ROMANUL ROZEI
[Fragmente]
La anii-mi .XX., etate
Când Àmor bântuie-n cetate,
Luând vamă de la cei necopţi,
În faptul uneia din nopţi
În care voi fi dormit dus,
Un vis visai, ce m-au sedus
Şi-i mult pe placul meu, că-n lòc mai
Mă ţine; vis ce-aveau întocmai
Să mi se-ntâmple,-ncât eu voi
A-l stihui şi pentru voi,
Ca să vă bucur, căci, la treabă,
M-a pus chiar Àmor. Şi de-ntreabă
Cutare că de ce e titlu-i
Romanul Rozei şi nu-i ticlui
Un altu,-i spun acelui ins
Că Meşteşugu,-ntreg, e prins,
În el, al Dragostei, iar eu
Îl scriu de dragu-acelei care
(Ajute-i Domnul Dumnezeu!)
Atâta preţ şi farmec are
Încât în stihuri schimbă-mi proza,
Că numele-i de drept e Roza.
Trecut-au .V. sau, poate, mai
Mulţi ani, de la cel vis din Mai,
Care-i a dragostelor lună,
Când totu-i numai voie bună,
Şi nu vezi tufă sau gard viu
Să nu se-mbrace-n verde viu
Şi reavăn, să nu se-nmlădie
Lăstarii fragezi, când adie,
Şi uită luncă sau pădure
Ce le-a fost, iarna, dat să-ndure;
Ba până şi pământu,-n noua
Lui primăvară, beat de roua
Ce-l scaldă, iată-l, mândru foarte,
Că haină, alta, vrea să poarte;
Ci-i drept că el cunoaşte taina
De-aş face mult frumoasă haina,
Având cu ce: albastru pers,
Mov indic (dacă vei fi mers
Să o culegi, de multe ori,
Cunoşti şi floare, şi colori).
Iar păsăretul ce-au tăcut
Cât mult rău iarna i-au făcut:
Ninsoare grea şi aprig ger,
În Mai, sub preaseninul cer,
Se veseleşte ca şi cum
În inima-i ar fi, acum,
Atâta forfotă, încât,
De n-ar cânta, – cu cântu-n gât
S-ar stinge… I-àuzi ritornela
Pe care-o-ngână filomela;
Iar ciocârlia, papagalii-şi
Au, fiecare, trilul galiş.
Atunci mi se-nvoiesc cei tineri
Să intre-n slujba Zânei Vineri,
Cortezi, cum sunt, şi hâtri… Vai
Ălui de nu iubeşte-n Mai
Că-i rău la suflet, când un clàmor
De dragoste, în orice pom,
Răsună întru Zeul Àmor,
În frunze,-n păsări, ca şi-n om.
Pe-aşa un timp visai ăl vis…
Şi se făcea că era dis-
De-dimineaţă. Or, mă scol,
Mă spăl pe ochi, dau un ocol
Prin încăpere, scot un ac
De-argint din scrinul dat cu lac
Şi-ncep să cos cu mare sârg,
Gândindu-mă s-o şterg din târg,
Vechii lui muri să-i părăsesc
Pentru,-n crâng, corul păsăresc
Ce nu prea vine când îl chemi,
Al primăverii… După ce-mi
Cos mânecile în zigzag,
Pornesc la drum cu pasul vag;
Şi cum, în vis, de pe sub pàşi, işti
Ce vrei: omăt, covoare, pajişti,
Iată-mă-n iarbă pân' la glezne
(Ce, de umblat cu pasu,-i lesne),
Cât păsăretu-i în desfrâu
Vocal! O iau, apoi, spre-un râu,
Căruia auzindu-i ale
Lui ape, mă abat din cale:
Venind din muntele de colo,
I-s undele o voce solo
Şi-s limpezi ca o gemmă-n sìpet,
Reci ca-n fântânile cu scripet,
Şi numai şopot, numai sclipet!
Mai multă-i apa Senei, dar,
Era aceasta mai cu har.
(Aşijderi ei, de fapt, nu am
Mai văzut alta!) Mă uimeam
Stând locului, muind în apa
Aceasta, fruntea, gura, pleoapa,
Şi-aflând eu că, afund, pavea
De piatră netedă avea.
Era o dimineaţă-n rouă;
Pe ţărmurile-i amândouă,
Se întindea suav covor
Din flori de mai şi iarbă toarsă,
Când am luat-o spre izvor,
Făcându-i apei calea-ntoarsă.
De-atunci trecură ani opt sute,
La fel învăluie iubirea
Și-i lină-n suflet unduirea,
Aceleași roze dulci, tăcute…
A ploii apă-ntruna cade,
Pământul blând o tot primește,
Iar din izvor un râu s-ivește:
Sfiosul plâns ce viața scade.
Şerban Foarţă
ROMANŢUL ROZEI
[Domnului Ontelus DG]
În jurul rozei, fluturele face
o fundă ca un 8;
e-n 20 Prier, iar roza tace,
căci încă nu s-a copt.
Albina-i zumzăie: „Mai lasă-o-n pace,
biet fluture necopt,
pe roză",-n jurul cărei', şi ea, face
volute ca un 8.
În vremea asta, roza-ncet se coace
şi,-n fine, s-a şi copt;
când grădinaru-i spune: „Vino-ncoace,
frumoaso, să te-adopt!"
Cât el „ţac! ţac!", – eu, unul, ca pe ace,
stau, vrând să nu înnopt
până nu-i spun: „O floare nu se coace ! ".
Acum, e ora 8.
Ontelus DG iulie 9, 2016 la 9:17 pm
Sirena și dulful
(la aniversarea Domnului Șerban Foarță)
Știut vă este, dragii mei,
sunt patruzeci de ani trecuți,
c-un dulf și o sirenă, ce-i
în ,,Cantafabule" asculți…
drăguțul iht, aflai acum,
se-ndrăgosti de zâna roză
și-o admira mereu în poză:
dar tot gândea că lumea-i scrum…
sirena dragă mai era,
cânta duios al vieții curs,
iar timpul – năzdrăvan – s-a scurs,
ci dulful resemnat trecea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu