Fizician de profesie, profesor la Universitatea „Johns Hopkins“ din Baltimore, Michael Finkenthal nu-şi uită originile. În ultimii ani, drumurile sale în România s-au îndesit, reuşind să îngrijească ediţii şi să scoată volume proprii despre avangarda românească, în special despre Sesto Pals şi D. Trost. Există o energie benefică la Michael Finkenthal, o dorinţă de a găsi căi profesioniste prin care autori mai puţin cunoscuţi să ajungă în atenţia cititorilor. Cel mai recent proiect editorial îl vizează pe filozoful Zevedei Barbu, recuperat prin două masive volume, ce cuprind scrierile româneşti ale autorului,Metafizică şi umanism, Editura Tracus Arte. Tot cu acest prilej, au fost publicate şi lucrările Conferinţei centenare dedicate lui Zevedei Barbu, organizată la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj- Napoca, în noiembrie 2014, reunite în volumul: Zevedei Barbu. Psiholog, sociolog şi filozof român şi englez, editată împreună cu Daniela Maci. Cele trei volume au fost prezentate într-un turneu de lansări organizat la Sibiu, Cluj, Oradea şi Timişoara, dar şi la Bucureşti, la Gaudemus 2015, împreună cu volumul Poezie avangardistă şi alte poeme. 1930-1955 de Sesto Pals, antologie, îngrijirea ediţiei fiind realizată tot de Michael Finkenthal. În timpul Tîrgului de Carte Gaudeamus, am realizat, în redacţia revistei Observator cultural, următorul dialog, care depune mărturie despre puterea şi priceperea de a te angaja în proiecte editoriale româneşti, chiar dacă eşti la mii de kilometri depărtare de România.
Cînd l-aţi descoperit pe Zevedei Barbu?
L-am descoperit foarte devreme. Eram elev de liceu, spre sfîrşitul anilor ’50, mentorul meu cultural era, la Cluj, Radu Enescu. El îmi vorbea de lucrurile miraculoase care s-au întîmplat în timpul refugiului din timpul războiului, cînd Universitatea de la Cluj funcţiona la Sibiu. Eram foarte tînăr, cred că aveam 19 sau 20 de ani. Şi Radu Enescu îmi vorbea despre Zevedei Barbu, pe care îl considera cel mai formidabil din generaţia tînără. Mulţi ani mai tîrziu, în 2007, am primit o invitaţie de la Universitatea „Babeş-Bolyai“, prin care eram invitat la un colocviu despre contribuţia transilvănenilor la cultura europeană. Am crezut că este un moment bun să-l reamintesc pe Zevedei Barbu. Am scris un articol în limba engleză, care cred că a fost publicat într-un volum editat cu acel prilej.
Asta însemna că Zevedei Barbu vă era cunoscut, că aţi reuşit să-l citiţi?
Da, îl citisem. După ce am reluat legăturile cu România, după 1990, am fost foarte uimit să constat că nimeni nu vorbea despre Zevedei Barbu. Citisem şi cartea pe care o publicase în Franţa, în 1947, Le développement de la pensée dialectique, citisem şi două cărţi publicate atunci cînd era în Anglia: Democracy an Dictatorship (1956) şi Problems of Historical Psychology (1960). Eram mirat că mulţi români din diaspora erau recuperaţi, dar despre Zevedei Barbu nu se scria nimic.
Avem o explicaţie de ce nu era recuperat Zevedei Barvu la începutul anilor ’90?
Cea mai simplă explicaţie – poate chiar simplistă – era că despre Zevedei Barbu nu se putea vorbi înainte de 1990 pentru că reprezentase Republica Populară Română la Ambasada României de la Londra, post din care a plecat prin demisie, a fugit de la post, a fost un transfug. Realmente, el a fost uitat pînă în ziua de azi. În decursul acelui periplu ardelenesc am avut surpriza să văd că profesori de sociologie din universităţi nu auziseră de el. N-a fost recuperat şi pentru că fusese om de stînga, iar recuperările duceau, în anii ‘90, spre alte direcţii. Cred că au existat şi motive subiective: erau oameni care îi fuseseră prieteni şi care fuseseră în legătură cu el, care avuseseră tot felul de conflicte personale şi nu erau prea interesaţi de recuperarea lui. Dar cred că motivul principal ăsta a fost: nu era tipic pentru tipul de recuperări care se făceau atunci în România. Nu suna bine: Zevedei Barbu, copil de ţărani, născut la Reciu, în 1914, la trei ani după Cioran, într-un sat aproape de Răşinari, tocmai el „să se strice în halul ăsta, să fie comunist“... Aşa gîndeau unii, deşi Zevedei Barbu a scris tot timpul despre democraţie, punînd în balanţă democraţia şi totalitarismul. El, în Anglia fiind, a revenit la ideile hegeliene, nu era de acord cu ideile Şcolii de la Frankfurt, avea o gîndire independentă, era un om independent, care scria ceea ce crede. În linii mari, cred că se poate spune că a fost victima unor prejudecăţi.
Aţi citit şi memoriile sale?
Da, e un corpus de texte care se intitulează Autobiografie. Lucrez la traducere şi sper să public anul viitor volumul. Poate că îi voi schimba numele – sună teribil Autobiografie. Această autobiografie n-a fost publicată niciodată, Zevedei Barbu şi-a scris autobiografia în Brazilia, în ultimii patru-cinci ani ai vieţii; deja era bolnav de cancer, trecea prin tot felul de tratamente, dar se încăpăţîna să scrie. Volumul n-a fost publicat în nici o limbă. Doi foşti colaboratori ai lui, profesorul Bráulio Matos, din Brazilia, şi profesorul William Outhwaite, din Anglia, au avut iniţiativa de a strînge tot ce a rămas de la Zevedei Barbu. Ei au pus într-o formă electronică Autobiografia, într-un fişier, The Barbu Reader, dar cu omisiuni, cu unele cuvinte sau fraze pe care ei nu le-au înţeles. Or, eu, înainte de a traduce, m-am hotărît să o pun într-un format lizibil, am făcut o revizuire a textului în limba engleză, pe care acum îl traduc în româneşte. Asta fac acum, traduc Autobiografia, dar sînt şi alte texte publicate de Zevedei Barbu după 1947, care merită traduse. Să vedem dacă vom putea. Încerc să-l încurajez pe Mihai Maci, care este profesor la Universitatea din Oradea, să scoată o monografie Zevedei Barbu, care să prezinte în limba română textele sale din engleză.
The proof is in the pudding
Domnule Finkenthal, merită recuperat Zevedei Barbu?
De fiecare cînd primesc o asemenea întrebare, răspund cu proverbul englezesc: the proof is in the pudding. Există, acum, aceste două volume, Metafizică şi umanism, editate de Marin Diaconu, care includ tot ceea ce a scris Zevedei Barbu în limba română, între 1934, cînd a devenit student la Cluj, şi 1946, cînd a plecat în Anglia. Oricine poate să deschidă aceste volume şi să citească. Partea cealaltă, partea invizibilă a lumii, cele trei volume publicare în străinătate, încă nu există în limba română, şi este dificil de ajuns şi la articolele sale publicate în reviste academice. Procesul de recuperare estework in progress. Revenind la întrebare, răspunsul direct este: fără nici o îndoială. Repet: fără nici o îndoială. Dacă ne raportăm la Zevedei Barbu din perioada lui românească, dacă citim tot ce a scris la Saeculum, revistă condusă de Lucian Blaga, dar pe care o gîndea şi o alcătuia Zevedei Barbu, sînt articole excepţional de importante. Doar le enumăr: Metafizicul, funcţiune integrală a spiritului, De la dialectică la existenţialism, Cultură şi istoricitate, Umanismul, veşnica reîntoarcere. Zevedei Barbu avea un potenţial cultural extraordinar. Iar succesul lui în Anglia se datorează extraordinarei culturi pe care a acumulat-o aici. Zevedei Barbu trebuie recuperat nu doar pentru ceea ce a scris, nu doar pentru ceea ce a descoperit ca filozof şi sociolog, ci şi pentru că oferă o pildă extraordinară. În contextul românesc de azi, el oferă un exemplu despre cum te poţi pregăti foarte bine în România şi cum poţi să izbîndeşti pe plan universal. Zevedei Barbu şi-a făcut toată cultura la Cluj şi la Sibiu; cu bagajul lui cultural, cu care a plecat de aici, a reuşit extraordinar în Anglia. Chiar dacă faci toate şcolile în România, dacă înveţi, şi ai minte, şi lucrezi din greu, poţi să te impui în afară.
