi impulsul creator ca sa aprinda flacari pe traseul naratiunii. De fiecare data, in fiecare scena, tu ca spectator atingi emotional o limita aproape de insuportabil. Daca pui cap la cap aceste momente cu altele, putine, de respiro cu ceva blandete bine ascunsa de jocul actorilor, filmul este nu doar suportabil ci chiar convingator prin faptul ca te face pe tine spectator sa fii prezent in mijlocul actiunii, fara a avea de-a-face cu un thriller, aventuri periculoase sau crime... Aceasta este maniera prin care Lonergan te ajuta sa descoperi parti ale fiintei umane, rezerve de supravietuire si in consecinta sa-i acorzi regizorului si filmului sau tot creditul pe care il merita.

Avem de-a face cu un film care mai intai atinge cu mare grija, aproape suav, sentimentele privitorului, dupa care, trecand mai „adanc”, aproape pe nesimtite lovește exact acolo unde doare mai tare. E o poveste de o tristete desavarsita a unui barbat introvertit, nefericit si plictisit de viata, dar care-si tine durerea exclusiv pentru el.

Manchester by the sea se adreseaza resorturilor intime ale fiecaruia, stoarce lacrimi si demonstreaza , ne demonstreaza ca viata nu are un indrumar sau un manual de utilizare unic. Cu toate acestea povestea, deosebit de plauzibila poate fi considerata drept un ghid de supravietuire in caz de furtuna.Supravietuirea are in subsidiar conditionarea marii, a barcii, a rechinilor (pericolelor neasteptate) Doua cazuri unul parte din actiune (Joe) si altul povestit de un client caruia Lee, personajul principal ii repara centrala de incalzuire se refera la accidente fatale sau disparitii fara urma in cazul iesirii pe mare. Marea care atrage, pe care o iubesti, dar care poate fi si nemiloasa. Filmul vorbeste despre posibilitati de a trece peste o pierdere, cum sa faci fata suferintei, cum sa traiesti dupa moartea cuiva drag. Si asta, fara sa dea sfaturi practice copiate din cartile de ”ajuta-te singur”, fara sa iti ofere retete. Pentru ca retete nu exista.

Lee Chandler este ingrijitor-mecanic-instalator la Boston, si are in grija cateva blocuri cu apartamente inchiriate. E singur si nu se scalda deloc in bani. Primeste un telefon din partea unui spital dintr-o localitate apropiata –Manchester by the sea- prin care e anuntat ca fratele sau mai mare, Joe, este internat in stare grava. Se urca in masina si conduce pana acolo. Numai ca nu il mai gaseste in viata si o vizita la notar pentru citirea testamentului il pune in fata unei provocari de neimaginat: devine tutorele lui Patrick, nepotul sau de 16 ani, elev, ghitarist intr-o mini formatie, jucator de hockey si in viata privata foarte precoce in relatiile cu colegele sale. Asa ajunge Lee, un tip singuratic, cu probleme destul de grave de relationare, macinat de o tristete recenta, peste care se suprapune o tristete si mai veche si mai grea, sa fie nevoit sa ii poarte de grija unui tanar confruntat cu lipsa unei mame, alcoolice, disparuta de ani de zile din viata lui, aflat brusc in postura de a se lipsi si de sprijinul patern. Refractar in a face pe gardianul adolescentului  si nedorind sa se intoarca la Manchester, locul in care locuise mai demult, Lee se opune si ideii ca Patrick sa se intoarca la mama sa, instabila si alcoolica, planuind sa il ia pe Patrick cu el la Boston, desi acesta avea radacini de tot felul in mica localitate de langa mare. Patrick obiecteaza fata de aceasta idee, vorbindu-i unchiului sau de nevoia lui sa stea langa barca tatalui pe care o mostenise, sa o ingrijeasca si   sa o poata folosi vara, asa cum il obisnuise tatal sau de mic. Drumurile din copilarie cu barca, pescuind si temandu-se de rechini, impreuna cu Joe si Lee pareau a fi cea mai draga amintire a baiatului.

In flaskbackuri ni se arata cum Lee, odata traise fericit in Manchester cu sotia sa Randy si cu cei trei copii mici  ai lor pana ce intr-un moment nefericit, datorita neglijentei sale, casa a luat foc, a explodat iar copiii adormiti la etaj au murit intoxicati. Nu a fost gasit vinovat, dar Randy l-a acuzat pentru incendiu. Lee dupa accident a incercat sa se sinucida smulgand pistolul de la centura unui politist, dar a fost imobilizat de ceilalti politisti. A ramas sa-si poarte singur pacatul si sa-si consume remuscarile si amintirile. S-a mutat la Boston si a devenit din ce in ce mai amar si mai izolat.

Joe fusese liantul care tinuse intreaga familie unita, mentinandu-i impreuna pe toti in cele mai grele incercari. El insusi suferea de ani multi de o boala grava de inima care nu il opera insa sa duca o viata normala. Acum insa, prin disparitia sa, viata i-a obligat pe cei ramasi sa-si ia destinul in maini. Poate oare destinul sa repare si sa le resolve pe toate, asa cum se spune? Poate el sa vindece rani deschise? Exista totusi rani care refuza sa se inchida si vinovatii care atarna mai greu decat o piatra de mormant de gatul celui impovarat de remuscari. Nu te invata nimeni cum sa te descurci cu durerea, cum sa traiesti, cum sa mergi mai departe dupa ce intreg universul se prabuseste si dragostea dispare ca un nor subtire si albicios.

Un subiect dureros, deprimant, cu oameni deprimati, intr-un décor dezolant. Tabloul este completat de iarna geroasa in care se desfasoara actiunea si unde frigul lui Patrick imbracat cu o geaca subtire de toamna te face sa-ti tremure si oasele de frig. Din cauza gerului, mortii nu pot fi inmormantati, intrucat pamantul e prea inghetat si nu pot fi sapate gropi. Locul de veci cumparat de Joe era intr-un cimitir din afata oraselului destinat in general familiilor mai bogate. Mostenitorii acestora nu erau de acord sa se foloseasca escavatoare care sa deranjeze odigna celor vesnic adormiti. Asa ca cei doi, unchi si nepot sunt fortati sa se descurce cum pot, sa supravietuiasca bantuiti de trecut si coplesiti de durere.

Intre timp Patrick si Lee isi restabilesc oarecum relatia. Lee este prezent langa baiat cand acesta are un atac de panica la vederea unui pui congelat din frigider, obsedat fiind de faptul ca tatal sau este si el intr-un congelator pentru cateva luni. Relatia este insa tot tensionata dat fiind faptul ca Lee este hotarat sa se intoarca la Boston dupa funeralii.

Nu vreau sa va povestesc tot filmul caci v-as rapi din emotiile si partizanatul propriu impartit in mod egal intre cei doi. Partizanatul, parca totusi vi l-as lasa, caci amandoua personajele sunt rupte din viata reala, amandoua fac fata durerii cu mijloace diferite, deocamdata.

E posibil ca filmul sa va afecteze emotional, drept care e bine sa aveti un umar familiar pe aproape cand simtiti ca fragilitatea umana zugravita magistral pe ecran, navaleste tulburator dincolo de el.Dar veti si rade. Pentru ca toata povestea este plina de delicatete si in ciuda dramelor prin care trec, personajele nu isi pierd umanitatea si umorul.

Lee este jucat impecabil de Casey Affleck, in viata reala fratele lui Ben, pe care de altfel il depaseste mult in ce priveste talentul si expresivitatea actoriceasca realizata de fratele mai mic magistral cu mijloace putine dar graitoare. De altfel Casey Affleck a si castigat Globul de Aur  pentru cea mai buna interpretare intr-un rol principal la premiile Oscar din 2017. El reuseste sa dea impresia ca pluteste deasupra unei mari calme, mare ce ascunde totusi furtuni iminente si profunzimi nebanuite.

Exceptional a fost si Kenneth Lonergan, deopotriva regizor si scenarist care a avut de la bun inceput stiinta dozajului emotional. Ritmul, atmosfera, muzica, contrastul subliminal dintre casele bogatilor din Manchester by the sea de pe partea cealalta vizibila a apei si traiul modest al celorlalti, toate sunt perfect dramuite. Scena intalnirii dintre Lee si Randy, fosta lui sotie, este memorabilia si miscatoare. Da, ea a facut ce ni se spune ca trebuie sa facam dupa  ce ne moare cineva si suntem sfasiati de neputinta si durere. A mers mai departe, si-a continuat viata. Dar s-a vindecat oare cu adevarat, exista in oameni puterea sa uite trecutul si sa mearga mai departe? Nu va grabiti cu raspunsurile.

Desi filmul este terminat inca de la inceputul anului 2016, avand o tema privind supravietuirea, multi liberali americani incearca sa faca paralele intre situatia politica actuala si film: Cum poti supravietui cu Presedintele, cum poti potoli isteria mass media, in timp ce suporterii lui Trump doresc sa navigheze mai usor printre capcanele intinse de oponentii politici in randurile lor si in media, reactionand corect la cea mai haotica guvernare posibila.
G.N