Panglica alba

Panglica alba

Michael Haneke, regizorul filmului Panglica alba trebuie spus de la bun inceput nu este doar regizorul lui Amour. Inca din anii `70 austriacul ofera lumii opere profunde, intelese si pretuite daca ii descifrezi mesajul: in anumite momente o entitate, familie, asezare, tara ajunge sa traiasca o disfunctie sociala ceea ce determina un comportament distructiv si auto-distructiv ce se manifesta ca o rebeliune impotriva acestei disfunctii.

Încă din anii '70, austriacul Haneke ne livrează opere unde comportamentul distructiv şi autodistructiv al personajelor e privit ca o rebeliune aproape instinctuală împotriva unor forme adânc plantate de disfuncţia socială.

Filmele sale sunt, adesea, inspirate de incidente reale, însă tratamentul artistic aspiră spre ceva ce depăşeşte caracterul lor individual: descriu descinderea societăţii în indiferenţă, izolare, pasivitate letală, o stare pe care însuşi regizorul o denumeşte "glaciaţiune". Panglica alba a fost şi el descris drept "ascetic" şi "estetizant" - răceala compunerii (potenţată şi de o superbă imagine alb-negru, într-un clar obscur bergmanian) stă în complet contrast cu natura colcăindă a monştrilor umani prezentaţi.

Poate ca daca filmul nu ar fi luat trofeul suprem la Cannes in 2009 si Globul de Aurin 2010, cinefilii nu ar fi ajuns sa vizioneze aceasta  construcţie monumentală, de catedrală gotică, dedicată originii răului şi făcută cu o meticulozitate şi cu o sobrietate teutonă, caci acesta nu e un film comercial

De data aceasta, ne întoarcem în Germania aflată în pragul Primului Război Mondial, in satul Eichwald. O comunitate ce are aparenta bucolica patronata de hegemoni aspri si neinduratori. Secolul XIX se destramă, inexorabil, ca să facă loc modernităţii sfielnice. La Haneke transpare puţină nostalgie pentru tradiţiile pierdute: viaţa e aici rigidă, dezolantă, patriarhală, opresivă, abuzivă, întemeiată pe morala puritană şi impusă cu pedepse ritualice. Hitler, cu doza lui sălbatică de iraţionalitate, nu e departe. Sămânţa fascismului a fost deja aruncată prin felul în care societatea aderă fără rezerve la structurile de putere.

Micuţa comunitate este zguduită de acte de barbarie inexplicabile, iar ghinionul şi maleficul impregnează viaţa localnicilor. Cine e vinovatul/vinovatii? Pentru care motive se petrec aceste lucruri - unele infioratoare? Exista o vina in absolut - poate aceeasi - pe care aceste evenimente o taxeaza? Sau nu exista nicio vina? Filmul nu ne raspunde la aceste intrebari, dar ne incurajeaza sa le formulam si sa alcatuim un cerc imaginar de suspecti.

Nu ne dăm seama exact cine le cauzează; avem doar o grămadă de suspiciuni care se adună în jurul copiilor din sat, o gaşcă stranie ce se aciuiează pe lângă casele victimelor, nu ştim dacă din compasiune sau din răutate. Însă regizorul are un motiv mai profund să creeze ambiguitate în jurul acestor feţişoare palide. Pentru el, colectivitatea e cea care hrăneşte inumanitatea... Aici cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.

Michael Haneke vorbeşte, în filmul său alb-negru Das Weisse Band (Panglica alba), despre abuz, despre putere, despre răbufnirea celor asupriţi în societatea germană a anilor 1913-1914, care acceptă tacit nedreptăţile comise.

Cei trei care fac regula, inarmati cu puterea pozitiei sunt pastorul, doctorul si baronul, mosierul satului.

Pastorul îşi pedepseşte copiii cu zece lovituri de bici, după care îi obligă să poarte pe braţ o panglică albă. Doctorul, care-i tratează de boli pe micuţi cu atâta blândeţe, îşi molestează fiica de 14 ani sub ochii nevinovaţi ai fratelui ei mai mic. Baronul îi asupreşte pe fermieri, punându-i la muncă pe bani puţini. Cei trei bărbaţi sunt întruchiparea puterii absolute. Ei ţin în mâini soarta femeilor lor, a copiilor şi a oamenilor din acel  sat protestant din Germania.

Prin gura pastorului, dur cu familia lui, căreia îi aplică pedepse aspre, Haneke explică titlul filmului său: panglica, legată în păr fetelor, sau la braţ băieţilor, de culoare albă, care semnifică inocenţa şi puritatea, are menirea să le aducă aminte celor care au greşit că trebuie să evite păcatul, egoismul, invidia, indecenţa, minciuna şi lenea. Acest sătuc în care nedreptăţile şi ameninţările îi terorizează pe cei slabi de înger reprezintă, de fapt, societatea germană de la începutul anilor 1900, care avea să-itransforme pe copiii inocenţi, cu părul blond şi ochi albaştri,(tipic Zigy, foil baronului), cu fundurile roşii de la loviturile de baston, în viitorii nazişti.

Educatia spartana a viitorilor soldati gata sa ucida.

Însă pelicula are şi momente de umanitate şi de delicateţe, surprinzătoare pentru unul dintre cei mai mari mizantropi moderni. Haneke decide să lase violenţa şi şocul offscreen. E starea de glaciaţiune dinainte de erupţie.

O secvenţă care îşi învăluie emoţional spectatorul îi surprinde pe fiica doctorului şi pe fratele ei la masă, vorbind despre moarte, în timp ce sorb din supă ("Ce înseamnă «moarte»? E când cineva încetează să mai respire. Când încetează cineva să mai trăiască? Când e prea bătrân sau prea bolnav. Toţi oamenii mor? Da. Chiar toţi? Da, toţi trebuie să moară").

Deşi abuzurile erau cunoscute, societatea închidea ochii de cele mai multe ori. Rar se întâmpla ca un răzvrătit să nu mai suporte, făcându-şi singur dreptate. Chiar Haneke a spus într-un interviu că filmul său vorbeşte despre începuturile oricărei forme de extremism în lume.

In cel mai stilizat film al sau de pana acum, cineastul austriac aprofundeaza originile raului. Daca nu ofera un raspuns evident nu e pentru ca cercetarea esueaza, ci pentru ca intentia nu era sa si ajunga la un rezultat clar. Alb-negrul obtinut dintr-o pelicula turnata de fapt in culori ne face sa cautam nuantele de gri si sa percepem dincolo de simplitate. Suntem sau nu de acord cu "partea teoretica", trebuie sa recunoastem ca avem in fata o mostra de maiestrie cinematografica.

Michael Haneke este in stare sa duca suspansul pina in panzele albe (sau, mai degraba, gri), fara a elucida pana la sfarsitul filmelor sale misterul care le tinea unite. Cand ia sfarsit "Panglica alba", nu putem spune cu precizie cine e autorul sau cine sunt autorii ciudatelor evenimente petrecute in satul german de pe ecran, mai ales ca Haneke introduce la final o informatie  istorica ce relativizeaza discursul de pana atunci.

Nu toate filmele in alb-negru au un motiv anume pentru a fi asa - in afara de dorinta autorilor de a le da un look elegant si retro -, dar "Panglica alba" iti permite sa vezi dincolo de frumusetea si de austeritatea sa protestanta o lume care ar fi fost cu totul falsa daca ti s-ar fi prezentat in culori.

Uscat pana la alb-negru, filmul incepe sa semene cu o ecuatie matematica a carei frumusete sta in faptul ca rezultatul e pe cat de complicat pe atat de simplu. Nu, nu suntem martorii unei povesti despre binele care invinge (sau nu) raul, unul dintre motive fiind acela ca nici nu stim care sunt/daca sunt cei buni si care sunt cei rai. Poate ca Michael Haneke suprapune un calc simplificat peste o poveste de viata ce se poate petrece oriunde in termenii cei mai normali si mai credibili cu putinta - chiar si in Romania de azi.

Nu e deloc sigur ca Michael Haneke stia  foarte clar unde va pune degetul cu acest film, dar acest mister care se adauga misterului povestii face filmul si mai interesant.

Perceptia asupra filmului Panglica alba alternand intre a ne confrunta sau nu cu o capodopera a cinematografiei - are un acroseu puternic datorat senzatiei pe care ti-o da, aceea ca trecutul te inghite pe nemestecate ducandu-te intr-o lume exact asa cum ti-o imaginezi in visele nocturne: alb-negru, ciudata, familiara cumva si raspunzand unor determinari al caror inteles ne scapa.

                                                                                                                                G.N