Pictorul Horia Bernea: "Am simtit ca trebuie sa marturisesc prin credinta, turle, cruce, prin prapori si lumina" si sculptorul Ion Irimescu: "Timpul aluneca in clepsidra"
Fragmente din interviul Magdalenei Popa Buluc cu Horia Bernea
Pe Bulevardul Kiseleff se află o superbă clădire: “Muzeul Ţăranului Român”, ilustrare a stilului neoromânesc, inspirată din fondul arhitectural tradiţional, cu deosebire cel brâncovenesc, edificiu ce se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei, completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale şi zoomorfe. Zidăria aparentă de cărămidă roşie, marile ferestre reunite sub arcade, coloanele logiei, eleganta siluetă a turnului cu imaginea foişorului amintind de clopotniţele vechilor mânăstiri conferă clădirii somptuozitatea măsurată a unui adevărat palat al artei. Muzeul este opera maestrului Horia Bernea.
Horia Bernea, personalitate marcanta a artelor vizuale româneşti, a lăsat posterităţii, dincolo de opera sa de pictură, o instituţie muzeala menita să păstreze o zestre culturală, să o transmită, să-i asigure perenitatea.
Horia Bernea: “Am simţit că trebuie să mărturisesc prin credinţă, turle, cruce, pin prapori şi lumine”
Să începem convorbirea noastră abrupt. De ce un Muzeu al Ţăranului Român?
Printre primele muzee ale ţării a fost “Muzeul de Artă Naţională” al lui Samurcaş, care s-a numit în ultimele decenii “Muzeul de Artă Populară”. Eu l-m botezat “Muzeul Ţăranului Român” după ce am primit această grea misiune de a prezenta civilizaţia şi arta rurală. “Muzeul Naţional de Artă Populară” era un nume depăşit; Oprescu îi spunea “Muzeul de Artă Ţărănească”, ceea ce era mult mai corect. “Muzeul Naţional de Etnografie” includea restrictiv doar o atitudine etnografică, în timp ce noi aveam o atitudine mai aproape de ceea ce se numeşte antropologie, deci am pus în centru omul istoric al satului românesc.
Horia Bernea in atelierul sau
Aş zice că aţi moştenit această pasiune pentru etnografie de la tatăl dumneavoastră, sociologul Ernst Bernea.
Nu numai pentru etnografie, ci pentru sat ca totalitate. Tatăl meu a fost chiar secretar al “Institutului Gusti”, a făcut parte din echipele monografice, din şcoala sociologică de la Bucureşti... Au existat o admiraţie şi un respect în familia noastră pentru civilizaţia noastră tradiţională. Tatăl meu a scris în 1944 o carte, “Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” (care i-a şi dăunat), despre civilizaţia sătească, considerând-o singura adevărată şi definitorie. În procesul care i-a fost intentat, acuzaţiile priveau tocmai faptul că a pus accentul pe societatea ţărănească.
Există azi mişcarea de la sat înspre oraş? Vă întreb pentru că acest fenomen ar dizloca în continuare comunităţile săteşti, deci le-ar slăbi forţa creatoare, profund specifică.
Mai mult inerţial, pentru că justificări nu mai există. După ce li se va da pământ – şi să sperăm că forţele neocomuniste nu vor avea atâta putere încât să ţină lucrurile pe loc şi să nu se reînfiinţeze o solidă proprietate privată -, în acel moment mersul la ţară ar avea justificare. Populaţia de la ţară, din pricina înapoierii multor structuri de la noi, e cam mare faţă de o medie europeană. Dar faţă de necesităţile actuale ale statului nu se poate spune că e mare.
Horia Bernea, Autoportrete fara chip in care rosurile, carminurile se invecineaza cu negrul
Mai există viaţă tradiţională la noi?
Viaţa tradiţională se defineşte prin câţiva parametri, ca să vorbim în stilul actual, şi nu ţine neapărat de arhaicitate. E adevărat că anumite trăsături ale omului pot fi trăsături extrem de vechi, care ar îndreptăţi termenul de arhaic, dar e o calitate să reacţionezi la realităţile lumii contemporane, foarte moderne, în pragul mileniului al treilea, neacceptând însă mură-n gură orice formă nouă de viaţă, orice năzdrăvănie care ţi se propune. Dar omul tradiţional cu adevărat nu prea mai există. Sigur că se mai întâlnesc exemplare care aparţin satului tradiţional, dar prin nu ştiu ce sate de munte… Anumite sate din Maramureş sau din Bucovina unde obiceiurile şi stilul de viaţă s-au păstrat.
Coloana lui Horia Bernea
Spuneţi-mi câteva lucruri cu care vă puteţi mândri, câteva realizări ale dumneavoastră de când sunteţi directorul acestui muzeu, al civilizaţiei româneşti, în afara grijii de a proteja un patrimoniu şi de a-l valorifica prin expunere publică.
În general nu prea mă mândresc. Sunt destul de păcătos din punctul ăsta de vedere, sunt mereu nemulţumit. Nu o spun ca o calitate pentru că a fi într-o stare de amărăciune permanentă nu e un lucru sănătos. Dar trebuie să recunosc că am realizat câte ceva. O supriză a fost marea distincţie pe plan european, pe care a primit-o muzeul. Mai ales că ceea ce facem noi aici ni se părea un lucru greu de admirat, greu de susţinut şi greu de înţeles de către alţii, chiar şi de către ai noştri, din România. Dar faptul că o instituţie specializată în probleme de muzee, de nivel european, a putut să vadă şi să găsească mari calităţi în acest tip de muzeografie pe care vrem s-o punem noi pe picioare, aici, a fost o mare realizare. De fapt, prima mare realizare a fost deschiderea muzeului, dar una se trage din cealaltă. Am deschis muzeul pentru că am acceptat această formulă săracă. Avem-n-avem bani, avem sau n-avem clădirea restaurată, noi deschidem muzeul. Din pricina aceasta, muzeul s-a putut impune şi din pricina aceasta un anume tip de muzeografie s-a produs, efortul acesta a fost premiat. Apoi am izbutit să avem realizări înainte de a deschide muzeul: avem toate colecţiile de pe vremea lui Samurcaş, integral, după atâţia ani de bejenie. Am izbutit să facem multe achiziţii, mai ales în primii ani, apoi n-am mai avut bani. Toate acestea au fost realizări. Am reuşit să acoperim astfel anumite goluri din colecţii. O altă realizare mare a fost faptul că am stimulat atât de mulţi donatori, care au depus la muzeu mii şi mii de obiecte. Apoi, achiziţii de tip special: cele patru biserici pe care le-am cumpărat, păstrându-le în comunităţile respective. Noi le-am cumpărat numai ca să atragem atenţia asupra lor. Am sperat că acest exemplu va fi urmat şi de alte instituţii sau alte firme. A cumpăra obiecte la preţuri mici, a le întreţine, a cheltui foarte mult cu restaurarea lor, numai pentru a salva o parte extraordinară din acest patrimoniu, de exemplu, cum sunt bisericile de lemn, multe în stare jalnică, e o mare realizare.
Ca şi nenumăratele expoziţii extrem de interesante pe care le-aţi organizat: “Scaune ţărăneşti”, “Ouă de Paşti”, “Artă ţărănească”, “Crucea: semn şi materie”, “Icoane româneşti”, “Ceramica tradiţională”, “Cămaşa ţărănească”, “Ulcioare de nuntă”, “Dar din dar”…
Da, iată, şi deschiderea acestei serii de cărţi ale Muzeului Ţăranului Român… Am gândit nişte cărţi foarte apreciate ca stil, ca tip de abordare a problemei imprimării unei cărţi, cum au fost cărţile Muzeului Ţăranului, tipărite tot în condiţii foarte sărace şi care au avut mare succes; sunt serii mici. Avem o primă revistă de antropologie, în franceză şi engleză, revista “Martor”. Apoi, achiziţii foarte preţioase, cum ar fi colecţia Ghibu, cuprinzând manuscrisele lui Picu Pătruţ. Acestea sunt tot realizări.
Prapori de Horia Bernea
În Muzeul dumneavostră, care pare o monumentală zugrăvire a icoanei celui căruia îi este dedicat: ţăranul român, cum gândiţi lucrurile pe care le realizaţi, în perspectivă sau în detaliu? V-aţi putut construi un program?
Dac-ar depinde doar de mine – de pildă, ca atunci când sunt singur în faţa şevaletului, când pictez -, ar fi altceva. Aici ar fi trebuit să avem un program de achiziţii enorm, dar nu avem bani. Ar fi trebuit să restaurăm această clădire şi chiar s-o extindem în partea din spate, cu un corp nou, aşa cum prevede proiectul care există de pe vremea lui Samurcaş, să ocolim această bisericuţă. Mai avem o realizare mare: am obţinut, prin hotărâre de guvern, casa care făcea parte din acest ansamblu, care se numea casa directorului, unde a stat Alexandru Tzigara-Samurcaş şi care a fost ocupată de instituţii care au activităţi nu la lumina zilei, ca să zic aşa. Proiecte avem, nu şi forţa financiară, din păcate.
Expozitie Horia Bernea la MNAC
Se poate spune că muzeul dumneavoastră este o mărturie a timpului prezent?
Da. Dar “prezent” are sens mai larg decât “naţional”. “Naţional” înseamnă să avem un muzeu închis, osificat.
“Există o anume cadenţă cromatică în expresia muzicală”
Ca pictor, sunteţi însetat de tradiţie, dar şi de modernitate, un iubitor al experimentului. Cum se împacă toate acestea în pictura dumneavostră?
Pentru mine acest lucru a fost rezolvat de mult. Dacă ai asimilat total o expresie nouă, orice recuperare şi orice privire îndărăt înseamnă altceva decât paseism, nostalgie după epoci apuse. Nostalgia asta o am pentru că e limpede că suntem într-o prindere de viteză în ceea ce priveşte spiritualul, încât nu pot spune că n-am momente când m-aş simţi bine să trăiesc în nu ştiu ce epocă de acum cinci sute sau opt sute de ani, dar toate epocile au servituţile lor; asta e epoca pe care ne-a dat-o nouă Dumnezeu. Să vedem ce facem cu ea.
Horia Bernea, Deal
Aţi revenit apoi la tradiţie, aţi construit mari cicluri. După părerea mea sunteţi un creator al contrastelor, între tradiţie şi avangardă, între concret şi abstract, adevăr şi iluzie, bidimensionalitate şi tridimensionalitate. Există o constantă în abordările dumneavoastră, deşi Andrei Pleşu sublinia: “Horia Bernea îşi păstrează facultatea genuină de a fi imprevizibil în modul de a combina formatul pânzei cu tensiunile compoziţionale din lăuntrul ei, imprevizibil în alegerea temei, în modul de a obţine plaja de culoare”.
Sigur. De prin anii 60-70, de când am expus la Bienala de la Paris, s-a coagulat în mod evident o tendinţă de a aborda tot felul de subiecte aşa-zis tradiţionale, într-o manieră unică şi anume de a le izola în context. Mă refer la forma ”Deal”, nu dealuri, ca formă “catalitică”, la “Autoportret”, “Hrană”, “Nud”, “Prapor”, “Turlă”, “Tetrapod”, “Coloana”. E mereu ceva central şi unic. În acest fel aş putea spune că am dobândit, inerent, şi o constantă stilistică. Culorile, pentru mine, trebuie să dea preţiozitate imaginilor şi nu culoarea pusă direct, opulent, nemijlocit pe pânză. E vorba de o concentrare a imaginii, care e evidentă, comună tuturor tablourilor. Eu n-am dat naştere unei şcoli. Am avut imitatori. Dar nu e şcoală, ca la Ciucurencu. Vom avea mai puţine şcoli, ceea ce se va vedea în următorii ani.
Horia Bernea, Gradina la Varatec
Între 1965 şi 1972, v-aţi asumat integral, cu o radicalitate care vă este proprie, experienţa avangardei, o atitudine ce cerea în acea epocă îndrăzneală. Vă consideraţi şi azi un pictor avangardist?
Dacă punem conceptul de avangardă în alţi termeni, aş putea vorbi de avangardism, dar fără vreo legătură cu ce s-a numit în mod obişnuit şi s-a statutat drept avangardism. Avangarda aceea nu mai are sens azi. Eu mă pot numi pictor de avangardă doar în sensul în care avangardă înseamnă maximum de expresivitate picturală. Dar dacă avangarda înseamnă doar o distrugere, adică e o formă anarhică sau chiar nihilistă de practică artistică, atunci nu am nimic de-a face cu avangarda.
Cum aţi caracteriza generaţia dumneavoastră?
Este generaţia care face pictura de azi. Tinerii pictori încă nu fac pictura de azi; ei participă doar la facerea şi extinderea unui fenomen, dar rolul important în pictura de azi îl are generaţia noastră. Generaţia noastră nu a suferit de pe urma realismului socialist. Noi am apărut exact când s-a terminat cu realismul socialist şi când a început deschiderea spre un fel de recuperare a ceea ce s-a pierdut. Am fost oarecum la jumătatea drumului într-o semipresiune. Mai serioşi decât cei de azi, cu un cult al artei şi al efortului, ceea ce acum a dispărut complet, chiar pe plan mondial. Nu numai la noi se întâmplă asta. Cu conştiinţa că arta e o activitate de cursă lungă, foarte lungă. Tinerii vor să producă deja capodopere cam în doi-trei ani până la limita vârstei de 30 de ani, ceea ce este un nonsens. Toată istoria artei probează că lucrurile nu se petrec aşa. Numai în sensul acesta generaţia mea e foarte diferită de cea tânără.
De ce credeţi că pictura românească pătrunde destul de greu în Occident, unde e şi azi puţin cunoscută?
Am scris un text pe care-l consider astăzi foarte bun: “Avantajele spirirtuale ale unui artist din Est”. L-am scris în 90 şi când l-am revăzut, în 92, nu mai era valabil, pentru că toate avantajele pe care le-am avut noi, şi cei din Est, printr.-un anumit tip de suferinţă, ar fi fost avantaje dacă am fi fost conştienţi de ele, dar în momentul când artiştii de aici n-au vrut decât să se branşeze la Occident şi să devină occidentali, am pierdut acel avantaj. Sunt foarte “acasă” când îmi puneţi întrebarea aceasta pentru că efectiv arta românească n-a învăţat, pe de o parte, să se afirme pe ea – mă refer în general, ca grup, şi nu în singularităţi -, ceea ce e cu totul ieşit din comun. Ea a rămas aici, dar rămânerea a fost un fel de capcană: n-a putut să iasă în afară, să circule. Cei care au plecat n-au mers acolo ca oameni cu prestigiu şi operă consolidate şi au încercat, majoritatea, foarte mimetic, să facă ce e acolo. Un exemplu bun de reuşită, din generaţia mea, e Paul Neagu care nu s-a anulat pe el niciodată. El a devenit englez în măsura în care a respirat aer englezesc, dar n-a devenit altcineva. De-aia e mai respectat. Dar noi n-avem nici suport material în spate. Iată, arta germană are în spate economia germană. Arta italiană s-a impus în măsura în care există o întreagă organizaţie puternică de galerii. Arta americană – ce să mai vorbim, sigur că s-a impus…
Horia Bernea, Peisaj
Există o similaritate între muzică şi plastică? Mă gândeam la grădinile dumneavostră şi cele ale lui Celibidache, la cele ale lui Jean Delumeau.
Există, îmi închipui că există o întrepătrundere a tot ce ţine de limbajul artistic. Eu, de exemplu, am ca manifestare de ordin secund, imediat după pictură, muzica. Deci fără muzică viaţa mea este efectiv înpuţinată. Fără poezie, nu, n-am o înclinaţie specială deşi tatăl meu a fost scriitor. Ritmul apropie artele: e o anume cadenţă cromatică în expresia muzicală. Sunt adeptul unei continue deveniri, dar structura mea e una care opune rezistenţă, care are tendinţa de a încremeni totul. De aceea mă ocup de muzeu. De muzeu nu se poate ocupa decât un om care iubeşte lucrurile moarte. În privinţa asta sunt un fel de egiptean. Dar nu prin aspiraţie, ci doar prin structură.
În opera dumneavoastră se află şi o profundă înclinaţie spre creştinism. Declaraţi: “Suntem creştini atât de vechi că uneori nici nu mai ştiu că suntem”.
Sunt un mare păcătos. Sunt un om nervos, sunt foarte departe de idealul creştin ca înclinaţie interioară. Dar în pictura mea se vede mult mai mult într-un metabolism intim aplecarea spre sacru, decât în subiect. Continuu să cred că un iconostas nu este mai aproape de o trăire a sacrului numai din cauză că este subiectul “iconostas” faţă de, ştiu eu, un peisaj oarecare sau un nud sau un botez. E vorba mai mult de o resacralizare a gestului de a face decât de de a aduce o recuzită religioasă în picturi. Lucrul ăsta s-a modificat un pic în momentul în care Ceauşescu a început să dărâme, în care ateismul a început să se manifeste atât de puternic, cum se manifestă şi acum. Şi am simţit nevoia să mă mărturisesc prin credinţă, turle, prin cruce, prin prapor, prin iconostase, subiecte aproape netratate în pictură, tocmai din dorinţa de a manifesta în chip direct ortodoxia. Roma este parcă pregătită să-şi primească creştinismul. Roma îşi remainteşte că universalitatea şi dreapta orientare fac împreună metabolismul unui creştinism adevărat.
Care sunt pictorii pe care-i iubiţi?
Sunt foarte mulţi. Îmi plac mult mai puţin olandezii, dar aici trebuie să mă contrazic, pentru că poate cel mai mare pictor este Van Gogh. Apoi, arta flamandă, Rembrandt… Îmi plac veneţienii (Tizian sau Giorgione) şi câţiva pictori spanioli (Goya, El Greco), dar şi ipostasuri din icoanele lui Teofan Grecul sau Rubliov, pictura romană, o parte din pictura epocii lui Nero, înainte sau după, care poate fi o revelaţie pentru oricine.
La ce visaţi?
Să vă spun la ce visam? O iconografie post cognitivă. Conform acestei viziuni cosmosul poate fi subsumat unui mare tip humanoid, urmat de categoria amorfului visceral, apoi de un spaţiu vectorial şi, în fine, de unul polarizat, bazat pe un sistem binar. Îmi doresc să mă reîntorc la Roma, muzeul viu în care se trăieşte.
Din păcate, viaţa trepindantă a Romei nu va mai fi niciodată contemplată de Horia Bernea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu