Paul Celan: o traducere eveniment

Alina Purcaru, 7 august 2015
Observator Cultural

Este important ca Celan să fie citit şi recitit astăzi, cînd sîntem asaltaţi de mii de volume de versuri, fie şi pentru cel mai simplu dintre motive: ca să ne dăm seama ce înseamnă cu adevărat poezia. Această scurtă şi directă pledoarie pentru descoperirea, în traducere românească, a operei lui Paul Celan a fost făcută de Bogdan-Alexandru Stănescu, unul dintre invitaţii unei seri aparte, dedicate apariţiei în limba română, la Editura Polirom, a primului volum din Opere, în traducerea lui George State, cu un cuvînt îna­inte de Andrei Corbea. Întîlnirea, sub titlul Vocile lui Celan, a avut loc la Conceptual Lab, un spaţiu gîndit pentru dezbateri şi lecturi publice, iar invitaţii, moderaţi de poeta Miruna Vlada, au fost cunoscători apropiaţi ai operei poetului: scriitorul şi traducătorul Gabriel H. Decuble, şeful secţiei de germanistică a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, antropologul şi istoricul religiilor Andrei Oişteanu, George State, traducătorul volumului, şi Bogdan-Alexandru Stănescu, cel care a girat şi celelalte volume de poezie apărute în traducere la Editura Polirom.

Tragismul exilului

Fluxul subtil care a marcat relaţia dintre poemele lui Celan şi biografia lui zbuciumată a fost detaliat de Andrei Oişteanu, care a trasat, făcînd trimiteri la foarte multe surse, parcursul plin de turbulenţe al acestui poet care a modificat radical lirica secolului al XX-lea. Andrei Oişteanu a amintit, inevitabil, de tulburările psihice care l-au chinuit pe Celan, i-au modificat relaţiile cu ceilalţi şi au reverberat în însăşi structura poeziei pe care a scris-o. Este cunoscut faptul că părinţii i-au fost deportaţi în Transnistria şi că au murit în Holocaust, şi se poate ca vina faptului de a le fi supravieţuit să-l fi afectat în mod radical.

 Istoricul s-a mai referit şi la „constrîngerea“ de a scrie toată viaţa în germană, limba celor care i-au ucis părinţii şi, în acelaşi timp, limba celor mai febrile căutări poetice. Foarte interesat şi relevant, pentru cititorii care îl descoperă pe Celan cu prilejul acestei traduceri, este episodul românesc al poetului, despre care acelaşi Andrei Oişteanu a vorbit pe larg. El a amintit prieteniile pe care Paul Celan (pe numele adevărat Paul Antschel) le-a legat cu poeţii români între 1945 şi 1947, din perioada în care a lucrat la Editura Cartea Rusă (al cărei sediu era în clădirea care astăzi găzduieşte sediul GDS): Petre Solomon, Maria Banuş sau Nina Cassian.

Perioada în care Celan a trăit  la Bucureşti a însemnat şi momentul de glorie pentru suprarealismul românesc, a subliniat Andrei Oiştea­nu: în 1945, Gherasim Luca şi D. Trost semnau manifestul suprarealist Dialectica dialecticii, „mesaj adresat mişcării suprarealiste internaţionale“, iar gruparea era suficient de influentă încît să dea numele unei colecţii. Toate aceste acţiuni venite din­spre avangarda poeziei autohtone l-au făcut pe André Breton să decreteze:  „Capitala mondială a suprarealismului este azi la Bucureşti“. Acest context de efervescenţă a căutărilor poetice se va degrada în scurt timp, aminteşte istoricul, iar în 1947, Celan, care se vedea martor la „rinocerizarea“ multor prieteni poeţi, va trece ilegal graniţa către Vest şi se va opri la Viena. Aici, aminteşte Oişteanu, a locuit timp de un an, perioadă în care a trăit o poveste de dragoste cu scriitoarea Ingeborg Bachmann (1926-1973), fiica unui cunoscut fost activist nazist austriac. Aceasta avea să îi scrie tatălui că s-a îndrăgostit de un „poet suprarealist“ evreu, care îi umplea casa cu buchete de flori de mac. Cei doi au păstrat o corespondenţă consistentă, care a fost publicată de curînd în Germania, dar şi în România (Timp al inimii. Corespon­denţă, Paul Celan-Ingeborg Bachmann, traducere de Iulia Dondorici, Editura ART, Bucureşti, 2010).

Traseul poetului s-a încheiat la Paris, oraşul în care a legat noi prietenii cu poeţi şi intelectuali şi, totodată, locul în care şi-a găsit sfîrşitul, aruncîndu-se în Sena de pe podul Mirabeau. Este cunoscut faptul că perioada pariziană a fost marcată de o suferinţă psihică din ce în ce mai severă. Andrei Oişteanu a indus ipoteza potrivit căreia depresia lui Paul Celan s-ar fi accentuat după 1960, după ce soţia lui Yvan Goll i-a intentat un proces de plagiat. Iată povestea pe scurt a acestei acuze, demontate de Oişteanu: „Claire Goll a pretins că, în volumul de versuri Mac şi memorie (Mohn und Gedächtnis, 1952), Paul Celan ar fi plagiat unele poeme din volumul postum al lui Yvan Goll,  Planta de vise (Traumkraut, 1951). Chiar cele două titluri de cărţi au părut că se aseamănă: macul opiogen al lui Celan şi planta provocatoare de vise a lui Goll. Argumentul poate fi uşor demontat. Poemul Corona, cu versul „ca mac şi memorie noi ne iubim“, care a dat titlul volumului lui Celan din 1952, face parte din secţiunea Nisipul din urne şi a fost publicat pentru prima dată în 1948 (Paul Celan, Der Sand aus den Urnen, Viena, 1948 – o broşură cu un tiraj de 500 de exemplare, retrasă de autor pentru că avea prea multe greşeli de tipar). Poemul respectiv a fost scris la Bucureşti, în perioada 1945-1947, cînd Celan se intersecta cu grupul supra­realiştilor români (Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu)“.

Corona
Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni.
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă;
vremea se-ntoarce în coajă.
În oglindă-i duminecă,
în vis este somn,
adevăr gura grăieşte.

Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
Ne spunem ceva de-ntuneric,
ne iubim ca mac şi memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.
Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a-nflori,
neliniştea-n inimă să se abată.
E vremea, vremea să vină.
E vremea.

 

Fragmente din memoriile Mariei Banuş, din scrisori către prietenul Petre Solomon şi din jurnalul lui Emil Cioran au fost amintite şi citate de Andrei Oişteanu pentru a arăta cum starea psihică a lui Paul Celan devenea din ce în ce mai îngrijorătoare, în special  pentru apropiaţii  care îl cunoscuseră în zile mai bune. În martie 1964, aminteşte antropologul, Paul Celan a plecat pentru cîteva zile la Geneva, pentru a-l întâlni pe Jean Starobinski. Nu pe istoricul şi pe teoreticianul literar îl căuta, ci pe Starobinski doctorul psihiatru şi specialistul în istoria melancoliei, de la care aştepta un consult psihiatric. Între 1966 şi 1967, Celan a fost tratat cu tranchilizante şi şocuri electrice în clinici de psihiatrie din Paris, iar pe 20 aprilie 1970, de sărbătoarea Paştelui, s-a aruncat în Sena, de pe podul Mirabeau.

Andrei Oişteanu a încheiat darea de seamă despre tragedia poetului cernăuţean cu un comentariu despre poeţii care şi-au găsit sfîrşitul sărind de pe celebrul pod, poeţi pe care îi numeşte „senucigaşi“. Fragmentul din prelegerea antropologului merită citat în întregime: „La 9 februarie 1994, la 24 de ani după moartea lui Celan, prietenul său, poetul Gherasim Luca, îi va urma exemplul fatal, aruncîndu-se în apele Senei din exact acelaşi loc simbolic. Luca a lăsat pe propriul său répondeur telefonic mesajul sinucigaşului: «În această lume, poeţii n-au ce căuta». Paul Celan şi Gherasim Luca au mărit lista, şi aşa lungă, a poeţilor şi artiştilor parizieni care, de-a lungul timpului, s-au sinucis în apele Senei. 

Senucigaşi, le-am putea spune. Pe acelaşi pod Mirabeau şi-a plasat Mihail Sebastin manuscrisul găsit care face obiectul primului său roman publicat (Fragmente dintr-un carnet găsit, 1932). În mod straniu, Le pont Mirabeau, construit la sfîrşitul secolului al XIX-lea, a intrat în istoria literaturii române datorită celor trei scriitori evreo-români, dintre care ultimii doi sinucigaşi: Mihail Sebastian, Paul Celan şi Gherasim Luca.“

Dacă Andrei Oişteanu a oferit o foarte cuprinzătoare punere în context pentru opera poetică a lui Celan, Gabriel H. Decuble a insistat pe meritele acestei traduceri, una centrată pe „literalitatea“ textului, cea mai onestă şi mai nimerită opţiune în cazul unui poet ca Celan, la care metafora are mereu ceva care alunecă. A vorbit despre dificultăţi tehnice cu care traducătorul are de tratat, în faţa unui text poetic dificil şi ermetic, care trebuie decodat cu o implicită atenţie la context şi la nenumăratele paratexte care îl încadrează.

Un travaliu de durată

Traducerea semnată de George State a răspuns unui şir complex de exigenţe şi este, din punctul de vedere al germanistului, la rîndul lui poet şi sensibil traducător de poezie, o reuşită şi un act cultural cu mare greutate. George Sate însuşi a vorbit pe îndelete despre munca la această traducere, despre care a discutat prima dată cu reprezentanţii editurii acum şase ani, în 2009. Volumul prezent concentrează o muncă minuţioasă şi de lungă durată, un adevărat travaliu, despre care traducătorul a povestit într-o manieră în care reţinerea lui structurală s-a combinat cu ataşamentul şi pasiunea pentru poezia lui Celan. Tot George State a fost cel care a „deconspirat“ conţinutul următorului volum  dedicat lui Celan, care urmează să apară în aceeaşi serie.Opere II va include următoarele cinci volume de versuri, inclusiv pe cel postum,  plus poeme neincluse în volume, însoţie de un studiu consistent al profesorului Andrei Corbea.

 

Seara s-a încheiat cu lectura a cinci poeme, înregistrări cu Paul Celan citindu-le în germană, urmate de variantele traduse. George State le-a citit într-o tonalitate care a făcut evidentă, pentru toţi, intimitatea dintre acest traducător pasionat şi poemele care i-au ocupat ultimii şase ani. Opera poetică (I) de Paul Celan, în traducerea inedită a lui George State, este un eveniment esenţial nu numai pentru lumea literară, ci pentru întreg spaţiul cultural românesc în care se aşază, în sfîrşit, într-o formă îndelung  gîndită şi îngrijită. 

 

 

Ultima imagine de pe Podul Mirabeau / din arhiva Andrei Oişteanu