Un exploziv carnaval nebun, haotic şi sexual

După Londra, Amsterdam şi Barcelona, opera Benvenuto Cellini de Hector Berlioz, carnavalul vizionar semnat de regizorul ex Monty Python împreună cu Lea Hausman, a ajuns în sfârşit la Roma, în noua regie a lui Terry Gilliam. Benvenuto Cellini a fost compusă de Berlioz între 1834 şi 1838, pe un libret de Léon de Wailly şi Henri Auguste Barbier.

În rolul bijutierului Benvenuto Cellini, John Osborn. Nicola Ulivieri îl interpretează pe Giacomo Balducci, Mariangela Sicilia este o tânără care debutează în rolul Teresei. Alessandro Luongo este Fieramosca, rivalul lui Cellini, Marco Spotti, Papa Clement al VII-lea...

Noua montare este o coproducţie cu English National Opera şi National Opera din Amsterdam, în coregrafia lui Leah Hausman, costumele îi aparţinKatrinei Lindsay. Maestru de cor: Roberto Gabbiani.

Totul este inspirat de figura lui Benvenuto Cellini, ”un bandit de geniu”, după Berlioz, cât şi de Autobiografia marelui orfevru şi sculptor italian. Subiectul este centrat pe ideea reprezentării crizei sale, care devine o metaforă a creaţiei, la fel ca şi în compoziţiile lui Berlioz.

Născută ca o operă comică, pe o structură lejeră şi cu dialoguri, operaBenvenuto Cellini a cunoscut o lungă elaborare.

Cu Benvenuto Cellini s-a inaugurat un întreg ciclu al compozitorului francez Berlioz, opere ce au fost rar prezentate pe scenele internaţionale. Să nu uităm că Berlioz este compozitorul care ocupă un loc important în istoria muzicii. Compozitorul scria în memoriile sale că această operă a fost primită cu răceală la Opera din Paris, în 10 septembrie 1838, sub bagheta dirijoruluiFrançois-Antoine Habeneck. În 1852, Franz Liszt pune în scenă o nouă versiune a acestei opere, crezând în această partitură puternică şi modernă. Din păcate, Habenek, un mare şef de orchestră, nu a reuşit să depăşească dificultăţile tehnice, mai ales în strălucitorul Saltarello din cel de al doilea act, care se dansa şi se cânta în Piaţa Colonna. Balerinii nu reuşeau să se adapteze stilului atât de rapid, deşi acesta le striga tot timpul: “mai repede, mai repede”.

Născută în acest climat ostil, opera a fost un fiasco. Costumele desenate de Paul Lormier nu au fost nici ele foarte reuşite, fiind prea extravagante.

În coloanele ziarului Times, în 17 iunie, 1853, scria: ”Nu e o plăcere să anunţăm falimentul unei capodopere. E datoria noastră să scriem despre acest lucru, despre faptul că Benvenuto Cellini al lui Berlioz, reprezentat o dată la Paris, cu succes, nu a mai avut acelaşi noroc în această reprezentaţie în faţa unui public cunoscător în care se aflau şi Majestatea Sa Principele Albert şi Regina de Hanovra. Nu înţelegem de ce un mare compozitor ca Berlioz a acceptat un asemenea libret”.

Un alt insucces, la Weimar în 1856, şi apoi la Londra. Opera n-a avut o soartă mai bună la prima reprezentaţie din Napoli în 1867.

Mult timp s-a considerat că Benvenuto Cellini este o operă blestemată. Berlioz a fost fără îndoială influenţat în timpul şederii sale la Vila Medici din Roma de literatura renascentistă. Compozitorul se recunoştea în Cellini, în acea lume în care spunea că este neînţeles, demonstrând o bună doză de autoironie.

La început, opera a fost proiectată în cinci acte, iar apoi ca o operă comică, în două acte, cu părţi de recitativ şi numere musicale. Dar debutul l-a avut în 10 septembrie 1938, ca o operă lirică. Ea a fost rezumată apoi de Liszt pentru Teatrul din Weimar.

În secolul al XIX-lea, numărul reluărilor a fost destul de redus: a fost cântată în cehă la Praga, în germană la Berlin, la Strasbourg, la Viena, la Zürich. Reapare în limba franceză în 1913, la inaugurarea Teatrului de pe Champs-Elysées, dar trebuie să aştepte până în anii 70 ca să înceapă să circule, adesea în versiune de concert. În Italia a fost prezentată numai în trei ediţii scenice: la Scala în 1976 (importată de la Covent Garden din Londra), la Florenţa în 1987 şi la Roma în 1995.

De puţin timp, există o ediţie critică, îngrijită de editorul Bärenreiter, după versiunea reprezentată la Paris în 1938. Să nu uităm ca pentru prezentarea acestei opere sunt enorme dificultăţi montare, fiind necesare o orchestră vastă, cu numeroşi solişti, un cor gigantic, dansatori şi mimi.

Benvenuto Cellini cere o orchestră enormă, zece solişti, două coruri, balerini. Dificultăţile scenice şi vocale s-au reliefat în ianuarie 1995, în montarea de la Roma, în regia lui Gigi Proietti, când scenografia şi costumele pentru cele patru acte în care a fost reprezentată au fost create de Quirino Conti. O seară de proporţii wagneriene, după părerea criticilor. Opera a început la ora 19.00 şi s-a terminat după miezul nopţii. A fost o ediţie de o deosebită eleganţă.

Acest spectacol a fost diferit de debutul său de la Salzburg din 2007, dar şi de cele de la Sankt Petersburg sau Paris. Scenografia a fost proiectată pentru tenorul american Neil Shicoff, idolul operei din Viena. Din păcate, tenorul s-a îmbolnăvit, aşa că a fost substituit de tenorul Fritz Burkhard.

Regia montării de la Salzburg i-a fost încredinţată lui Phillipp Stölzl, cunoscut mai ales pentru videoclipurile cu Madonna şi Mick Jagger. În spectacol nu se afla acea Romă renascentistă, aşa cum fusese ea reprezentată în spectacolul lui Proietti-Conti, ci într-o lume aflată între Metropolis de Fritz Lang şi fanteziile Disney, din povestea Albei-ca-Zăpada şi a celor şapte pitici. Nu lipsea nici un citat din Vrăjitorul din Oz. Cellini călătoreşte în elicopter, iar Papa Clemente VII într-un cupeu din epoca victoriană, acompaniat de prelaţi şi de gărzi elveţiene care se mişcă precum nişte caricaturi gay. Trezorierul de la Sfântul Scaun pare un actor de operetă. Fieramosca apare îmbrăcat cu o ţinută cu mâneci scurte. Ascanio, braţul drept al lui Cellini, pare un robot care cântă arii de operă.

Apartamentul trezorierului are o imensă terasă din care se pot admira zgârie-norii, automobilele de diverse tipuri, focurile de artificii ca şi când ar fi fost o mare sărbătoare. Piaţa Colonna (piaţa în care se desfăşoară Carnavalul) pare dintr-un film expresionist german din anii 20. Ea este traversată de vagoane de metrou pe mai multe niveluri. Colosseum-ul pare o enormă bucătărie post-modernă, din care nu lipsesc focurile de artificii. Este accentuată latura comică.

După anumiţi critici, această montare l-ar fi entuziasmat chiar şi pe Berlioz.

Spectacolul, în regia lui Terry Gilliam, a fost aşteptat cu nerăbdare. Scenografia lui Rae Smith a fost inspirată de stampele lui Piranesi, costumele fiind semnate deKatrine Lindsay. La pupitru, Roberto Abbado.

Spectacolul este programat şi duminică, 3 aprilie.

În mâinile regizorului Gilliam, opera nu este datată în Roma renascentistă, dar devine o parabolă a geniului artistului. O introspecţie autobiografică, cu tentă suprarealistă. Scena este inspirată, aşa cum spuneam la început, de stampele lui Piranesi, cărora li se adaugă nenumărate diapozitive. Acţiunea (după indicaţia costumelor) este plasată în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

În scena carnavalului, în întregul teatru au loc defileuri de măşti, la fel şi pe scenă.

Cine s-a aşteptat la o mare fantezie şi-a dat seama că nu este vorba despre o fantezie debordantă şi de o abordare ireverenţioasă.

Într-un interviu acordat recent jurnalistei Leonetta Bentivoglio, Terry Gilliam mărturisea: ”Sunt extravagant la fel ca şi Berlioz. Ador nebunia şi extremismul muzicii sale. Berlioz era un creator debordant, eclectic, hiperbolic, exponent al romantismului francez. Mi s-a propus să montez la English National Opera din LondraDamnaţiunea lui Faust de Berlioz, dar invitaţia mi-a ajuns într-un moment de depresie, aşa încât m-am gândit că merită să încerc. Acum am înfruntat o altă operă a lui Berlioz, Benvenuto Cellini. Ştiu că este o operă care a avut mari probleme, dar cum îmi place riscul, am abordat-o. După mine, Cellini este o canalie, un seducător, un beţiv, un mincinos, de un egoism dus la extrem. Dar un artist autentic. Şi asta te salvează de orice viciu. Spectacolul meu a fost un mix de epoci diverse. Punctul forte al regiei mele cred că este acel exploziv Carnaval, cu peripeţii acrobatice şi jocuri de lumini. În societatea conservatoare a Carnavalului, lumea era nebună, haotică şi sexuală. Motive care făceau ca sărbătoarea să fie excitantă”.

Întrebat de jurnalistă în ce stadiu este cu Don Quijote, pe care a tot încercat să-l pună în scenă, acesta a replicat: ”Nu mă întreba. Eram pe punctul să-l realizez anul trecut, dar producătorul m-a anunţat că nu are destui bani. Don Quijote este o boală de care trebuie să mă vindec”.

“Benvenuto Cellini” este o operă inovatoare, dificil de executat

Cronicarii afirmă că Benvenuto Cellini, regizată de Gilliam şi dirijată de Claudio Abbado, va rămâne în istoria Operei din Roma.

“Un teatru ca Opera din Roma trebuie să ofere spectacole care surprind, uimesc şi rămân mult timp în amintire. Aşa va fi şi cu Benvenuto Cellini, titlu care nu face parte din repertoriu, dar montat într-o manieră care va rămâne în istorie”. Carlo Fuortes, supraintendentul Fundaţiei Lirice Capitoline anunţa cu entuziasm sosirea pe scena Teatrului Constanzi a capodoperei lui Berlioz, cu John Osborn în rolul marelui artist renascentist: “Am reuşit să aducem un cast prestigios fără de care această operă, puţin cunoscută, inovatoare şi foarte dificilă, nu se poate monta”, a subliniat el, evidenţiind faptul că spectacolul, coproducţie a trei teatre europene, a fost dorit şi pentru că “este o opera romană, plasată în întregime la Roma”.

Berlioz a mutat acţiunea din Florenţa la Roma, oraş care exercita o mare fascinaţie asupra publicului francez şi a atribuit comanda lui Perseu Papei Clemente al VII-lea şi nu lui Cosimo de Medici, cum s-a întâmplat în realitate.

“Este o muzică inovatoare, dificil de executat, afirmă Claudio Abbado. Berlioz scria că dirijorul orchestrei, la premiera de la Paris din 1838, nu a reuşit să ajungă nici măcar la jumătatea tempo-ului cerut. În plus, ritmurile folosite de Berlioz sunt mereu asimetrice şi în consecinţă extrem de dificile, ca şi înlănţuirile armonice, sunetul şi efectele spaţiale obţinute care cer ca o parte a prchestrei să sune în forţă, iar cealaltă în pianissimo. O soluţie care prefigura avangarda anilor 1950. Muzica lui Berlioz este întotdeauna la limita posibilităţii de execuţie, semănând uneori cu cea a unui Beethoven nebun”.

Punerea în scenă a lui Gilliam a punctat pe asemănarea dintre Cellini şi compozitor care a văzut în crearea lui Perseu metafora creaţiei artistice în general.

“Nimeni în afară de Gilliam nu putea reprezenta nebunia lui Cellini şi a lui Berlioz”, a afirmat Natascha Metherell, asistenta de regie a lui ex Monty Python, celebru ca regizor al unor pelicule ca Parnassus, Aventurile baronului Münchausen sau Legenda regelui pescar, şi care a montat o altă operă a compozitorului francez, Damnaţiunea lui Faust, întâi la English National Opera din Londra şi apoi la Teatro Massimo din Palermo în 2012

Iar directorul artistic Alessio Vlad declara: “Sper ca această producţie să spulbere locul comun potrivit căruia Benvenuto Cellini este o opera ne-teatrală”.

MAGDALENA POPA BULUC Publicat Sâmbătă, 02 aprilie 2016