Traduceri aminte: Crăciun fe(e)ricit!

cu Şerban FOARŢĂ





Francis Jammes
*
Cică, la miezul nopţii Crăciunului, în staul,
stau boul cu asinul de vorbă,-n umbra sfântă.
Eu cred. De ce n-aş crede-o? Atunci, pe cer, de aur
stau stelele ca nişte monstranţe,-n noapea sfântă.

E taina celor două făpturi şi-un an de zile
o ţin. Nu s-ar prea spune. Eu, însă, ştiu că ei
ascund şi alte-arcane sub frunţile umile,
o ştiu pentru că ochii lor se-nţeleg cu-ai mei.

Ei le sunt buni prieteni păşunilor cu floare
de ìniţă albastră cum e în cer, cu floare
de mărgărite care,-mbrăcate-n alb, au doar
duminică şi nicio zi, alta,-n calendar.

Ei le mai sunt prieteni şi greierilor cari
liturghisesc spre seară şi-au capetele mari,
în timp ce campanula e-un fel de campanilă,
iar lujerul lucernei aduce a feştilă

Nici boul, nici asinul nu suflă nicio vorbă
despre acestea, fi’ndcă sunt simpli,-ntr-adevăr;
şi tot ei ştiu că,-n viaţă, nu orice adevăr
e bun să-l spui oriunde, oricăruia… Nici vorbă.

Eu, însă,-n toiul verii, când, frimituri de aur,
albine zburdă-n jurul asinului, abia-mi
ţin plânsul şi nădăjdui, jambiere de aba
să i se pună, totuşi, de cum e scos din staul.

Şi aş mai vrea ca boul care, şi el, vorbeşte
cu Domnul, între coarne să aibe-un strat de iarbă,
să-l apere de crăpet, când ziua stă să fiarbă
şi muştele-l înţeapă, iar soarele-l orbeşte.


Clement Clarke Moore
O vizită a Sfântului Niculae

Ajunul sfintei zile-a Crăciunului, – nu-i nimeni,
Nici şoarece, să mişte, necum alţi ipochimeni;
Atârnă-n preajma vetrei ciorapi, căci în odaie,
Din clipă-n clipă, poate pica Sân’ Niculae;
Ăi mici, sub plăpumi calde-ntre mobilele brune,
Visau la prăjitura închisă-n şpais, cu prune;
Iar mama, cu scufie, şi eu, ce mă găteam
Cu fes, – de hibernare ne, tocmai, pregăteam;
Când, dinspre câmp, un clinchet, când aţipeam pe-o tâmplă,
Mă face să dau fuga, să văd ce se întâmplă,
La geam: am tras oblonul degrab’ şi – ce să vezi? –
Pe rufăria albă a proaspetei zăpezi,
Era, sub raza lunii, lumină ca-n amiaz,
Când înspre ochii-mi lacomi, de parc-o văd şi az’,
Zbura o mică sanie cu,-n frâu, opt reni, – pe care-i
Mâna o mogâldeaţă (uite, atât de mare!),
Un bătrânel, dar zdravăn şi iute,-ncât doar unul
Putea să fie: Sfântul ce,-odată cu Crăciunul,
Arată-se… Ca şoimii de iuţi, goneau, şi-n spume,
Când, de pe capră, Moşu-i striga, pe toţi, pe nume:
Dii, Coadă-de-cometă, hai, Cupidon, sio, Vulpe,
Foc, Tunet, şi tu, Fulger, şi tu, cel ce-ntre pulpe,
Nu te laşi strâns şi Mândru te cheamă; Pas-de-danţ,
Mai sus; Grozavu tatii, te ’nalţă peste şanţ!
Ca frunzele ce zboară-n furtună, iar când dau
De-o stavilă în cale, spre cer în sus o iau,
Dând ei de zidul casei, ajung pe-acoperiş
Iar ţiglele, sub pasul, când oblu, când pieziş,
Se-aud sunând ca vara, atunci când bate piatra.
Curând, o vâlvătaie iluminează vatra,
Căci Niculae-al nostru o luase-n jos pe coş;
Şi iată-l în odaie, în blănuri lungi, pe moş,
Pătate cu funingini şi straturi de cenuşă,
De vreme ce venise pe horn, iar nu pe uşă.
Avea un sac în spate cu jucării, săracul
De el, – mai greu de-o tonă părând să-i fie sacul,
Când l-a dat jos din cârcă. Numai că, deschizându-l,
Şi gura, ca şi ochii,-i surâseră, la gândul
Că are să ne facă atâta bucurie
Cu câte o bomboană, cu câte-o jucărie.
Gropiţe-avea-n obrajii trandafirii; un nas
Ca o cireaşă; gura, un arc de cerc (vă las
Să-l desenaţi voi singuri!), cu capetele-n sus;
O barbă, ca zăpada; şi,-n gură (nu v-am spus),
Un capăt de ţigară, ce frunţii sale,-n timp
Ce mai trăgea dintr-însă,-i făcea un soi de nimb;
Avea ditamai guşa, dar nu ca inşii hâzi,
Şi-o burtă ca piftia ce tremură când râzi.
Era voios ca elfii obezi… Şi-am râs de gnomul
Acesta, cam cu teamă, – dar am văzut că omul
Era blajin. Ciorapii-i umplù, apoi, – iar nasul
Sucindu-l ca pe-o cheie şi nefolosind pasul,
Ieşi pe hornul casei şi, buf! de-a dreptu-n sanie
Ce dispăru ca,-n cupă, o bulă de şampanie, –
Nu mai ’nainte, însă, de-a ne ura, sub lună
Şi-n ger: „Crăciun ferice la toţi şi noapte bună!“


Paul Claude
Pruncul Iisus al Pragăi

Ninge. Lumea de-afară va fi murit. E luna
Decembrie. Dar ce bine,-n odaia-mi cât aluna
De mică. Plin, căminul de jar ce arde lent,
Tavanu-mi înroşindu-l reflexu-i somnolent.
Tăcere: nu se-aude, jur împrejur, nimic,
Doar apa care fierbe,-ntr-un colţ, cu sunet mic.
Deasupra celor două crivaturi, sus, pe una
Din policioare, globu-i de sticlă fi’nd cununa
Capului său, cu-o mână ţinând pământu-ntr-însa,
Cu-a doua-ntinsă, gata s-adăpostească strânsa,
În jurul său, pruncime, cordial în falduri albe,-n
Albastru, şi magnific sub marele-i nimb galben,
Pruncul Iisus al Pragăi, pe tron. Doar jarul face
Să-i lumineze faţa, ca ostia care zace-n
Chivot. Veghindu-şi fraţii mai mici, ei dorm în pace.
Nimic nu li se poate-ntâmpla urât, în somn,
Cât ei îl au în preajmă pe Pruncul ce ni-i Domn.
Neauzită-ntocmai sfântului Duh, eternă
E viaţa care umple odaia. Alba pernă
Sub capul vostru-i moale, copii, cât el e-aici,
Cu voi, printre aceste naive lucruri mici!
E nu numai al vostru, el e şi al păpuşii,
Şi-al calului ce doarme, de lemn, în preajma uşii,
Şi-a mielului din pluşuri. Ai noştri-s ei, pe când
Dormim. Perdeaua-i trasă în jos. Din când în când,
Bate, în gerul nopţii, un ceas. În patu-adânc
Copilu,-n somn, presimte, zâmbind ca orice ţânc,
Că cineva-l iubeşte. Tresare, braţu-l scoate
Din plapumi şi, dând parcă a se trezi, nu poate.

Rainer Maria Rilke
Naşterea lui Christ

Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând şi naşte-se prin tine?

Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?

Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă… Dinaintea ieslei tale

se-nchină craii; mari îs ei şi ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-aşază-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreagă vraja, în săraca pânză

a scutecului tău, – cum smirna strânsă

cu greu, tămâia fumegând la curte
şi aurul adus cu-atâta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, – pe lângă cel

ce are-ntreaga bucurie-n El.


lucid
In spiritul poeziei bunului (Minulescu dixit?) Francis Jammes amintesc de frumosul obicei catolic de reproducere a Ieslei Umilitei Nasteri, in special in biserici. Cand eram copil imi placea sa merg la Sf Iosif in Bucuresti special pentru iesle. Ultima Iesle care m-a incantat – Il Presepio – am vazut-o in Catedrala din Ferrara – practic un adevarat sat medieval creat in jurul Celui vegheat de Bou si de Asin. Intre mosul cu nas rosu inventat de consumerismul Coca-Colei si Boul si Asinul descrisi de Poet orice crestin trebuie sa aleaga in aceste zile necuvantatoarele fapturi ale lui Dumnezeu.
Multe multumiri maestrului Foartza pentru iscusitele-i talmaciri.


Nu intotdeauna Craciunul a fost fe(e)ricit in Romania:

A venit si-aici Craciunul
Sa ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viata mea
Care-aici se stinge.

O Iisuse imparate,
Sterge lacrimi si pacate.
Vin de-alini usor
Ranile ce dor,
Cerul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta ,
Caci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.