Traducere // Translate

Khalil Gibran, poet universal..




Khalil Gibran


Khalil Gibran s-a născut în 1883 la Bsharri, Liban, într-o veche familie creștină (catolica). Primele noțiuni de religie, de limbă siriacă și arabă, le-a căpătat de la un călugăr.
În 1894 a emigrat, împreună cu mama sa, în America, la Boston. Familia se instalează în cartierul Chinatown din Boston, unde Djubran urmează cursurile școlii comunale timp de 4 ani și unde l-a cunoscut pe fotograful Fred Holland Day care i-a dat lecții de desen și de pictură.
A început să studieze arta fotografică, literatura arabă, engleză și franceză urmând cursuri de specialitate în America și Liban. Djubran a fost permanent preocupat de idealul dezrobirii țării sale de sub asuprirea otomană, în pragul primului război mondial el aflându-se printre membrii ligii politice Suryia al-hurra (Siria liberă).
În 1898 se întoarce în Liban unde își perfecționează cunoștințele de limba arabă până în 1901. Este perioada în care începe să-și manifeste pasiunea pentru filosofie și pictură. Dealtfel, el și-a expus picturile în 1904, fără prea mare succes.
În 1901 începe călătoria sa prin Europa, cu un scurt răgaz la Paris, unde începe să lucreze la culegerea de proză "Spiritele rebele". Este excomunicat din cadrul comunității creștine maronite din care făcea parte, datorită convingerilor sale religioase prea flexibile, poziției împăciuitoare față de religiile creștină și musulmană.
În 1903 se stabilește din nou la Boston. Între 1902 și 1903 își pierde mama, fratele și una dintre surori din cauza tuberculozei. Până în 1908 corespondează cu jurnalul arab Al-Muhadjir (Emigrantul), condus la New York de compatriotul său Amin al-Ghurayyib.


Casa in care s-a nascut KG



Viața și destinul literar

Din 1905 a început să publice în diferite reviste new-yorkeze pamflete și scurte povestiri în limba arabă. În 1905 publică primul său eseu, intitulat "Muzica". În 1906 publică o culegere de 3 povestiri sub titlul "Nimfele văilor". În 1908 apare la New York cea de-a doua culegere de povestiri a lui Djubran, denumită "Spiritele rebele" care i-a atras ostilitatea stăpânirii turcești în Liban.
În 1908 a plecat la Paris unde a studiat timp de doi ani artele plastice și unde i-a cunoscut pe Rodin, Debussy și Maeterlinck. Întors în America, Djubran a continuat să picteze, să scrie și să publice într-un ritm susținut.
În 1910 participă la o conferință la Paris, pe tema problemelor naționale ale diferitelor popoare, împreună cu alți oameni politici și de cultură libanezi. Întors la Boston, Djubran va resimți o angajare politică tot mai mare, împărtășind prietenilor din cercul său literar ideea necesității de a crea o ligă a intelectualilor libanezi și sirieni din Statele Unite care să militeze pentru eliberarea țărilor arabe de sub stăpânirea otomană.
În 1911 înființează la New York societatea "Liga de aur". În concepția fondatorilor, revoluția siro-libaneză trebuia să se bazeze pe adevărata cultură care să lumineze masele populare.
În 1912 se instalează definitiv la New York, unde frecventează cercul literar din jurul revistei "Artele", participând, alături de fondator, Nasib'Urayda, la redactarea acesteia. Publică nuvela de mare întindere "Aripile frânte". În același an începe colaborarea cu revista americană "Șapte arte". Doi ani mai târziu îi apare culegerea "Lacrimă și zâmbet" și între 1914-1917 deschide 3 expoziții de pictură bucurându-se de succes.


Pictura KG
În 1918 Djubran publică poemul filosofic în versuri intitulat "Cortegiile" și prima sa carte în limba engleză, "Nebunul".
În 1920, împreună cu Mikha'il Na'ima și alți scriitori, a fondat la New-York societatea literară al-Rabita al-Qalamiyya (The Pen Society), care va juca un rol determinant în renașterea literaturii arabe. Alături de Mikha'il Na'ima, Djubran face parte din Școala Emigrației, "'Adab al-Mahğar", care cuprinde scriitori arabi care au emigrat, începând apoi să scrie în limba țărilor de adopție. Djubran Khalil Djubran a fost numit președintele ligii, funcție pe care a deținut-o până la sfârșitul vieții. Liga a constituit un adevărat nucleu cultural și național, un cadru de manifestare a talentelor și de păstrare a spiritualității emigrației arabe din Statele Unite, a cărei mare speranță era eliberarea țărilor arabe de sub stăpânirea otomană. În același an îi apare culegerea de proză "Furtunile" și în 1923 publică eseul "Profetul".
Djubran s-a stins din viață în la New York pe 10 aprilie 1931, bolnav de ciroză și tuberculoză. Rămășițele sale pământești sunt trimise la Beirut, la 21 august și înmormântate în satul Bisharri, unde se născuse.
Opera sa poetică a fost tradusă în peste douăzeci de limbi, iar picturile și desenele sale se află expuse în galerii celebre din lume.


Poeme


Cântecul sufletului

În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?


Despre Bucurie şi Tristeţe





Atunci o femeie zise: „Vorbeşte-ne despre Bucurie şi despre Tristeţe”.Iar el răspunse:
„Bucuria este tristeţea fără de mască
şi însăşi fântâna din care a ţâşnit râsul vostru, a fost adesea plină de lacrimi.


Şi cum ar putea să fie altfel?
Cu cât mai adânc vă sapă-n fiinţă tristeţea, cu atât mai multă bucurie veţi cuprinde în voi.
Cupa care aşteaptă vinul nu este oare aceeaşi pe care focul a ars-o în cuptorul olarului?
Iar alăuta care vă alintă sufletul, nu este acelaşi lemn, mai înainte chinuit de cuţit?
Când sunteţi veseli, scrutaţi-vă adâncul inimii şi veţi afla că ceea ce vă umple de bucurie nu-i altceva decât ceea ce şi tristeţea v-a dăruit.
Când sunteţi trişti, iarăşi scrutaţi-vă inima şi veţi vedea că, într-adevăr, lacrimile voastre vin de la ceea ce, cândva, desfătarea voastră fusese.


Unii dintre voi spun: „Bucuria este mai mare decât tristeţea”, iar alţii zic: „Nu, tristeţea este mai mare decât bucuria”.
Ci, iată, eu vă încredinţez că ele sunt de nedespărţit.
Împreună sosesc în casa voastră şi, când una se aşază cu voi la masă, nu uitaţi, cealaltă în patul vostru s-a şi culcat.
Într-adevăr, sunteţi în cumpănă, asemenea unei balanţe, între bucuriile şi tristeţile voastre.
Numai când sunteţi goliţi de voi înşivă, talerele sunt nemişcate şi în echilibru.
Când. Însă, paznicul comorii vă va ridica spre a-şi cântări aurul şi argintul, va trebui ca bucuria şi tristeţea voastră să se ridice ori să se scoboare.





Despre Copii



„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.


Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.


Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”





Despre Prietenie


„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.


Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.


Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”


Fiul Omului



Într-una din zile mergeam,
eu şi Isus,
doar noi, pe-un câmp nesfârşit;
înfometaţi amândoi,
am ajuns la un măr.
De crengi atârnau doar două mere.
El a scuturat pomul,
şi cele două mere au căzut.
El le-a cules:
şi unul mie mi-a dat.
Pe celălalt în mână-l ţinea.
Îmi-era foame şi-am mâncat mărul.
Apoi am privit la el şi văzui
că-l mai avea în mână.
Mi l-a dat rostind:
„Mănâncă-l şi pe acesta”
Am luat mărul
şi l-am mâncat fără reţinere
întrucât mi-era foame.
Pe când plecam i-am privit chipul.
Oare cum aş putea să-ţi descriu
tot ce-am văzut atunci?
O noapte de torţe arzând
în spaţiu,
un vis dincolo de limitele noastre,
o oră-n plină zi,
toţi păstorii-n pace,
fericiţi de turmele ce pasc;
un ceas al serii
ce pogoară,
şi pretutindeni linişte,
şi-acel aer de-ntoarcere acasă;
şi-n fine somnul, şi visul.
Toate acestea le-am văzut pe chipul lui.
Mi-a dăruit cele două mere.
Şi-i era foame, şi eu ştiam,
îi era la fel de foame ca şi mie.
Acum însă ştiu
că-n dăruirea merelor el s-a hrănit.
Mâncase alte fructe,
el s-a hrănit dintr-un altfel de pom.

Selectie: SD










Niciun comentariu: