Mircea PLATON – Cîntecul Mioarei, mit și descîntec anticomunist

Romanul Cîntecul Mioarei (Cartea Românească, 1971) al lui Mihail Sadoveanu a fost publicat postum de Constantin Mitru, care a confruntat cele două versiuni manuscrise ale autorului cu fragmentele publicate inițial în Flacăra (1952 și 1956), Tânărul scriitor (1956), Viața Românească (1956 și 1961). Conform mărturiei lui Petre Stoica din Amintirilor unui fost corector (1982), Sadoveanu ar fi încredințat fragmente din roman și publicației Gazeta literară. Criticii și istoricii literari care au scris (și) despre ultimul volet al operei sadoveniene (Alexandru Paleologu, Alex Ștefănescu, Marian Victor Buciu) așază Cântecul Mioarei în șirul cărților proletcultiste manufacturate de scriitor după 1947, de la Păuna Mică (1948) și Mitrea Cocor (1949), la Clonț-de-Fier (1951), Nada Florilor (1951) și Aventură în lunca Dunării (1954).

Faptul că romanul Cîntecul Mioarei a rămas neterminat nu a ajutat defel recepției lui, imperfecțiunea formală confirmând parcă suportul ontologic viciat al unui roman născut, și el, din coabitarea vinovată a lui Sadoveanu cu un regim comunist aflat în cea mai criminală decadă a existenței lui. În ultimii ani, Cîntecul Mioarei a fost ușor, marginal, reabilitat, fie din perspectiva, Ortodoxă, a portretelor de monahi zugrăvite de Sadoveanu în paginile cărții (Arhim. Mihail Daniliuc) și a isihasmului care l-ar informa (Nicoleta-Ginevra Baciu)[1], fie din perspectiva, anecdotică, a faptului că romanul ar fi fost scris de Sadoveanu pentru Maria Tănase[2].

Din punctul meu de vedere, Cîntecul Mioarei rămâne cea mai izbutit-subversivă încercare a lui Sadoveanu de a-și salva universul, mitic, de imixtiunea dogmelor realismului socialist. Romanul e unic în felul lui pentru că, înainte de instaurarea regimului comunist, Sadoveanu putea scrie liber despre conflictul dintre lumea tradițională și cea modernă, dintre cosmosul rânduielii organice, al vecinătăților și corespondențelor subtile, paracelsice le-aș putea spune, dintre lumea animală, vegetală și minerală și modernitatea pragmatic-capitalistă care câștigă din fragmentarea lumii vechi, din exploatarea economică a fisiunii sociale și culturale a lumii tradiționale pe care o operează liberalismul economic. După 1947 însă, romanele pe teme de actualitate, contemporane, ale lui Sadoveanu (Păuna Mică, Mitrea Cocor, Clonț-de-Fier, Nada Florilor și Aventură în lunca Dunării) suferă toate de contrafacerea țesăturii epice și sapiențiale prin procedee sintetic-ideologice. Proza lui Sadoveanu nu se mai poate salva de falsificarea ideologică decât repliindu-se în trecutul țării și al scriitorului. Pentru a da o carte reușită sub comunism, Sadoveanu se vede silit să reviziteze, în Nicoară Potcoavă (1952), primul său roman, Șoimii (1904), și Moldova secolului al XVI-lea. Singurul roman în care, deși scrie pe teme de actualitate sub comunism, Sadoveanu reușește să-și strămute cosmosul literar în „lumea nouă” fără compromisuri sau piederi sapiențiale semnificative este Cîntecul Mioarei.

Protagonistul cărții e Petru Matei care, condamnat la închisoare pentru că a lovit o odraslă de boier/avocat care i-a necinstit sora (care, la rândul ei, moare azvârlindu-se într-o fântână), evadează din arest cu ajutorul unui prieten (jandarm și ulterior muncitor socialist) și se refugiază la o mănăstire din creierii munților unde trăiește vreme de mai bine de două decenii, mut și pădureț, ca „sahastrul Pavăl”. După dumasiano-efesienii douăzeci de ani (vezi paralela dintre „sahastrul Pavăl” și Sfinții 7 tineri din Efes la pag. 112), Pavel suferă un accident și e dus la spital de doctorul Andru Macovei și de profesorul Iancu Zarandi, aflați în vacanță la munte. Scoborât la spitalul din vale în 1949, Petru Matei descoperă noua realitate a României Populare, îl reîntâlnește pe vechiul său prieten Sandu Calarașu, persoana care îi și facilitase evadarea din temnițele burghezo-moșierești, și pare că se va reintegra social. Ca semn al noului său statut în societate, Petru Matei îl ia sub oblăduirea lui pe Irimie Dărîndai, feciorul unei văduve care îl dăduse argat la mănăstire în schimbul ajutorului financiar acordat de călugări. Cu ajutorul lui Matei, Irimie urmează să facă școală de șoferi de „tractoare, camioane și turisme”. „Dezrobirea” socială pe care i-o aduce democrația populară lui Matei reverberează astfel în cercuri largi pentru a-l cuprinde și pe Irimie.

Romanul pare, la o primă vedere, unul comunist. De fapt, în Cîntecul Mioarei nu avem de a face cu o mare instaurație a comunismului pe ruinele lumii vechi, ci cu manipularea semnelor și mijloacelor lumii noi, comuniste, de către reprezentanții – monahii, „sahaștrii”, „oamenii neîntinați de relele lumii”, magii – lumii tradiționale. Cîntecul Mioarei e un fel de ilustrare a tipului de apologie orfică a poeziei practicat cândva și de Philip Sidney, într-un context socio-cultural la fel de complex și de primejdios, apologie conform căreia poezia, înțeleasă sapiențial-orfic, îmblânzește sălbăticia, ia în stăpânire patimile, lumea animală dinafara și dinlăuntrul nostru, cu ajutorul cuvintelor care leagă și dezleagă. „Cîntecul Mioarei” din titlu nu ar fi, în acest caz, decât vraja pe care lumea veche, tradițională, stihială, esențială, a permanențelor o aruncă peste cea nouă, a mașinilor, ideologiilor, codurilor de legi inutil-vremelnice, artificiale. Cîntecul Mioarei e un fel de poetică anti-comunistă, un recitativ, un descântec al comunismului modernizator cu anasâna.

Sadoveanu a scris pagini multe și de foarte bună calitate despre literatura populară.[3] Proza lui e bătută în ritmuri, referințe și motive folclorice. Pentru a înțelege însă Cîntecul Mioarei, propun să ne întoarcem la un articol publicat de Sadoveanu la data de 15 aprilie 1944 în mensualul Carpații. Vânătoare/Pescuit/Chinologie care apărea la Sibiu sub conducerea fruntașului PNȚ Ionel Pop (1889-1985), strănepot al lui Simion Bărnuțiu, nepot al lui Iuliu Maniu, ministru al Ardealului în guvernele Sănătescu și Rădescu și autor de literatură cinegetică de bună calitate. Articolul lui Sadoveanu, intitulat „Cântec bătrânesc” și ne-reeditat vreodată, începea cu următoarele rânduri: „Manifestările artistice ale poporului nostru — cântecul, dansul, ţesăturile şi costumul — au fost şi urmează a fi ameninţate de distrugere şi dispariţie. Civilizaţia mecanică şi tendinţa de standardizare a lumii moderne le sapă şi le minează necontenit. Oricâtă propagandă lirică s’ar face pentru păstrarea portului vechiu, industriile textile perfecţionate şi fabricatele ieftine, cărora le-am deschis de mult vămile, au înlocuit şi înlocuiesc industria casnică arhaică. Înainte de tratatul de la Adrianopol, acum o sută şi mai bine de ani, întreaga populaţie rurală a principatelor era îmbrăcată de mâna harnică a gospodinelor, iscusite în meşteşugul lucrului cânepei şi inului. Înainte de acest tratat femeia era statornică în gospodărie. După tratat, extinderea marilor culturi de grâu a cerut mai multe braţe şi femeile au ieşit şi ele la muncile penibile ale pământului. În aşa măsură s’a extins şi s’a adâncit această nevoie, încât gospodina care nu-şi părăsea căminul a devenit şi ea roabă a ogoarelor — şi în epoca asta stamba ieftină a înlocuit industria casnică ruinată şi părăsită. Frumosul costum al altor epoci a rămas numai în regiunile înalte, unde îndeletnicirile oamenilor au îngăduit femeii să-şi păstreze situaţia privilegiată de demult. Plăieşii şi păstorii urmează a trăi încă în tradiţie. Până când? Căci înnoirile lumii moderne bat şi la porţile muntenilor”[4]. Sadoveanu nota că propaganda și instrucția nu sunt eficiente împotriva acestui marș al modernizării, deoarece ele însele duc cu ele germenii modernizării, școala și mass-media moderne contribuind la subțierea culturii folclorice, orale, organice și grăbind înlocuirea ei cu surogate prefabricate. Cultura orală, care se bizuie, după cum observa E.P. Thompson în studiile sale despre cultura populară britanică din zorii modernității, pe mecanismul tradiției, e înlocuită de o cultură de consum furnizată poporului prin sistemele de „informare” și educație moderne. O cultură – interioară sau vestimentară – cu o logică și o axă străine de poporul transformat în consumatori sau piață. Sadoveanu observa că doar izolarea muntenilor sau sărăcia mai oferă stavile în fața fenomenului „fatal” al modernizării: „Invazia lumii nouă e un fenoment fatal. Viaţa se schimbă nesimţit şi necontenit. Încet-încet se vor adăogi Europei şi fiii acestui vechiu pământ. E o împrejurare pe care n’o putem înlătura. Fenomenul, mai de vreme, s’a petrecut şi la alte neamuri. Ne socotim fericiţi că noi mai putem păstra şi salva totuşi unele comori ale trecutului şi că, din firea lui, poporul nostru e încă destul de rezistent. Nicăieri, socot eu, grupele umane nu se mai află călăuzite în aşa măsură de trecut ca poporul românesc. Datina, în poporul nostru, e încă o lege strictă. Această lege i-a îngăduit să se dezvolte în anume chip, i-a imprimat un anume caracter unic, care constituie adevărata lui unitate. Datina de multe veacuri a unit întregul neam şi întru aceasta el şi-a păstrat fără scădere biruinţa cu toate vicisitudinile vieţii politice exterioare […]. Acest popor străvechiu, stăruitor aici încă din preistorie, a fost călăuzit, peste întocmirile artificiale, de o forţă mai mare decât cele lumeşti. Pe lângă limba lui unitară, neamul a păstrat până în timpurile nouă portul, cântecul şi datina. Mai ales datina a trebuit să ne fie argument şi apărare supremă, ca să putem veni din depărtarea trecutului până azi şi până mâni, când poate va lua în sfârşit fiinţă dreptatea noastră. Datina a ţinut în cătuşe de un conservatism înfricoşat seminţia, păstrând-o ca să ajungă la clipa când va putea exploda în forme nouă, dându-şi tribului la patrimoniul de cultură al umanităţii”[5].

Din tot acest tezaur de creații populare care au nutrit, articulat și protejat identitatea națională, Sadoveanu evidențiază valoarea „Mioriței”: „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv între muncele. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el e înscris sufletul de resemnare al rasei. În el e înscrisă şi vechimea autohtonilor, şi stăruinţa lor, şi sufletul lor blând. Toate sunt argumente de esenţă superioară; prin glasul poetului anonim grăieşte duhul Domnului”[6].

Înainte de a trece mai departe trebuie să notăm că acest articol apărea în toiul a ceea ce istoricii miltari cunosc drept Bătălia de la Târgu-Frumos, adică încleștarea din lunile aprilie-mai 1944 dintre forțele germano-române și forțele sovietice care încercau să ocupe șoseaua Iași-Târgu-Frumos-Pașcani și să înainteze spre Iași. Cele două mari confruntări ale Bătăliei de la Târgu-Frumos au avut loc între 6-12 aprilie și între 2-7 mai 1944. Cu acel prilej, ofensiva sovietică a fost oprită pentru moment, dar la sfârșitul lunii august 1944, începând cu 20-21 august, sovieticii vor reuși să străpungă linia frontului la Scobâlțeni. Consecința a fost prăbușirea frontului Iași-Chișinău și, la 23 august, ieșirea României din războiul împotriva Aliaților. Așadar, în aprilie 1944, când apărea articolul lui Sadoveanu, România se afla la cea mai importantă răscruce militară a tragicei ei modernități. Sadoveanu însuși – care scrisese multe pagini anti-comuniste și care susținuse ofensiva lui Antonescu în Basarabia, pe care o voia întoarsă între granițele României – se afla într-un moment dificil. Aflat la răspântie, Sadoveanu își fixează privirea pe piscul pleșuv al „Mioriței”, în care străvede vechimea, stăruința și blândețea românilor pecetluite de „duhul Domnului”: o garanție a perenității și o metodă de rezistență nu prin retragerea din istorie în mit, ci prin transfigurarea istoriei prin mit, prin continuul contact cu apa vie a tradiției[7]. Este exact ceea ce găsim în Cîntecul Mioarei, unde istoria recentă nu obliterează datina, ci trebuie să i se acomodeze, să se lase îmbibată de ea. Peisajul din Cîntecul Mioarei e atât de saturat de tradiție, încât contemporaneitatea și ecourile ei ideologice ajung până la cititor bruiate sau complet deturnate de la sensul lor progresist. Sadoveanu scrie în acest roman ca un maestru al retoricii, gesticulația/pantomima lui comunistă fiind aproape complet neutralizată de sonorul reacționar al romanului.

Romanul, în ceea ce a ajuns până la noi, e parcă o ilustrare a articolului din 15 aprilie 1944 și a puterii de a rezista unei modernități de o luminozitate înșelătoare prin împlântarea în obscuritatea datinei, obscuritate ocrotită de păduri, de văi, de peșteri, de muțenia din primii cinci ani de viața schimnicească a lui Petre Matei, de câinele Suru care e un constant mesager între lumea pădurii și cea a oamenilor, de poienile cu apă vie sau „vinul tinereții” (121), de Sfânta Vineri care iese „în cărare” de „lîngă un tufăriș de mesteceni, din laturea unei căscioare vechi” (138) sau de urșii mâncători de mere din livezile caselor părăsite, urși care stau la sfat în noaptea de Sânziene (138). Între falsul „înger de lumină” al noii lumi și întunericul numinos al tradiției, preferința lui Sadoveanu și a eroilor lui e clară. Iancu Zarandi, filologul, ne e descris ca un om stăpânit de „o pasiune specială pentru folclor, pentru cântecele din veac, rămășiță încă vie a poeților anonimi care se încorporaseră pădurilor, poienilor și întregului peisagiu al plaiurilor înalte”. Discuțiile filologului Zarandi și ale prietenului său, doctorul Macovei, cu plăieșii din ținutul Bistriței îi fac pe cei doi tovarăși intelectuali să mediteze „asupra vechimii acelei rase de ciobani, care, cu toate rătăcirile lor în pășuni depărtate, se întorceau întotdeauna la baștina lor atît de divers îmbielșugată”. Sus, în lumea ciobanilor, schimbările care aveau loc jos, în vale, nu ajungeau decât ca ecouri vagi: „Timpurile se schimbaseră; norodul Daciei se eliberase de ‘trecutul negru’; în văi se răsădeau tot mai spornic progresele democrației. Oamenii din munte însă viețuiau încă sub negura trecutului” (15). Zarandi și Macovei se vor agenți ai progresului din vale sus, la munte, unde, întocmai ca în articolul din 15 aprilie 1944, Sadoveanu socotea că oamenii trăiau cu inteligența pusă sub oblăduirea tradiției, nu hăiuită de marșul fatal al progresului mecanic. Ghilimelele între care e așezat „trecutul negru” îi aparțin lui Sadoveanu și marchează refuzul scriitorului de a se lepăda de tradiție, după cum nu reușesc a se îndepărta de lumea tradițională nici cei doi reprezentanții ai văii citadin-progresiste, Zarandi și Macovei.

Filologul Zarandi e inițial iritat de prezența părintelui Ionatan, care le vorbește celor doi intelectuali de primejdiile muntelui și își exprimă nădejdea că „nimic nu le va sta împotrivă” în drumeția lor montană. Filologul îi răspunde monahului în chip materialist-științific că „n-are ce să le stea împotrivă” și apoi îi spune lui Macovei că singurele „apariții” sunt cele de genul lui Ionatan, „fantome” ale României ante-comuniste care îi displac cu desăvârșire. Doctorul Macovei îi răspunde însă că el însuși se trage din oameni de la munte și că bătrânul Ionatan îi evocă „priveliștile copilăriei” (18-19). Andru Macovei îi va mărturisi filologului Zarandi și că schitul Olaru îi aducea aminte de schiturile din munți unde mergea cu părinții lui ca să viziteze rude care, la bătrânețe, se retrăseseră ca monahi ori monahii în creierii munților (55). Filologul ajunge și el să își amintească și să mărturisească faptul că era fiu de preot și că învățase să citească pe bucoavnele tătânelui său (112). Pe măsură ce călătoresc, cei doi tovarăși își „amintesc” (anamneză), se adâncesc în ei înșiși și progresisții inițiali devin din ce în ce mai oxidați, mai sensibili la „lumea veche”. Le dispare luciul de inox ideologic comunist și încep să reacționeze cu mediul, să intre în complicitate cu el. Filologul Zarandi cumpănește mai bine natura muntenilor cu care are de-a face și ajunge la concluzia că sunt depozitarii unei înțelepciuni mai adânci care i-a ajutat să reziste vitregiilor istoriei: „În clipele acelea i se păreau mai puțin ciudate filologului scăderile grave ale acelor păstori și podgoreni ai lui Burebista. Dragostea pentru lumina de soare și îngânarea de cântec pe care o constata la ei călăuzea cătră dezlegarea fenomenului enigmatic al unității de limbă, al stăruinții lor de a se aduna la vatra strămoșilor cu toate veacurile de risipire; de a rămâne întregi subt urgie și robie. Ușuratici, vicleni, nepăsători: poate asta e formula psihologică a tuturor primitivilor. Însă păstorii aceștia au înțelepciune și scepticism, căci peste vechimea lor a trecut civilizația lumii antice” (26). Muntenii sunt cu minte ageră și suflet pasionat – adică liberi pentru că întregi, firești – și pentru că, „apărați întrucîtva de robia plugarilor de la cîmp, și-au păstrat mai bine portul și datinile” (64), adică locuiesc încă în lumea lor, în lumea lăsată de Dumnezeu și deslușită de ei înșiși, nu manufacturată și interpretată, adică falsificată, de alții.

Doctorul Macovei se descoperă și el a fi „plăcut surprins de profilul bisericuței bizantine” a schitului Olaru (50) și de micro-armonia șirurilor de chilii. Cei doi „excursioniști” – adică oameni care aleargă, în afara lumii lor, prin lumile altora – se reculeg singuri „în tihna plină de soare a cetățuii mănăstirești” unde „zidul clopotniței și cerdacurile cu rouruscă țineau umbră liniștii”. Zarandi tulbură din nou acest ochi de tihnă patriarhală cârtind către tovarășul său că protosinghelul Glicherie Cotea nu e, probabil, decât un chiabur oploșit la sânul bisericii pentru a-și realiza „visul” de înavuțire. Doctorul Macovei îi răspunde sceptic că se poate ca lucrurile să stea după cum spune Zarandi, dar îl îndeamnă pe filolog să nu-l osândească pe Glicherie decât pentru „păcatul vicleniei”: „Încolo – care țăran trudit, năcăjit, flămând, sub biciul corvezilor și în robie fără nădejde ar fi fost vinovat că și-a cătat scăparea la schitul Olarului or aiurea? – Ai dreptate, tovarășe Andru, suspină Iancu Zarandi; apasă încă asupra acestui pământ povara trecutului” (55). Așadar, Sadoveanu folosește tropul „trecutului întunecat” (pe care altminteri îl relativizează cu ajutorul ghilimelelor) pentru a justifica sau apăra viața monahală chiar și în vremuri „noi”, nu pentru a-i condamna. Monahii nu erau „năpârci reacționare”, ci oameni care își căutaseră libertatea, evadarea dintr-o lume oprimantă.

De altfel, odată ajunși în cerdacul umbrit de iederă al arhondaricului, în liniștea amiezii sparte doar de cântecul cocoșului și de „pacat!pacat!pacat!”-ul picherilor, cei doi excursioniști se abandonează repede și complice deliciilor rămășițelor „trecutului întunecat”: „Când ajunseră sus, ieșenii se priviră zâmbind. Cerdacul avea umbră plăcută de la draperiile de rouruscă. Pe canapele poclăzi moi. Pe păreții văruiți proaspăt, câteva icoane vechi, încununate cu flori uscate de albăstrele. Acel ungher era o rămășiță a tihnei boiernașilor de țară de acum o sută de ani” (56). Cei doi călători ațipesc în așteptarea mierii și a apei reci și sunt vizitați de o altă „apariție” sau „fantomă” a trecutului, călugărul Anagnost, fantomă descrisă de Sadoveanu cu mare duioșie: „După un sfert de ceas, apăru cu sfială în capul scării un călugăr ascetic, slab, cu șuvițe cărunte scăpătîndu-i de sub comanac, cu barba neagră învăluită amenințător. Ochii însă îi erau blânzi, privind nedeslușit în gol, spre colțul cerdacului, pe cînd o ureche întoarsă asculta cu atenție respirațiile regulate ale oaspeților. Se mișcă, depunînd pe masă tablaua, cu cană de sticlă brumată de răceala apei, cu pahare de cleștar și c-o cupă de miere dintr-un material mai modest – o scăfiță simplă de lemn. Ridicînd mîna dreaptă cu degete negre, călugărul blagoslovi mila somnului acelor străini” (56-57). Călugărul Anagnost, laolaltă cu ceilalți locuitori ai schitului și ai muntelui, pare a aparține altui regn decât cei doi tovarăși, altui nivel de existență. Sfiala de care dă dovadă la apropierea de cei doi străini e cea a sălbăticiunilor, a locuitorilor nevăzuți a pădurii din Dumbrava minunată, din Măria Sa, puiul pădurii sau din literatura universală (japoneză, de exemplu) pe teme animiste. Impresia e, oricum, de lume aparte, cu reguli și chiar cu ființe diferite de cele din vale. E o lume care se cere judecată după regulile ei și cei doi tovarăși se contopesc acestei lumi pe măsură ce o străbat, devin adică una cu mitul, cu o realitate din illo tempore, din afara timpului, cu un început care e veșnic, ciclic, ca natura.

Această adâncire a excursioniștilor în peisaj (să nu uităm că Sadoveanu vorbește de pasiunea lui Zarandi pentru cântecele muntenilor care se „încorporaseră” peisajului) se face și pe cale gastronomică, prin ospitalitatea patriarhală a monahilor. Pornind de la ațipeala care a precedat întremarea cu miere și apă rece, tovarășii de la Iași ajung la hibernarea de tip șarpe boa ulterioară unui ospăț stropit din belșug cu vin: „O jumătate de ceas a fost tăcere în cerdac, la umbra perdelelor verzi de rouruscă, în care răstimp călătorii străini se îndestulară cu prisosință. Egumenul se minuna în sine de îmbielșugarea poftei lor, îndrăznind numai vinul să-l guste de câteva ori, cu luare-aminte și evlavie, fără a amesteca nici o fărâmă de mâncare. În sfârșit, filologul și mai ales doctorul Andru se simțiră mai grei în scaunele lor căutând, într-o nevoie nedeslușită de metempsihoză, să se așeze în poziția comodă a șarpelui boa, cu ochii pe jumătate închiși” (66). Excursioniștii asimilează și sunt asimilați de lumea pe care au venit să o supună rațiunii instrumentale, să o analizeze în scopuri științifice (Zarandi urmărind să elucideze chestiuni filologice, iar Macovei, chestiunea gușei), dar în al cărei miez de păduri cețoase se afundă din ce în ce mai tare. Astfel, cei doi dioscuri ieșeni ajung să asiste cu mai multă empatie, oricum fără a protesta cu lozinci comuniste, la modul în care duhovnicul Ionatan domolește paterical fierberea ideologică a neastâmpăratului Irimie Dărândai care spune că noua epoca istorică reprezintă „voia omului”, pe când sărăcia burghezo-moșierească a reprezentat „voia Domnului”: „- Nu păcătui, Irimie. Vorbele acestea sunt de la profesor și de la diavolul” îi spune Ionatan, care se mărginește să constate doar că, din punct de vedere politic, „merii din livezile noastre dau smicele nouă” (70). Comunistul Sandu Calarașu ajunge să vorbească și el ca un personaj paterical, comentând încercarea neizbutită a câinelui Suru de a prinde un iepure nu în limbaj marxist, ci de Ecleziast: „Prietenii și-au așteptat tovarășul, care s-a întors înfrînt, dar tot ațîțat, mărturisind oamenilor cu scheunări subțirele o mînie fără noimă. – Toate ale patimilor noastre sînt năluciri, i-a spus Sandu Calarașu mîngîindu-i urechile. A adaos: – Sînt însă și lucruri statornice ale lumii și vieții, măi Săracu. Sihastrul a oftat, înclinîndu-și fruntea” (109). Filologul Zarandi ajunge și el să proclame, după un al treilea pahar de vin, avînd pe față „zîmbetul cel mai delicat, adică expresia cea mai curată a inimii lui”, după cum precizează Sadoveanu, că s-a întîmplat o minune: „Tovarășe Sandu, răspunse el grav, minunea e că mă simt deplin înfrățit cu toți pămîntenii vechi din Carpați. – Numai cu cei de demult? – Ba și cu aceștia de acum, mai ales cu acest doctor Costache, care mă înfruntă” (148). Înfrățirea oenologică a lui Zarandi cu toți cei duși, prezenți și – de ce nu – viitori marchează trecerea lui în zodia celor buni, a celor care s-au apropiat ontologic de sursele regenerării care permit cumpănirea răului în lume și, deci, supraviețuirea[8].

Lumea de sus, din munți, nu are nimic de a face cu lumea din vale și, deși Irimie declară că merge la Iași pentru a intra ucenic la un atelier de mecanică auto și promite că se va întoarce în sat călare pe camion, ca să o facă mândră pe mama lui, personajele cărții știu că mecanizarea trebuie să se oprească la poalele muntelui pentru că „pe acele râpe cositoarele mecanice n-ar putea face treabă acătării, ca oamenii […]. Doctorul Andru asculta pe gînduri […]. Era tulburat de amintiri de demult, de cînd, copilandru, ajuta și el pe părinții lui munteni la facerea fînului. De asemenea operație era legată și nașterea lui” (74). Cu alte cuvinte, oamenii nu pot fi încă înlocuiți de mașini, și odată cu munca oamenilor, cu truda lor, prin văile munților vor rezista și arii ale tradiției. Munca oamenilor păstrează un peisaj neîntinat care, la rîndul lui, dă naștere unor oameni sensibili la un orizont mitic. Până și aural, lumea de sus e infuzată nu de zgomote mecanice sau de megafoane propagandistice, ci de sunetele naturii sau supranaturii: „Începu deodată ca un șuvoi de sunete dulci, pe sub bolta azurie, toaca de la biserica schitului. O bătea cu mare meșteșug un ieromonah bătrîn, părintele Domițian, care nu se suia în turnulețul bizantin decît la zile mari. A cîntat cu ciocănelul în trei soroace. Apoi a stîrnit cu degetele clopotele cele mărunțele. După care a bătut numai într-o dungă în clopotul cel mare. S-au bucurat toate împrejurimile. Lița Sofia și-a făcut cruce închizînd cu evlavie ochii” (136).

Transfigurarea oamenilor în peisaj e cel mai bune evidențiată de înmormîntarea învățătorului Valentin Olăreanu, scenă dominată complet de rânduiala folclorico-creștină a satului, pe care Sadoveanu o descrie cu minuțios ochi etnografico-antropologic, atent și la gesturi, și la semnificația lor. Materialismul istoric/marxist-leninist al epocii noi e complet eradicat în și prin tot acest episod asupra căruia domnesc „babele priveghetoare” și duhovnicul Ionatan. Urmărind cu ochi aburind de emoția amintirii (anamneza, din nou, scufundarea într-un strat mai adânc al existenței personale sau de neam), Petre Matei discută cu doctorul Costache Hanganu: „Cînd au intrat străinii de la Slătiori, călăuziți de nînașa Cornelia, i-a învăluit în chilie o tăcere încremenită și o fumegare ușoară de tămîie și smirnă. Ca într-o vedenie, brusc deșteptată de miresmele grele, sihastrul își amintea priveghiurile și îngropăciunile de la Stejarii-Vechi. – Așa era și la noi… șopti el mișcat, mai mult cătră sine. – Fără îndoială, mormăi doctorul Costache, același trecut împovărează prezentul acestui neam al meu și al dumitale. S-ar putea spune că morții poruncesc celor vii. Într-adevăr, cugeta străpuns de mîhnire Sandu Calarașu, respectul și reculegerea tuturor celor de față nu se îndreaptă spre binefacerile celui ce-a fost prietinul lor, ci spre rînduiala cuviincioasă a îngropăciunii lui” (175). Lumea nu are sens fără rânduială, fără marile rituri de trecere care îi leagă pe cei vii de cei trecuți și de cei viitori. Când doctorul Costache Hanganu e nemulțumit că țăranii nu au vrut să îi aducă trupul învățătorului Olăreanu la spital, pentru autopsie, deoarece considerau că astfel „s-ar fi săvârșit la spital o necuviință ș-o lucrare a diavolului”, ieromonahul Ionatan îi răspunde: „- Nu fi supărat, domnule doctor, povățui cu blândeță ieromonahul Ionatan. Nu trec oare înaintea noastră, a clericilor, rînduielile lor cele mai de demult? Nu ne putem pune împotrivă. – Știu, Datina e lege mai veche”, conchide doctorul Hanganu (176). Cu alte cuvinte, Ionatan pune pe picior de egalitate știința și religia, iar doctorul acceptă acest punct de vedere, acceptând și ideea că ambele sunt, din punct de vedere existențial, mai puțin importante pentru popor decît datina. Oficialitățile sunt, cu toatele, prinse în hora rânduielii: „Colectivele căminului au împodobit casa lor cu flori și i-au pus steag negru: și nu va lipsi nimene mîine, ca să petreacă pe profesorul lor la groapă. Milițienii au vorbit de la telefonul raionului cu Piatra, poftind numaidecît pe tovarășul secretar Mîndru și pe președinte. S-a adus de la schit tablaua cea mare pentru colivă, pe lîngă tablalele ce avem noi […]. Monahii în odăjdii, cu egumenul lor, praporele, pomenile, colivele meșteșugit înflorite cu zahar și cafea rîșnită, pomenile; sicriul pe năsălie purtat de barbați cu plete cărunte spre țintirimul din capătul de la deal al satului, unde se află și un paraclis de lemn cu turnuleț în care sună un clopot cu glas subțire, ce se tupilează parcă sub zborul zvonului de la chimvalul cel mare al schitului” (181).

Întreg peisajul e stăpânit vizual, aural și simbolic de ritualul înmormîntării. Găina neagră trecută de bătrâne peste mormânt, vinul vărsat peste sicriu – „apa peste care sufletul acelei umbre va trece de pe acest tărâm al vieții spre celălalt tărîm al umbrelor” – întreg ritualul îngropăciunii e redat de Sadoveanu cu mare fidelitate pentru a scoate în evidență cât mai bine marele adevăr existențial care susține și e susținut de datină: „Astfel umbra și sufletul ei purced prin întunericul adîncimii cătră judecată. Umblă rătăcind o vreme, plătesc vămi cuvenite, apoi ajung la cumpăna judecății, unde sufletul dă samă de faptele umbrei. Fericită umbra care poate aduce dovada faptelor bune în viața pămîntească. Ocrotit va fi în lumina de-a pururi. În viața lor scurtă pămîntească, oamenii de demult au simțit nevoia să se mîngîie cu închipuirea unei vieți durabile pentru sufletul lor dus pe celălalt tărîm. Numai astfel se puteau susține în scurta lor trecere prin urgii, pribegii și chinuri. Au căutat sprijin vieții în taina morții” (183). Sadoveanu continuă apoi cu o frază care pare că ar contrazice aceste superstiții, dar care e meșteșugit întoarsă astfel încît reduce comunismul la minoratul unei naivitatăți filosofice: „Astăzi, cînd se dovedesc înșelările și se cuceresc adevărurile, oamenii vor găsi pacea și alinarea numai în această viață, alungînd spaimele vremii trecute și înflorindu-și existența pe acest tărîm, ca-n visurile poetice din copilăria lumii” (182-183). Trecerea de la tonul incantatoriu al primului pasaj, la tonul nemodulat de scurt-metraj Sahia proiectat la căminul cultural al colhozului arată clar că adevărul dospește în umbrele primului paragraf, nu în luciul plat, de poster, al celui de al doilea. După cum nota și Lucian Raicu scriind despre Zodia Cancerului, la Sadoveanu există o dialectică a trecerii și a rămânerii: a celor captivați de spectacolul înșelător, luați de valul certitudinilor precipitate ale lumii și a celor care „rămân”, a celor înrădăcinați, a căror filosofie e mai degrabă „amară, sceptică”, conservatoare.[9] Din acest punct de vedere, Zarandi și Macovei debutează în roman ca trecători, dar se încorporează treptat tuturor celor – oameni și natură – care rămân.

Pentru a fi desăvârșit, acest ochi mitic de timp și spațiu își cere și își naște eroii săi. De aceea, în roman apare în mod organic tema Mioriței, pe care Sadoveanu o pune în legătură cu trei permanențe ale istoriei românilor: prima e cea a oamenilor vechi, care duc o viață „veche”, după rînduială; a doua e cea a bărbaților sau oamenilor „singuratici” și „neîntinați de relele lumii”, așa cum sunt baciul Hristea Moroșanu, Petre Matei, Sandu Calarașu care și el trăia, din cauza activităților sale politice, muncitorești, „ca într-o sihăstrie, ceva mai primejdioasă” decât a sihastrului Pavel (160) sau învățătorul Valentin Olăreanu care se devotase școlii, „nu se însurase și trăia ca un singuratic în satul neamurilor sale” (170). Oamenii buni ai lui Sadoveanu nu au sindicat, nu făptuiesc în masă, ci sunt niște singuratici, nu acționează ca exponenți ai vreunei clase sociale, ci ai unui nivel numinos al existenței, ai unui adevăr existențial la care nu se poate ajunge pe cale partinic-instituționalizată.

A treia permanență e cea a femeilor/mamelor preotese ale căminului. Cîntecul Mioarei e o expresie a lumii vechi dominate de bărbați singuratici – oierii – și de femei aprige, călăuzitoare de familii, în vreme ce bărbații „pribegeau cu oile” (143). La munte, spune doctorul Hanganu, care reia multe din ideile exprimate de Sadoveanu în articolele sale despre Miorița și despre poezia populară, „femeile sunt depozitarele unei anumite poezii”. Ele „prezidează datinile; lor le datorăm păstrarea bocetelor și decîntecelor”, „ca niște preotese între zeii lari, au cîntat fragilitatea naturii noastre omenești”, în vreme ce cîntăreților bărbați li se datorește „altă serie a repertoriului, serie mai aspră și mai brutală” (143). Comunistul Sandu Calarașu – al cărui frate mezin conduce „un serviciu de cercetări” care are ca misiune identificarea dușmanului de clasă a sabotorilor și a fasciștilor „tupilați” prin mănăstiri (114) – observă însă cu simț de răspundere că aceste mame duioase prețuite de filolog și de doctorii Hanganu și Macovei dau naștere unor „bărbați cu mult mai aspri decît dînsele”, unor reacționari și criminali anticomuniști posesori de material militar aruncat cu parașuta de avioanele „dușmane” (147).

Cântecul „Mioarei”, pe care sihastrul Pavel îl „mormăie” (adică îl transmite discret, esoteric) lui Zarandi și doctorului Hanganu, e versiunea sadoveniană a Mioriței, versiune pe care sihastrul povestește a o fi auzit de la Paraschiva, femeia „din vale” care îl vizita din când în când, dar care se prăpădise după ce apucase să îi transmită „recitativul” (după cum îl categorisește Zarandi) „Mioarei”. Marele folclorist Gh. Pavelescu, scriind în octombrie 1944 despre versiunea sadoveniană a Mioriței publicată tot în revista Carpații în septembrie 1944, aprecia vechiul și statornicul interes al lui Sadoveanu pentru Miorița[10].

Zarandi și cu Hanganu susțin că vechii păstori au constatat, în drumurile lor, unitatea limbii române devenind astfel purtători ai tainei unității poporului român. În acest roman, Sadoveanu sugerează drumul „național” pe care va trebui să se abată comunismul. Mai mult, indică și că ascensiunea comunismului spre realitățile de altitudine ale României nu va putea duce, în cele din urmă, decât la dispariția lui, pentru că tradiția locului e una a rezistenței prin „vechimea autohtonilor, şi stăruinţa lor, şi sufletul lor blând”. Departe de a fi mort, trecutul e viu, „taina morții” și legăturile cu trecutul oferind sprijin viilor în trecerea lor prin „urgii, pribegii și chinuri” (adică prin „teroarea istoriei” contemporane). În loc de simbol al pesimismului sau al resemnării, nunta-înmormântare din Miorița devine astfel semnul unui ritual la care nu doar brazi și păltinași ci și milițieni și secretari raionali vor fi siliți să îngenunche, al unei rezistențe ritualice la agresiunea comunistă asupra unei Românii ocrotite de morții ei. Cu alte cuvinte, Sadoveanu a scris și publicat parțial, în plin comunism, un roman al naționalismului-liturgic care arată cât de străină le era comuniștilor realitatea românească și lumea veche din miezul ei de taină, mitul din inima istoriei românilor.

[1] Vezi Nicoleta-Ginevra Baciu, Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski (Bucureşti: Paideia, 2014) și recenzia Luciei Cifor din Philologica Jassyensia, An XI, Nr. 1 (21) 2015, p. 300-304. Cifor accentuează cheia teosofico-masonică a romanului.

[2] Tudor Nedelcea, „Pasărea Măiastră”, Portal-Măiastra, Anul IX, Nr. 4 (37) 2013, p. 5.

[3] Vezi și Mihail Sadoveanu, Poezia populară (Iași: Junimea, 1981), cu un masiv, minuțios și pătrunzător studiu introductiv al lui Petru Ursache, editorul volumului.

[4] Mihail Sadoveanu, „Cântec bătrânesc”, Carpații, An XII, Nr. 4, 15 aprilie 1944, p. 89.

[5] Sadoveanu, „Cântec bătrânesc”, 89.

[6] Sadoveanu, „Cântec bătrânesc”, 91. Articolul lui Sadoveanu apărea, cu mici modificări, în ultimul capitol al lucrării memorialistice Anii de ucenicie, începută de Sadoveanu în februarie 1942 și încheiată în 11 iulie 1944. În versiunea din volumul autobiografic, materialul tipărit ca articol e precedat de mărturisirea lui Sadoveanu cum că, în tinerețe, avusese „idei de apărare prin instrucția și propaganda laică. Acum nu le mai am”. Vezi Mihail Sadoveanu, Opere (București: ESPLA, 1954-1973), 22 vol., 16: 605.

[7] „The chief difference between the man of the archaic and traditional societies and the man of the modern societies with their strong imprint of Judaeo-Christianity lies in the fact that the former feels himself indissolubly connected with the Cosmos and the cosmic rhythms, whereas the latter insists that he is connected only with History. Of course, for the man of the archaic societies, the Cosmos too has a ‘history,’ if only because it is the creation of the gods and is held to have been organized by supernatural beings or mythical heroes. But this ‘history’ of the Cosmos and of human society is a ‘sacred history,’ preserved and transmitted through myths. More than that, it is a ‘history’ than can be repeated indefinitely, in the sense that the myths serve as models for ceremonies that periodically reactualize the tremendous events that occurred at the beginning of time. The myths preserve and transmit the paradigms/ the exemplary models, for all the responsible activities in which men engage. By virtue of these paradigmatic models revealed to men in mythical times, the Cosmos and society are periodically regenerated”, scria Eliade în 1949. Vezi Mircea Eliade, Cosmos and History. The Myth of the Eternal Return (new York: Harper&Brothers, 1959[1949]), vii-viii.

[8] „Într-un plan mai larg, tema vinului tinde să se identifice cu aceea a cumpănirii răului în lume, a surselor de rezistență, a căilor ascunse de regenerare, a enigmaticei supraviețuiri”, nota Lucian Raicu în „Sadoveanu – ordinea firii”, din volumul Calea de acces (București: Cartea Românească, 1982), 47.

[9] Raicu, Calea de acces, 128.

[10] „Preocupat de valoarea acestui-eântec bătrânesc M Sadoveanu atrăgea atenţia încă din 1922 (Viața Românească, III. 236—238), asupra unei variante culeasă cu vreo douăzeci de ani în urmă din judeţul Iaşi şi publicată de profesorul M. Costăchescu (Moldova dela Nistru, III, Nr 8—9). M. Sadoveanu consideră această variantă deosebit de preţioasă, atât din punct de vedere poetic, cât şi filologic, cuprinzând o serie de termini arhaici (gomăn=cântec, sîniori=revărsatul zorilor ş. a.). Din varianta Costăchescu, M. Sadoveanu va cita în discursul său de recepţie începutul baladei pe care îl caracterizează ‘lin şi melodic ca o adiere de bucium’. De atunci anii s’au scurs unul după altul, pe măsură ce creştea şi opera literară a lui M. Sadoveanu. În acest timp admiraţia faţă de cântecul Mioarei nu 1-a părăsit, servindu-i ca temă în romanul Baltagul […] Și de d aceasta M. Sadoveanu a dat dovadă o adâncă înţelegere a temei mioritice și de un distins simţ artistic”, scrie Gh. Pavelescu în „Mihail Sadoveanu și Miorița”, Transilvania An 75, Nr. 10-12 (oct-nov-dec.) 1944, pp. 891-892.

Convorbiri literare, 13 decembrie 2016