Care este povestea editării acestor două volume, intitulate Metafizică şi umanism?
Am avut un noroc nemaipomenit. Acest mare editor, Marin Diaconu, a găsit de cuviinţă că poate fi interesant să caute şi să adune texte scrise de Zevedei Barbu în limba română. Am dorit să-l ajut, ştiam că, dacă cineva poate face acest travaliu, acela este Marin Diaconu. Sînt peste 1.000 de pagini de text, în cele două volume. Cînd Marin Diaconu a început să cerceteze în biblioteci, aşa cum numai el ştie să o facă, a xeroxat, a copiat, a găsit articol după articol, a ajuns şi la cîteva conferinţe ţinute la radio. Noi crezusem iniţial că vom aduna un volum de 400 de pagini. Ne-am spus amîndoi: keep going, trebuie să facem, într-adevăr, o recuperare, trebuie să avem toate materialele. Marin Diaconu a mai făcut ediţii excelente, pentru Mircea Vulcănescu, pentru Cioran, pentru Nae Ionescu, pentru Constantin Noica.
Cît a durat editarea?
Cam trei ani.
Diversificarea lansărilor
E o performanţă! Volumele sînt însoţite de o prefaţă, de un aparat critic. Ştiu că, înainte de lansarea de la Gaudeamus, aţi avut un turneu de lansări, la Sibiu, Cluj, Oradea, Timişoara, în care aţi prezentat aceste cărţi. Cum a fost acest turneu prin ţară, ce a fost relevant?
Întregul turneu a fost bazat pe o idee, pe care am vrut s-o testez, să văd dacă are noimă. În procesul de recuperare, dincolo de discuţia în sine, cum trebuie recuperat? – aceasta este o problemă practică: ai scos cărţile, ce se întîmplă după? De obicei, ceea ce se întîmplă după e o lansare, sau la un tîrg de carte, sau într-o librărie, sau cu ocazia unui eveniment, după care se lasă liniştea. Eu mi-am zis: nu vreau să lansez o carte, vreau să lansez un autor şi cîteva idei. Deci: trebuie mers acolo unde se receptează ideile, în mediul universitar. Am ales aceste oraşe universitare, în care cunoşteam, în toate, pe cineva care putea vorbi sau mă putea spijini cu lansarea. Mi-am mai spus un lucru: în aceste oraşe universitare, mai există şi alte medii culturale, şcoli, licee, există filiale ale Uniunii Scriitorilor, la Sibiu există Biblioteca Astra. Mi-am zis: în acest turneu vom face trei tipuri de activităţi: în universităţi, la instituţii culturale de tipul bibliotecilor sau liceelor şi în librării. Într-adevăr, a fost extrem de interesant şi foarte eficient să ai aceste trei tipuri de public. În universităţi, i-am întîlnit pe studenţi şi pe profesorii lor. La Biblioteca Astra din Sibiu sau la Liceul Pedagogic din Timişoara, a venit un public diferit de cel universitar, un public foarte receptiv. Cred că această diversificare a lansărilor a fost mai fructuoasă decît o simplă lansare, la o librărie. În prima săptămînă, am beneficiat şi de prezenţa domnului Marin Diaconu, la Sibiu şi la Cluj. Eu mi-am propus, peste tot în ţară, să pun nişte seminţe.
Cum au rodit?
Vom vedea cum rodesc, mai este pînă la primăvară... Am avut o înţelegere cu editura, am avut un număr de exemplare pe care le-am distribuit gratuit, unor oameni care erau interesaţi, care veniseră la prezentarea cărţilor, dar care poate că nu aveau bani suficienţi să plătească. Eu îi alegeam, din public, şi ei primeau acele exemplare. Deci: cu ce s-a cumpărat, cu ce s-a oferit gratuit, cred că s-a format o masă critică, sînt oameni care deja citesc aceste volume, am deja feedback, oameni care se minunează de capacităţile intelectuale şi de măiestria ideilor filozofice ale lui Zevedei Barbu. Zevedei Barbu are şi o zbuciumată biografie.
În Autobiografia pe care o traduceţi, este vorba şi despre relaţiile sale şi înscrierea în Partidul Comunist?
Da. Autobiografia este extrem de interesantă din mai multe motive. Zevedei Barbu descrie perioada românească a formării sale, la Cluj şi la Sibiu, cu toate prieteniile, cu toţi profesorii care erau atunci la catedră. Este o generaţie excepţională, care s-a frînt în tsunamiul din 1948. Sînt cerchiştii, de la Balotă la Regman, de la Negoiţescu la Doinaş şi de la Radu Stanca la Ion D. Sîrbu... Şi cei care n-au reuşit pe măsura capacităţilor lor, cei care s-au frînt, cum a fost Radu Enescu, sînt în carte. Zevedei Barbu de scrie Universitatea din Cluj, mutată la Sibiu după Dictatul de la Viena, şi atmosfera. L-am uitat, intenţionat, pe Beniuc, care a fost un psiholog foarte bun.
Iar primul lui volum de versuri, Cîntece de pierzanie, din 1938, nu e atît de prost...
Nu e deloc prost. Eu vorbesc despre Beniuc, care pornise foarte bine ca psiholog. Pe urmă vin procesul din 1943, intentat lui Zevedei Barbu – a fost comunist, cît de comunist a fost? –, apoi internarea în închisoarea de la Caransebeş, în care se întîlneşte cu toată protipendada comunistă a vremii. Există şi o parte extrem de interesantă, un document formidabil: ce face un comunist sincer, care n-are veleităţi politice, care nu vrea să devină primar, şef de comitet regional sau ministru, dar care vrea să-şi slujească ţara? Zevedei Barbu a lucrat în Ministerul Naţionalităţilor, iar cînd Groza îl ia sub aripa lui ocrotitoare, lucrează în Ministerul de Externe. El descrie toate lucrurile acestea. Ca diplomat, participă la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1947. Este foarte aproape de Pătrăşcanu, cu care merge la Moscova. Partea cu Pătrăşcanu, din Autobiografie şi partea diplomatică a lui Zevedei Barbu vor avea şi nişte note, am consultat arhiva (cu ajutorul profesorului Lucian Nastasă-Kovacs) de la Ministerul de Externe. De asemenea, ţin să remarc doi istorici care au făcut cercetări excelente despre diplomatul Zevedei Barbu: Lucian Nastasă- Kovacs şi Virgiliu Ţârău.
Este în Autobiografie şi momentul ruperii lui de regim?
Da, este întreaga poveste, cum demisionează din Ministerul de Externe şi rămîne în Anglia, ca transfug.
Cum judecă Zevedei Barbu problema relaţiilor sale cu regimul comunist pe care îl slujea ca diplomat?
A fost comunist – şi asta este greu de explicat astăzi, cînd totul este abordat într-un mod visceral, cînd pasiunea domină discuţia – pentru că Zevedei Barbu a făcut parte dintre acei oameni care încearcă să schimbe societatea şi au idei de natură socialistă. Comunismul este un tip de socialism care se bazează pe teoriile lui Marx şi Engels. Ceea ce oameni ca Zevedei Barbu n-au înţeles a fost practica implementării ideilor socialiste în Rusia. Ei ştiau de procesele de la Moscova, de excesele lui Stalin, dar una este să ştii din citire sau din auzite şi alta este să ai experienţa de viaţă a acestor lucruri. De Gulaguri au auzit foarte tîrziu... Că au fost oameni suprimaţi... dacă te referi la revoluţia care îşi mănîncă eroii, acest proces a început la Revoluţia Franceză, acolo avem Revoluţia, urmată de Teroare; n-a fost nici o mişcare revoluţionară, care să nu-şi ardă pe rug eroii. Faptul că Zinoviev, Kamenev, Buharin au căzut victime, atunci nu părea o chestie excepţională. În 1947, Zevedei Barbu publică, în franceză, o istorie a materialismului dialectic. El credea că există o lege obiectivă, pornind de la Hegel, despre cum Spiritul se realizează în Istorie. Pentru Zevedei Barbu sînt anumite lucruri – nu contează ce faci tu ca individ – care se vor întîmpla, există o cauzalitate. Ceea ce a depăşit acesteidei filozofice a fost modul în care au fost implementate în fiecare ţară ocupată. S-au făcut procese împotriva unor tovarăşi de drum, care au avut o logică, au fost gîndite de Stalin. De la Slanski la Pătrăşcanu, procesele au urmărit să atace spirite libere, care doreau să facă un comunism, după cum îi ducea pe ei mintea. Şi Stalin le-a replicat: în contextul actual, dacă fiecare face după cum îl duce mintea, dacă fiecare ţară face un alt tip de socialism, nu ajungem nicăieri. Şi atunci, toate ţările ocupate de armata sovietică au fost obligate să meargă într-o unică direcţie. Pentru Zevedei Barbu a devenit evident că există o singură direcţie pentru toate ţările socialiste, atunci cînd Ana Pauker a venit la conducerea Ministerului de Externe şi a implementat politica stalinistă. Era o femeie deşteaptă, dar în ceea ce priveşte implementarea politicii staliniste, Ana Pauker n-a făcut nici un compromis; în decursul cîtorva luni, a schimbat tot personalul din Ministerul de Externe. Zevedei Barbu era la Londra şi începuse să vadă cum vin oamenii noi, fanatici şi fanatizaţi, instrumente perfecte pentru politica stalinistă. Aceşti oameni noi l-au înspăimîntat, el nu putea să fie un propagandist feroce şi un fanatic, era străin naturii lui. Volumele Metafizică şi umanism arată ce independenţă de spirit avea acest om. La procesul din 1943, procurorul accentuează faptul că a avut primele întîlniri cu şeful comuniştilor din Sibiu, cu un muncitor, încă din 1941. În mai 1941, Zevedei Barbu scrie însă un articol în revista Ţara, care începe cu o laudă adusă lui Ion Antonescu, pentru că acesta declarase faptul că România trebuie să-şi recupereze teritoriile pierdute, Transilvania şi Basarabia, fiind un drept istoric. De aici, unii ar dori poate să tragă concluzia că Zevedei Barbu a fost şi de dreapta, nu doar comunist. Or, ăsta era Zevedei Barbu, avea legături cu pantofarul din Sibiu, care conducea organizaţia comunistă din judeţ, dar dacă credea că România trece printr-un moment traumatic, prin pierderea teritoriilor, el scria despre asta.
Îl lăuda pe Antonescu, deşi era comunist. Nu e o contradicţie?
Nu. Eu folosesc adeseori, în Intersecţiile mele din Observator cultural, expresia să stai strîmb şi să judeci drept. Istoria te strîmbă, te forţează să stai strîmb. Or, e foarte important să rămîi cu judecata dreaptă.
Părerea lui era că România trebuie întregită
Nu aţi avut o strîngere de inimă, cînd aţi văzut laudele aduse lui Ion Antonescu de către Zevedei Barbu?
Nu. Sînt texte din 1941, doar din 1941, şi ele exprimă spiritul epocii. Textele trebuie puse în context. Cu chestia asta m-am confruntat demult. Şi eu, ca şi Zevedei Barbu, fac o anumită distincţie între o concepţie despre lume pe care o ai şi un moment istoric în care trebuie să te confrunţi cu o anumită realitate. Dacă eu am să spun că această concepţie despre lume, pe care o am, nu-mi permite să mă raportez la această realitate, aşa cum este ea, mă pun într-o situaţie care e falsă sau, cum spun existenţialiştii,trăiesc în inautentic. Dacă trăiam într-un sat transilvănean, şi am fost martor la abuzuri sau chiar atrocităţi; dacă aveai 13 ani şi te chema Nicolae Balotă şi aflai că trebuie să pleci din casa ta, din Cluj, pentru că s-a întîmplat ceva ce n-ai prea înţeles, pentru că tatăl tău, avocat, era printre persoanele expulzate, rămîneai puternic marcat de evenimente, indiferent de cum vedeai sau credeai că este făcută lumea. Acestea sînt fapte, sînt experienţe de viaţă, aşa cum, printr-o experienţă de viaţă, trecea tînărul Zedevei Barbu la Sibu, în refugiu. Iar dacă el credea că este o nedreptate împărţirea Ardealului, dacă părerea lui este că România trebuie întregită, atunci spui ceea ce spui şi îi susţii pe cei care o pot face.
Îl susţii pe Antonescu?
Aceea e retorica vremii. România pierduse teritorii. De la Foucault încoace, am învăţat că trebuie să punem orice text în context. Poate că alţii n-au făcut-o, n-au scris. De exemplu, un alt comunist român, Tudor Bugnariu, care a fost ginerele lui Blaga, n-a scris aşa ceva. Această retorică nu era una legionară, este consemnarea unei realităţi istorice care vorbeşte de o traumă a României. Eu am citit texte legionare, eu ştiu cum scriau legionarii. Ce scria Zebedei Barbu este expresia unei realităţi dureroase pentru românii din Ardeal. A existat la Sibiu un alt nume, pe care eu am vrut să-l recuperez într-un proiect despre existenţialismul românesc, Grigore Popa. Acesta a fost şi el asistentul lui D.D. Roşca şi al lui Blaga, la Sibiu. Grigore Popa a scris şi el articole patriotice, numai că nu s-a oprit în 1941, cum a făcut Zevedei Barbu. El a continuat şi în 1942, şi în 1943. Aici este o mare deosebire. Cînd începe războiul, cînd Armata română intră în război, acolo este un moment decisiv, despre cele ce s-au petrecut în Transnistria nu poţi să spui că n-ai ştiut, dacă ai fost pe front. Din acest motiv, probabil, Zevedei Barbu pleacă de pe front, găseşte un pretext şi se întoarce la Sibiu. El fusese pînă la Odesa, a văzut ce s-a întîmplat, ştia de deportările din Transnistria, ştie de crimele cumplite împotriva evreilor. Şi n-a mai scris nimic. În schimb, Grigore Popa continuă să scrie într-o puternică cheie naţionalistă. Aici ar fi de cercetat cum s-au angajat tinerii de la Sibiu în această retorică. Care avea şi alte accente. Blaga, de exemplu, îşi bate joc, în Saeculum, de Constantin Rădulescu-Motru, cel care a întemeiat filozofia românească, numindu-l Rădulescu-Mortul.
Există alte două articole, de laudă, la adresa lui Petru Groza şi Stalin. Cum vă explicaţi?
Vreau să explic ceva. Petru Groza este perceput ca un fel de marionetă în mîna ruşilor. Nimeni nu se uită la ceea ce a făcut Petru Groza înainte de 6 martie 1945, cînd devine prim-ministru. Eu nu ştiu dacă s-a scris o monografie bună a lui Petru Groza, după 1990. Dr. Petru Groza era şi el un om care credea că trebuia să li se facă dreptate ţăranilor, categorie socială pe care o cunoştea bine. Înainte de război, el a făcut mult bine, împărţind burse unor studenţi săraci, care veneau din mediul rural. El împarte burse şi la Orăştie, locul în care s-a dus la şcoală Zevedei Barbu. Frontul Plugarilor, condus de Petru Groza, dorea să-i ajute pe fiii de ţărani, ceea ce s-a întîmplat şi la Orăştie. N-am reuşit să aflu dacă şi Zevedei Barbu a primit o bursă de la Petru Groza. Fapt este că Petru Groza îl preţuia pe Zevedei Barbu şi, după război, l-a luat sub aripa sa ocrotitoare.
Bursele acordate de Petru Groza
Aceste chestii nu se spun în România. Nu se spune că Petru Groza le dădea burse fiilor de ţărani.
Ziarele din interbelic scriseseră de bursele acordate de Petru Groza şi despre ajutorul pe care îl acorda ţăranilor. Chiar şi momentul cînd a acceptat, pe 5 martie 1945, să devină prim-ministru, ar trebui cercetat. Fuseseră două guverne, conduse de Sănătescu şi Rădescu. La momentul în care se face guvernul Petru Groza, mai erau partide democratice în România. Eu nu cred că a fost o marionetă, cred că a fost omul care părea să exprime compromisul între partidele democratice şi comunişti. Te poţi întreba şi de ce a rămas premier, după alegerile măsluite din noiembrie 1946, asta e o întrebare. În plus, cînd Petru Groza devine premier, mai era Regele, România era încă o monarhie. Şi se mai pune întrebarea: dacă n-ar fi fost Petru Groza şi Ion Gheorghe Maurer, ar mai fi făcut Gheorghe Gheorghiu-Dej schimbările dintre anii 1958 şi 1964? De unde a avut Gheorghiu-Dej ideea să le spună ruşilor, în 1958, să plece acasă? Cine i-a sugerat această idee? Chivu Stoica? Oameni precum Groza şi Maurer cred că l-au influenţat pe Gheorghiu-Dej.
Şi cu articolul despre Stalin al lui Zevedei Barbu?
Şi aici există un răspuns în Autobiografie. Zevedei Barbu scrie despre Stalin în decembrie 1944. Atunci, Stalin avea imaginea celui care a salvat nu doar Uniunea Sovietică, ci şi Europa.
Mi se pare remarcabil că dumneavoastră, evreu fiind, vă ocupaţi de un român ardelean, crescut în credinţa ortodoxă. O luăm ca o ciudăţenie?
Asta este una dintre marile probleme pe care le are România. Dacă eu m-aş ocupa de Dante, un scriitor puternic influenţat de creştinism, ar fi o problemă? Dacă eu aş fi devenit profesor de literatură comparată şi ar fi trebuit să scriu despre modernismul lui T.S. Eliot şi al lui Ezra Pound, cum m-aţi fi perceput? Eliot a fost un antisemit cunoscut, dar nu un antisemit al „ciomagului“, însă Pound a fost cumplit. Eu, ca evreu, aş fi putut să-mi petrec o parte din viaţa mea scoţînd o traducere dinCantosurilelui Pound. Era ciudat? Pe mine mă interesează şi Cioran, am scris despre Cioran, mă interesează şi avangarda. Lui Cioran nu i se va ierta afirmaţia că, înainte de venirea Căpitanului, România era o Sahară populată. Eu, dacă aş fi român şi ortodox, aş spune că o asemenea afirmaţie mă scoate din sărite.
Vă rog, în încheiere, să spuneţi cîteva cuvinte despre volumul prezentat la Gaudeamus, Poezie avangardistă şi alte poeme. 1930-1955 de Sesto Pals.
Sesto Pals este un poet care a publicat un volum unic, care se intitula Omul ciudat. A fost, într-adevăr, un om ciudat, un poet ciudat, dar necunoscut, de fapt. După acest volum, voi prezenta un volum cu scrieri filozofice ale lui. Întîmplarea a făcut ca arhiva Sesto Pals să ajungă în mîinile mele. I-am promis celei de-a doua soţii a poetului că mă voi ocupa, cît voi putea, de recupererea sa. Am avut norocul şi de un editor, Ioan Cristescu, care a acceptat imediat să le publice. Acest volum, pe care l-aţi amintit, este al patrulea dintr-o serie.
Cum îl simţiţi pe Sesto Pals?
Am să-l citez pe Gherasim Luca. Acesta a spus cui voia să-l asculte: „Cel mai genial dintre noi toţi era Sesto Pals“.
_____________________________
Despre Zevedei Barbu
Dan CulcerÎmi face plăcere și e o datorie să amintesc Dlui Michael Finkenthal o trimitere bibliografică, pe care îl invit să o integreze în memoria sa, și pe care o ofer cititorilor acestui dialog. Este vorba de contribuția mea, firește, la reînvierea interesului pentru opera lui Zevedei Barbu în România.
Printre altele cu această notă (vezi mai jos) care prefațează o traducere în franceză a unui text important despre limbajul totalitar, publicat de ZB în 1953. Corespondența cu Braulio Matos din Brazilia, cu universitarii de la la Glasgow, despre care am comunicat multor interlocutori români, are importanța ei. Scriu toate astea ca să nu rămânem cu ideea că interesul pentru opera lui ZB a fost reinviat doar pe această filieră. Ca deobicei lucrurile bune nu au o singură explicație, ca și cele rele. Îl felicit pe dl Michael Finkenthal și îi mulțumesc pentru continuitatea acțiunii sale. Am donat recent Biblitecii Centrale Universitare din Cluj o copie a volumului de scrieri editat în tirjaj confidențial și netipărit de fostul său student Braulio Matos. Sper ca acestă culegere să servească ca bază pentru o ediție integrală, cât de repede.
Zevedei Barbu : Un om de stiinta român uitat? In anii de dinainte de 1963, data la care mi-am luat "examenul de stat" în literatura şi limba româna la Universitatea din Cluj, accesul la biblioteci era îngreunat de existenţa fondurilor speciale şi documentare de cărti interzise sau dificil accesibile, în pofida faptului că unii dintre profesorii noştri, cum de pilda dragul nostru Mircea Zaciu, ne încurajau să citim cărţi care nu făceau parte din bibliografia obligatorie. Revistele erau si mai dificil de obtinut, de aceea, interesat cum eram de literatura ardeleana dintre cele doua razboaie, singura cale era scotocirea unor biblioteci speciale de genul celei de la Institutul de lingvistica, unde supravegherea nu era excesiva si unde bibliotecari de omenie lasau accesul liber la cataloagele generale, sau a unor biblioteci private ale caror proprietari avusesera curajul sau bunul simt de a nu le epura singuri.
Astfel am putut parcurge colectia completa a seriilor vechi a Familiei, a celor cîteva numere ale Revistei Cercului Literar de la Sibiu, a Abecedarului de la Brad sau a Paginilor literare de la Turda. In acesta ultima revistă, pe care am consultat-o întiî în casa poetului Teodor Mureşan din Turda, marele ei animator şi finantator, mai apoi în podul plin de porumbei al casei parohiale a preotului Melian din Corabia si apoi a succesorului său Liviu Marica, la Bonţ, lînga Gherla, într-o splendidă şi senină iarnă, în ianuarie sau februarie 1963, am întîlnit numele, pentru mine necunoscute pîna atunci, ale unor scriitori, poeţi, prozatori sau eseişti ca Yvonne Rosignon, George Boldea, Victor Beneş, Zevedei Barbu. Textele acestuia m-au frapat, din motive pe care nu mi le amintesc acum, si vreme de treizeci de ani am vorbit despre el ca despre un scriitor dispărut care ar trebui redescoperit, fără să reusesc sa aflu aproape nimic despre destinul sau. In 1975 am dat peste o trimitere bibliografica postbelică (1953) la revista ORBIS. Titlul textului mi se părea incitant şi am încercat să obtin o fotocopie adresându-mă celor câţiva privilegiaţi care mai ieşeau în străinatate. Nici unul nu mi-a satisfăcut dorinţa, aşa încît de abea în 1999, graţie acestei invenţii extraordinare care este Internet şi gratie e-mailurilor pe care le-am putut trimite, am intrat în fine în posesia mult-rîvnitului text redactat în engleza. Din el am aflat că Zevedei Barbu ( n. 1919) era în 1953 profesor la Universitatea din Glasgow. Graţie bibliografului şi scriitorului Nicolae Trifon, am putut consulta o imensa bază de date, în care numele lui Zevedei Barbu figurează cu mai multe titluri de cărti editate în engleză dar şi, unele, traduse în franceză. Iată aceste titluri :
Barbu, Zevedei. D»veloppement de la pens»e dialectique, 1947
Barbu, Zevedei, [from old catalog] Problems of historical psychology, 1960
Barbu, Zevedei, Problems of historical psychology, 1976
Barbu, Zevedei, Society, culture and personality: an introduction to social (f.a.)
Imi fac datoria de a semnala celor eventual interesati, cercetatori, editori, existenta unor contributii "românesti" sau engleze (cum vreti!) într-un domeniu în care nu am avut prea multi autori originari din Români pe mapamond. "Limbajul în democraţii şi în societătile totalitare", textul pe care vi-l prezint în versiune franceza a fiicei mele mai mari, Ioana Larisa Culcer, a împlinit 47 de ani. Este totuşi pertinent şi exact. Ba chiar şi incitant. Ce se poate cere mai mult unui astfel de studiu? Vom realiza versiunea româna pentru revista Vatra, în cadrul rubricii noastre Seismograme, fiind deci în cautarea unor elemente suplimentare pentru redactarea unei fişe biobibliografice. Orice semn este binevenit. Şi desigur, un contact direct cu autorul, care se pare ca era unul dintre rarii intelectualii români de stînga din Ardeal, ar fi cit se poate de imbogatitor acum. La data scrierii acestei note nu ştiam unde trăia Zevedei Barbu. Am aflat ulterior, adică prin 2001, că a murit în Brasilia, terorizat de comuniştii din universitatea braziliană unde lucrase, că are urmaşi spirituali care îl citează în lucrarile lor, dar nu ştiu dacă a avut familie şi nici ce s-a ales din arhiva sa.
Bráulio Matos (braulioporto@terra.com.br) (Sociology DPhil University of Brasília, Brazil) was associated with the Centre for Critical Social Theory at the University of Sussex for a period of postdoctorate work in 2003-4. He is working with William Outhwaite on unpublished manuscripts left by Zevedei Barbu, a Rumanian-British social scientist who was one of the first professors at the University of Sussex.
Sursa https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=11-4.pdf&site=412
Trimitere bibliografică Zevedei Barbu, Limbajul totalitar
Iata si trimiterea la textul reoprodus mai sus. Revista Asymetria.org
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=386
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu