Whiplash

Superba performanta a lui Miles Teller si nominalizarea lui JK Simmons la Oscar, fac din aceasta drama a baterstului  de jazz un succes orbitor. Povestea ne lasa sa vedem ca a existat in istorie un exemplu  de performanta superlativa a unui jazman care a ridicat stacheta atat de sus pentru toti urmasii, incat simpla recunoastere a calitatilor unui interpret de jazz, si pot spune fara sa gresesc a unui muzician nu este suficienta pentru a insoti o cariera in slujba ritmurilor si a armoniei. Excelenta in cazuri rare se poate obtine cu conditia existentei unui tandem rar intalnit, a mentorului si a pupilului sau. Modul in care ajunge acest cuplu la linia peste care nu mai exista epitete de apreciere este subiectul Whyplash.

Asadar, a existat acest exemplu celebru: Pe scena Clubului lui Reno din Kansas City, intr-o noapte din 1936 Charlie Parker a fost pus la podea cu o lovitura. Ambitiosul saxofonist, pe atunci in varsta de 16 ani, si-a pierdut ritmul intr-o incercare de improvizatie dupa I Got Rhythm, si bateristul, Jo Jones, a aruncat cu toata puterea frustrarii resimtite un talger in acesta,  care a aterizat la piciorul lui Parker, lovindu-l.

Audienta s-a amuzat, a fluierat si Parker umilit s-a intors  la tara unde intr-o mica resedinta a exersat fara intrerupere un an de zile. Peste un an acesta s-a intors in Kansas City si a interpretat – ca un personaj in Whiplash „cel mai bun solo la saxofon pe care l-a putut asculta cineva vreodata intr-o incapere ”. 

Aceasta uimitoare, pilduitoare poveste l-a ajutat pe tanarul regizor american Damien Chazelle, baterist la viata lui sa inteleaga ca mizeriile si umilintele indurate de un tanar artist in formarea sa ca muzician sunt importante doar daca tandemul profesor-elev intelege ca limitele actuale de performanta ale invatacelului trebuie depasite iar si iar si iar...indiferent daca sufletul acestuia se afla pe o nicovala in care mentorul pune presiune mai mare, mai puternica, pana ce aceasta devine insuportabila.

Andrew Neyman (Miles Teller) este un baterist talentat de 19 ani, student in primul an la Conservatorul Schaffer din New York City. Scopul sau este  sa poata deveni membru in orchestra de jazz a scolii condusa de Terence Fletcher (Castigatorul Globului de Aur JK Simmons) si sa ajunga unul din bateristii de top ai Coastei de Est, in general absolventi ai Conservatorului sau. Marcat de cariera esuata de scriitor a tatalui sau, Andrew exerseaza zi si noapte pentru a deveni unul din cei mari. Profesorul sau, cunoscut in mod egal pentru talentul sau de formator in muzica dar si pentru  metodele sale terifiante, l-a descoperit pe ambitiosul tanar si l-a acceptat  in orchestra sa de jazz, schimbandu-i in acelasi timp viata. Pasiunea lui Andrew de a atinge perfectiunea a deviat curand in obsesie in timp ce nemilosul sau profesor a inceput un fel de joaca cu acesta umilindu-l dar folosind talentul sau nativ si dorinta acestuia de a reusi. Maniera aceasta de a-si trata tanarul baterist era  reteta sigura de a-i mari acestuia abilitatile dat si de a-l afecta psihic.Toate se intampla avand in fundal legenda lui Charlie Parker, leit motiv actual al celor ce doreau sa ajunga profesionisti pe culmile virtuozitatii.
Acum, sa recunoastem, unui baterist de jazz in principal nu i se cere o rigoare academica in interpretare ci i se cer  doua mari calitati: sa pastreze ritmul care va deveni ritmul intregii orchestre si sa aibe capacitatea sa uimeasca lumea jazzului prin viteza de percutie. Asadar, Fletcher cu aceste doua cerinte reuseste sa-si aduca pupilul pe marginea disperarii. Devine din ce in ce mai abuziv fata de noul recrut, fraza „acesta nu este chiar ritmul pe care ti l-am cerut” apare inevitabil, pornind de la o admonestare gentila si sfarsind prin amenintari fizice si psihice teribile. Ce a urmat este o batalie sadomasochista intre vointa profesorului si a elevului sau, ajungand Andrew nu de putine ori sa-si umple mainile de sange. Sange care face parte la propriu din triada cunoscuta: „Fara sange, munca si lacrimi nu poti atinge perfectiunea”. Metoda sa de a scoate la suprafata tot ce poate da un potential stralucit interpret cuprindea si stimuli de genul ținerii aproape a unor concurenti gata oricand sa-i ia locul daca Andrew nu va fi in stare sa faca fata cerintelor. De altfel, acest supliciu psihic nu i-a prins rau celui tanar: Intr-o vizita a unor prieteni in casa tatalui sau si a lui, Andrew si-a aratat satisfactia si suficienta datorata prezentei sale in bandul de jazz al Conservatorului, fapt ce il considera deja ca pe o garantie a succesului sau viitor. Modestia in acea perioada era departe de el.  Orbit de dorinta sa si ambitionat si lovit permanent in demnitatea sa de catre Fletcher, Andrew care cunoaste o fata interesanta, poate potrivita lui nu ezita  sa se desparta de ea considerand-o o piedica in calea devenirii sale, a carierei de succes pe care si-o doreste mai mult decat orice. Acest mic sacrificiu nu face parte neaparat din conditiile atingerii plafonului norilor ci mai degraba o dezumanizare temporara-sacrificiu acceptat pe altarul muzicii in sinea lui de viitorul performer.

Lucrurile evolueaza rapid in sensul in care o tragedie iminenta e prevazuta de spectator. Accidentul de masina al lui Andrew, compromiterea spectacolului respectiv din cauza lui, retragerea sa din Scoala si eliminarea lui Fletcher din Conservator, cumva prin declaratia acuzatoare a lui Andrew pregatesc terenul pentru o reintalnire a celor doi, dupa o perioada   in care cel tanar avusese timp sa reflecteze la unele repere ale vietii sale, printre care regretul despartirii de Nicole.

Reintalnirea lui Andrew cu profesorul eliminat reprezinta o reusita desavarsita a filmului. Fletcher are ocazia sa-i explice fostului elev comportamentul, bine inteles folosindu-se tot de legenda legata de retragerea lui Charlie Parker pentru a reveni mai apoi acel rege necontestat al jazzului anilor sai.

„Oamenii nu intelegeau ce am facut eu la Shaffer. Nu am fost acolo sa dirijez, sa dau din maini; orice idiot poate tine ritmul. Am fost acolo sa imping oamenii mai departe de asteptari. Asta era o necesitate absoluta. Altfel noi am scuti lumea de urmatorul Louis Armstrong, de urmatorul Charlie Parker. Imagineaza-ti cum ar fi fost  daca Jones(cel care a aruncat cu talgerul in Parker) ar fi zis: pai, o faci bine, Charlie, e bine, bine facut. Ar fi fost sfarsitul povestii. Fara pasare. Asta e pentru mine o tragedie totala. Dar, asta vrea lumea acum. Si oamenii se mira ca jazzul e pe duca! Cele mai daunatoare doua cuvinte din dictionar sunt”bine facut”.

Andrew intervine cu gandul la patimile sale: E vreo masura in aceasta aspiratie? Daca il descurajezi pe viitorul Charlie Parker?

Nu, raspunde Fletcher, pentru ca urmatorul Charlie Parker nu ar fi descurajat niciodata””

Un dialog superb, care cuprinde atat menirea unui profesor cat si calitatile si comportamentul necesar devenirii unui as; in muzica, in arta, in orice meserie vazuta ca o exercitare a celor mai bune calitati recunoscute de individ si scoase la suprafata : talent, vocatie, pasiune, insatisfactie fata de rezultate, cautarea sublimului, depasirea limitelor, lipsa descurajarii. Stacheta este ridicata sus, la mare inaltime, undeva aproape de nori.
Din toate acestea lui Andrew ii lipsea doar perseverenta de a nu se lasa doborat de descurajare. Avea inca nevoia de confirmare, nevoia unui zambet de apreciere. Altfel se vedea ca un Don Quijotte ale carui grozavii nu erau nici crezute nici recunoscute. Pentru a te ridica deasupra sentimentului inerent de descurajare trebuie sa fii insa exceptional dotat psihic. Andrew mai avea nevoie inca de o incercare.

Este prea frumos finalul, acea incercare de care va vorbeam, ca sa vi-l dezvalui. Prefer sa mai vad odata finalul filmului si sa retraiesc emotia aceea majora a intalnirii celor doi in exact acelasi ritm, sa vad in ochii lor satisfactia. A lui Fletcher , cel care marturisea ca  ”nu am avut niciodata un Charlie Parker, desi am incercat si nu voi regreta” si a lui Andrew, care a reusit un solo –improvizatie extraordinara, asa cum Parker revenit din purgatoriul sau a cantat un solo la saxofon pe care nimeni nu l-a mai auzit vreodata. Yesss, this is my tempo!!

Filmul uimeste prin cateva extravagante: Dupa filmele lui Malick acesta pare a fi primul care incheie seria de filme mai putin „americane”: eroul, Andrew plange umilit,  nefiind in intentia regizorului sa creeze un personaj dur precum fierul, idila abia infiripata cu fata esueaza, ne devenind aceasta suportul personajului principal, tatal sau se comporta atipic, nu-l impinge sa cucereasca lauri, ci il indeamna din compasiune parinteasca sa se intoarca amandoi acasa in fata unui insucces, etc.

Interpretarea exceptionala a personajului Fletcher se datoreaza unui actor aproape nefolosit pana atunci, iar  prestatia la fel de exceptionala a actorului ce-l interpreteaza pe Andrew desi incadrabila in cerintele unui Oscar, nu a fost sa fie. Si totusi, filmul cu tot starsitul sau apeoteotic este socotit a fi o drama. De fapt pentru a ajunge la „performanta lui Charlie Parker" ...„ e nevoie sa treci prin cateva drame importante.
                                                                                                Gabriela Nicolescu