Ruben Dario, Poeme

S-a născut la 18 ianuarie 1867 în Metapa, Nicaragua (oraş redenumit mai târziu Ciudad Dario, după numele poetului). Numele real de la naştere era Felix Ruben Garcia Sarmiento, pentru ca mai târziu să adopte numele mai vechi de familie, Dario. După divorţul părinţilor săi naturali, tânărul Ruben a fost adoptat şi crescut de naşul său, colonelul Felix Ramirez. Poreclit "Copilul poet" (El Nino Poeta), Dario a început să citească de la vârsta de 3 ani, iar la 12 avea deja publicate primele poezii, "La Fe" (Credinţa), "Una Lagrima" (O lacrimă) şi "El Desengaño" (Deziluzia).

În 1882, în încercarea de a-şi asigura o bursă de studii în Europa, Dario a citit poemul său, "El Libro" (Cartea) în faţa autorităţilor conservatoare nicaraguane, inclusiv a preşedintelui Joaquin Zavala. Din nefericire, efortul i-a fost zadarnic, el fiind refuzat, deoarece poemele sale erau considerate prea liberale iar funcţionarii se temeau că o educaţie europeană ar putea încuraja şi mai mult sentimentele sale anti-religioase. În schimb, Dario a călătorit în El Salvador, unde l-a întâlnit pe poetul Francisco Gavidia, cel care i-a insuflat lui Dario structura ritmică a poeziei franceze, devenită ulterior piatra de temelie a versurilor revoluţionare ale lui Dario.

La vârsta de 19 ani, tânărul Ruben Dario se mută în Chile unde începe o activitate de jurnalist.  În acelaşi an el scrie, de asemenea, primul său roman, “Emelina”. Cu toate că romanul nu a avut success la public, poezia tânărului Dario a primit multe apreciari în cadrul unor concursuri literare. În Chile, Dario s-a fost confruntat de multe ori cu prejudecăţile şi rasismul din cauza tenului său întunecat. În ciuda acestui fapt, care i-a provocat multe deziluzii, Dario continua să scrie foarte mult şi a publicat unele dintre cele mai populare lucrări ale sale, cum ar fi “Azul” (Albastru), "Otonales" (De toamnă) şi "Primeras Notas" (Primele note).

În 1890, la vârsta de 24, Dario se căsătorea cu Rafaela Contreras. Cei doi s-au mutat în Costa Rica, iar un an mai târziu se năştea fiul lor Ruben Dario Contreras. Însă noua familie nu are parte de linişte, fiind nevoită să se refugieze în Nicaragua, din cauza unor  evenimente mai violente, pe plan politic. În 1893, soţia lui moare iar el îşi îneacă necazurile în alcool. Curând după aceste evenimente, viaţa tânărului scriitor ia o întorsătură mai fericită, când Dario se recăsătoreşte aproape involuntar cu fosta lui prietenă, Rosario Murillo. Fratele lui Rosario îl invitase pe Dario la o serie de petreceri cu sex şi alcool şi, într-o dimineaţă şi-a găsit sora în pat cu tânărul Ruben. Astfel, pe motivul restabilirii onoarei şi reputaţiei surorii sale, fratele lui Rosario l-a forţat pe Ruben sub ameninţarea cu arma, să se căsătorească cu Rosario. În schimb, tânărul scriitor, deşi nu-şi mai amintea cele petrecute cu o seară înainte, avu parte de o trezire cu o mahmureală de toată frumuseţea şi o nouă nevastă! Dar, deşi nu a divorţat niciodată de Rosario, Dario s-a îndrăgostit de altă femeie, Francisca Sanchez, cu care a şi trăit dealtfel.

În 1893 Ruben Dario a fost numit consul în Columbia de către preşedintele Miguel Antonio Caro. În această perioadăscriitorul face câteva călătorii în Panama şi Argentina. În 1896 poetul îşi publica volumul "Los Raros" (Poeme rare) alcătuit din poezii despre alţi scriitori, cum ar fi Poe, Lautreamont sau Ibsen, scriitori pe care el însuşi îi considera "sufletele mele gemene". Mai târziu în acelaşi an a publicat "Prosas Profanas" (Proze profane), o altă carte de poezii, în care şi-a accentuat atât stilul marcat de elemente ritmice cât şi abordarea liricii moderniste. La 31 de ani, Dario lucra pentru "La Nacion", un ziar argentinian în care scria reportaje şi opinii personale despre Spania din timpul războiului cu Statele Unite. În 1903, în timp ce încă mai activa ca jurnalist, Ruben Dario a fost numit ambasador al statului Nicaragua la Paris. În această perioadă, în  lirica sa apar multe poeme precum "Cantos de y Esperanza Vida" (Cântece despre viaţă şi speranţă) şi "Viaje un Nicaragua e Intermezzo tropical" (Călătoria în Nicaragua ca un intermezzo tropical), în care poetul laudă originile sale latine, precum şi cultura ţării sale de adopţie.  În 1912 Ruben Dario îşi publică un volum de proză autobiografic, "La vida de Rubén Darío escrita por él mismo".

În 1914, poetul Ruben Dario a fost onorat la New York, cu o medalie de argint , de către Societatea Hispanică din S.U.A. Mai târziu în acelaşi an, el cade la pat, fiind bolnav de pneumonie. Reîntors în Nicaragua în 1915, părintele modernismului hispano american, a murit un an mai târziu, la puţin timp după ce îşi sărbătorise cea de a 49-a aniversare.

Cei trei magi

– Sunt Gaspar. Am adus tămâie.

Şi vin să spun că Viaţa e pură şi senină.

Există Dumnezeu. Şi Dragostea-i imensă.

Ştiu totul de la Steaua cea divină!

– Sunt Melchior. Smirna ce-aduc e cea mai parfumată.

Există Dumnezeu. El este a zilei Făclie.

Din tină se înalţă floarea imaculată

şi în plăcere te afli şi tu, melancolie!

– Sunt Baltazar. Eu aur am adus.

Există Dumnezeu. Este stăpânul Sorţii.

Şi tot ce ştiu, luceafărul cel sfânt mi-a spus,

cel care străluceşte în diadema Morţii.

– Gaspar, Melchior şi Baltazar, aşteaptă în tăcere.

Triumfă dragostea, la celebrarea ei a vrut să ne invite.

Hristos apare, lumină-n haos prin a Sa putere

face, şi El poartă coroana Vieţii nesfârşite!

CĂTRE POEŢII SURÂZĂTORI

Anacreon, părinte al vitalei bucurii;

Ovidiu, sacerdotul ştiinţei iubitoare;

Quevedo, pur caliciu de veselă ardoare;

Banville, discipol orfic al sacrei Armonii;

şi-n rând cu voi şi alţii, ai zilei veseli fii,

cărora le vorbeşte iubirea-nchisă-n floare,

albine ce deasupra vieţii fac în zare,

pe-un magic Hymet, mierea suavei poezii.

Îmi place râsul vostru, surâzătoare muză,

şi ritmurile voastre de tari arome pline,

nu versul beat de umbră şi patimă confuză

ca un barbar ce-nfruntă luminile latine;

când vede-n faţă masca şerpească de Meduză,

se teme ciocârlia-mi cu triluri cristaline.

Fatalitatea

Ce fericit e arborele, ce abia tresare,

şi mai mult, piatra dură, ce pare să nu simtă,

decât durerea de-a fi viu, nu-i alta, mai mare

nici o mai mare osândă decât viaţa conştientă.

Fără de teama pentru ce a fost sau ce va fi,

Să fii, fără să ştii, şi fără vreun scop precis…

Fără să te-nspăimânte grija că mâine poţi muri,

şi fără ca să suferi, trăind, cu teama de umbră, de abis,

pentru ce nu cunoşti, şi bănuieşti, doar, uneori

şi pentru lumescul ispititor ca strugurii din vii,

pentru mormântul ce aşteaptă coroanele de flori

şi pentru că nu ştii unde te duci şi nici de unde vii!

IUBEŞTE-ŢI RITMUL…

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,

oricare faptă, precum faci cu versul;

din universuri strânge¬ţi universul,

iar pieptul tău izvor de cântec fie.

Cereasca unitate-n tine-nvie

diverse lumi înmugurindu-şi mersul,

şi numere îşi vor suna neştersul

acord cu astrul tău, viu în tărie.

Ascultă-n vânt retorica divină

a păsării ce zboară, şi nocturnă,

văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;

ucide nepăsarea taciturnă;

montează-n perlă perla cristalină

unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Melancolie

Lui Domingo Bolivar

Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.

Sunt ca un orb.

Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.

Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,

orbit de vis, nebun de armonie.

Visul e boala mea. Din poezie

lucrată mi-e cămaşa pe suflet; ascuţite

vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,

din care picură melancolie.

Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea

amară;

şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,

iar uneori că-i scurt şi va să se termine.

Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,

chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.

N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie?

PENTRU FRANCISCA

Simţiri viclene duse-s, durerea-i dispărută,

de-ncrederea-n iluzii privirile-mi sânt pline,

tu, rază neaşteptată în calea mea crescută,

Francisca Sánchez, vino cu mine...

In viaţa mea de doliu şi chinuri nesfârşite,

tu, fără a cunoaşte, ai pus de-odată miere,

iar laurii pe fruntea-mi, cu frunze veştejite,

întineriţi sânt astăzi, crini albi peste tăcere.

Tu, ce-ai ştiut mâhnirea din mine cum s-alintă,

şi te-ai făcut iubită, iubirea făr' să ştie,

în ceasuri de tristeţe aducând lumină

şi dragoste pe unde nu mai putea să fie.

Neîndoielnic, soarta, din zarea disperării,

te-aduse să-nvii iarăşi crengi de-ndoială pline.

Pân' la izvorul nopţii şi-al uitării,

Francisca Sánchez, vino cu mine

SONET PENTRU CERVANTES

Cu ceasuri de tristeţe şi amărăciune

îmi duc singurătatea. Şi Cervantes doar

prieten bun îmi este, căci numai el cu har

în clipele-mi de zbucium mângâiere pune.

Natură e şi viaţă. O minune

de platoşă din aur şi din chihlimbar

rătăcitorului meu vis îi dă în dar,

fiind pentru mine lacrimi, surâs şi rugăciune.

Creştin duios, hidalg îndrăgostit,

vorbeşte precum râul cristalin.

Astfel îl ştiu, astfel l-am îndrăgit,

căci împlinind în vreme un destin,

întreg pământul l-a înveselit

tristeţea lui eternă de a fi divin. Picturi: Armen Gasparyan (n.1962)

Selectie: SD