Eugen Barbu si "holocaustul industrial"

Mircea Platon

Convorbiri Literare, 15 iulie 2015

Despre Eugen Barbu, altfel..

Conform vulgatei sincroniste în vigoare, naţional-comuniştii au fost izolaţionişti, protocronişti, în vreme ce adversarii lor (de genul lui Ovid S. Crohmălniceanu, de exemplu) au fost occidentalizanţi şi mai daţi cu lumea. E o teorie care nu explică nimic, deşi a foarte eficientă în simplitatea ei ideologic-şablonardă. Dar nu dă seama, de exemplu, de faptul că nişte perfecţi gentlemen occidentali de genul lui Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt, oameni care au sorbit adânc de la izvoarele culturii de elită şi populare ale Lumii Libere, erau mai degrabă sceptici faţă de anumite avataruri ale Vestului, în vreme ce un naţional-comunist de genul lui Eugen Barbu era, aşa cum ne-o dovedesc opera sa romanescă şi biografia sa la fel de romanescă, ahtiat după Occident, pe care îl cârtea cu ochi de cunoscător pofticios şi pe care îl lăuda cu ochi de naiv est-european fantazând la cai verzi şi Sophia Loren pe pereţi. De la coniacul franţuzesc la stofele englezeşti, la Rolls Royce-uri şi restaurante de lux, de la muzee, la cluburi de noapte, nimic din ce era occidental nu îi era străin sau respingător lui Eugen Barbu romancierul (şi poate fi recunoscut ca tuşă stilistică sau mod de a privi lumea – vezi dragostea pentru coniac, stofe englezeşti şi aerul sărat al „treptelor mării” – la un evocator de mare talent al lumii dezgheţului precum Dan Ciachir). „Locurile păreau paşnice, frumoase până la refuz, totul arăta o prosperitate ajunsă la paroxism. Ferme şi vile, ziduri şi mici pensiuni, ceva de invidiat, eram mort de ură”, mărturiseşte protagonistul romanului Ianus (1993). Hedonismul lui Barbu era, în esenţă, mult mai occidentalizant decât ascetismul sapienţial al unor Noica sau Steinhardt.

Prin anii 86-87, când atât trecutul cât şi viitorul păreau definitiv zidite în afara unui etern prezent peceristo-ceauşist, am descoperit România interbelică din romanele lui Cezar Petrescu, pe care l-am citit aproape integral, pe nerăsuflate, apelând şi la fondurile Filialei Iaşi a Bibliotecii Academiei Române. România monarhică pe care am descoperit-o în paginile prozatorului ieşean – de la sămănătorismul începuturilor lui Petrescu (din Scrisorile unui răzeş, de exemplu), la melodramele sale de vagon-lit (gen Baletul mecanic), la proza fantastică, la jurnalistica romanescă de Balzac al românilor (vedeţi critica marilor speculaţii petroliere din Aurul negru) şi până la Întunecare, romanul prin care Cezar Petrescu racordează proza României interbelice la tradiţia europeană (pacifistă sau fascizantă) a literaturii generaţiei tranşeelor (preferatul meu fiind aici Gilles, al lui Drieu la Rochelle) – mi s-a părut o societate mult mai colorată, diversă şi vie decât ceea ce vedeam în jurul meu în anii ceauşismului târziu. Istoria literaturii române a lui George Călinescu sau piesele lui Mihail Sebastian (şi Steaua fără nume, dar mai ales Ultima oră, a cărei lume străbătută de gazetari, universitari şi moguli de presă îmi amintea de filmele cu Gary Cooper, Barbara Stanwick sau Cary Grant în rol de ziarişti) mi-au oferit şi ele, printre altele, guri de oxigen şi mi-au marcat adolescenţa.

Problema era că, uitându-mă în jur, nu prea vedeam în peisajul presei româneşti nimic asemănător. Nu era voie. Singura publicaţie făcută cumva mai cu nerv şi cuprinzând – cu voie de la poliţie – şi nişte evocări interbelice, rubrici de box şi alte mărunţişuri ne-comuniste era doar Săptămâna lui Eugen Barbu, acest Pamfil Şeicaru al epocii comuniste. În mod paradoxal, deşi părinţii ascultau acasă Europa liberă, unde Barbu era mereu criticat, mie publicaţia lui Barbu mi se părea mai ne-comunistă decât multe din foile literare care „rezistau prin cultură” publicând eseuri scorţoase şi cronici plastice criptice. La 13-14 ani, lumea fotbalului sau a boxului mi se părea mai anticomunistă decât lumea simezelor şi a dormezelor literare celebrate onctuos, cu părul rostogolit obsecvios peste chelie.

Ca şi Cezar Petrescu, Barbu era un „gambler”, un jucător: numai că acolo unde Petrescu scria ca să-şi plătească datoriile la cărţi, Barbu scria jucând la ruleta puterii şi a influenţei politice. Juca şi se juca. De aici, şi farmecul lui de George Raft al literaturii române, şi slăbiciunea lui de om atât de cinic încât a devenit la un moment-dat naiv. Barbu se închipuia pe sine ca pe un personaj de roman sau film noir: un erou intelectual cu origini proletare care e un intrus în decadenta lume de sus, a elitelor. De aici, din nesiguranţa în privinţa propriului statut cultural-social, au decurs două leitmotive: unul legat de machismul multora dintre personajele lui, care întotdeauna au succes la femei – cu beteşuguri morale sau fizice – din clasele sociale superioare, femei pe care le domină, le seduc şi le abandonează. Al doilea leitmotiv e cel al personajului care se dă drept/ar putea fi/este spion, agent secret, agent dublu (nu trebuie neglijat aici eroul Marcel Petrişor din Războiul undelor, cineromanul din 1974). „Impostura” protagoniştilor autobiografici ai lui Barbu îşi are rădăcinile în sentimentul lor de inadecvare socială, în neputinţa de a se simţi bine în mediul în care, datorită mobilităţii sociale încurajate de regimul comunist, au pătruns. De aici urmează refugiul în machism şi duplicitate.

Literatura lui Barbu e, în fond, o literatură de outsider, de marginal, şi nu e de mirare că eroii nuvelelor şi romanelor lui Barbu călătoresc atât de mult; de la intelectuali itineranţi, la ţărani care se întorc din prizonierat, la muncitori pe şantiere, o întreagă lume de dezrădăcinaţi brăzdează universul literar al lui Barbu. E literatura cuiva care a rămas marcat de modul fatalist în care George Raft, Jean Gabin sau Burt Lancaster „rezolvau” situaţia cu un soi de voluptate a ratării.  Acolo unde mai bine-crescutul/asimilatul burghez Cezar Petrescu scria literatură cu eroi masculini romantici şi idealişti, Barbu ne dă doar tipi duri (vezi, de exemplu, cinismul de tovarăş de nădejde al lui Marchidan, din „O îndeletnicire ca oricare alta”, erou care priveşte cu dezgust la „oamenii atât de murdari pe dinăuntru care-şi denunţau soţiile pentru a se arăta devotaţi partidului”).

Talentul reportericesc al lui Barbu funcţionează doar ca monolog interior al acestui tip de personaj. Reportajele din romanele lui Barbu sunt mult mai bune decât reportajele literare propriu-zise scrise de el. Lipsit de suportul romanesc, transmisiunile literare de la faţa locului ale lui Barbu sună deseori plat, bombastic, naiv şi, de ce nu, subaltern (spre deosebire, de exemplu, de remarcabilele reportaje ale unui Cornel Nistorescu).

Dar există şi zone foarte interesante ale publicisticii literare a lui Barbu. Astfel, volumul Pe-un picior de plaiu… (ESPLA, 1957), reprodus integral (după câte am putut să-mi dau seama comparând cele două ediţii) în volumul Pe-un picior de plai… (Editura Sport-Turism, 1978), ridică unele semne de întrebare legate de politicile culturale ale României anilor 50 şi de modul în care s-a făcut – sau nu – rezistenţă prin cultură. Pentru că, ori îndrăznelile lui Barbu le erau permise tuturor, şi atunci abdicările sunt cu atât mai condamnabile; ori Barbu, în 1957, deci concomitent consacrării pe care i-a adus-o romanul Groapa, îndrăznea ca reporter să erodeze nişte tabuuri. În acest ultim caz, nu mai avem de a face cu un scriitor monolitic aservit puterii, ci cu unul care a căutat, de multe ori, să întrerupă monologul literaturii oficiale.

Astfel, în capitolul „Metalul şi cărbunele”, din secţiunea a II-a, „Elementele”, a cărţii Pe-un picior de plaiu…, Barbu descrie Hunedoara anului 1956-57 în tonuri pe care nu le-am auzit decât după 1989, la jurnaliştii occidentali care deplângeau dezastrul ecologic generat de industrializarea în marş forţat a României: „În depărtare o larmă surdă, ca în faţa unui infern presimţit. Lumina se întunecă, un braţ verzui-galben de fum acoperă copacii piperniciţi, fără clorofilă (…) Deasupra oraşului cade o zgură măruntă. Cerul e tot galben, zidurile cenuşii. Cerna cea mică, neagră. Caldarâmul uruie sub noi ca şi când până şi dedesubt ar trepida o uzină subterană. Caut cu privirile silueta castelului Huniazilor, pentru că totdeauna când s-a vorbit despre locul acesta el era legat invariabil de imaginea turnurilor bătrâne. Fumul mi-l ascunde. Trebuie să fie pe undeva prin stânga coşurilor nenumărate care aruncă cu grabă valuri de fum roşcat, verzui, galben, alb, întocmind deasupra un covor compact, apăsător. Aici, ziua şi noaptea, auzi zuruitul furnalelor, scrîşnetul macaralelor turn”. Desprinsă de identitatea pe care i-o dădeau ruinele trecutului, Hunedoara e transformată într-un „deşert roşu” în care omul abia mai poate respira: „Hunedoara are câteva culori: una stăruitoare a fumului spulberat pe cercevelele ferestrelor, una albicioasă de calcar, spre locurile ferite, unde păsările de zgură ale furnalelor nu ajung şi, în sfîrşit, una roşie, violentă, a zidurilor noi, un fundal nesfîrşit, în etaje: oraşul nou.”

Relatând despre inaugurarea unui nou furnal, Barbu istoriseşte oblic despre accidentul de muncă al unor tineri muncitori entuziaşti: „Deasupra, la zeci de metri înălţime, în locul cel mai înalt, fluturau ramuri mari de mesteacăn. Trei pomişori albi, cu frunze încă proaspete, neînchircite de emanaţiile otrăvitoare de sub ele, pentru că, se pare, clorofila e mai rezistentă decît un plămîn omenesc. Mi s-a spus cum au fost aşezate, cu cîte primejdii. Cîţiva tineri, sfidînd interdicţia celor de la protecţia muncii, pentru a sărbători acest eveniment, s-au urcat pînă în vîrful furnalului şi l-au împodobit cu crengi. Ştiau că respiraţia lui e primejdioasă, dar au înfruntat-o pentru că înţelegeau să salute în felul acesta o victorie care le aparţinea şi lor. ‘Nu le-a fost tocmai bine’, îmi spune cel ce ne însoţeşte, parcă certîndu-i pentru imprudenţă.” Episodul pare decupat din Omul de marmură al lui Wajda şi surprinde perfect preţul plătit de lumea rurală la contactul cu industrializarea postbelică.

Scriind despre lacul de acumulare de la Bicaz în capitolul „Toamna la Bicaz”, Barbu apelează la tuşe apocaliptice: „Cu vreo cîteva macarale rulante de mare tonaj, cu intestinele infernale, rotitoare, ale fabricii de ciment, în care se coace o recoltă de klinker în cîteva ore, în mari temperaturi artificiale, este imposibil să nu uiţi natura, rămasă undeva, afară, dincolo de ziduri, cu pruni schilavi, săraci, oferind trecătorului fructe vinete, prelungi şi chircite. Mă gîndesc că, sporind în proporţii decorul de toate zilele cu buildinguri şi complexe metalurgice, vom începe să ignorăm ceea ce se numeşte frunză şi pom. Sînt locuri în lume unde uzinele clorofilei au dispărut, făcînd loc unei vegetaţii triste de fontă, impunătoare prin dimensiuni, solicitînd în mod egal imaginaţia, dar lipsite de graţia înmuguririi, a maturităţii florale şi a desfrunzirii. Iată de ce înţeleg această străduinţă a omului veacului nostru de a planta păduri lîngă scheletele de fier ale construcţiilor socialiste.”

Spectrul industrializării revine într-un text intitulat „Holocaustul industrial”, care începe cu descrierea unui accident de muncă în cursul căruia braţul unui excavator ca o lăcustă gigantică a „lepădat” încărcătura peste căruţele şi oamenii staţionând lîngă autocamioane. Barbu vorbeşte de „durerea apocaliptică a pămîntului scormonit” şi îşi încheie textul notând, mai degrabă ambivalent, că: „Numai umblînd  în pîntecele maşinilor uriaşe ca printr-o bolgie de metal, contemplînd acest holocaust industrial pe care-l ridicăm, noaptea şi ziua, vom înţelege cu adevărat ceea ce proza zilnică a ziarelor numeşte, cu atîta obişnuinţă, socialism.”

Barbu se declara exasperat de cei care se lăudau că au ajuns pe crestele munţilor cu motocicleta „pentru că ascensiunile presupun un plus de sudoare, nu de benzină”. Ochiul de antropolog al lui Barbu nu se simte însă bine pe crestele munţilor, ci în devălmăşia tîrgurilor (vezi „Tîrgul de săptămînă”), prin gări, şi prin oraşele vechi, cu locuri umbroase. Astfel, scriind despre modernizarea Bucureştiului, Barbu observă  „recentele căi de mare circulaţie, tăiate cu tancurile în carnea oraşului, fără vegetaţie”.

Dacă România e ţara mahalagescă pe care o descrie elita neoliberală de azi, atunci Barbu ar trebui numărat printre scriitorii importanţi şi chiar extrem de reprezentativi pentru universul cultural românesc. Cunoscător al mahalalelor şi locuitor al cartierelor de lux în timpul regimului comunist, Barbu rămâne un scriitor greu de definit, dar, în plină lumpenproletarizare a României datorată „darului libertăţii” (adică politicilor dezastruoase ale unei elite iresponsabile care mai apoi ne şi felicită că plecăm din ţară), mai actual ca oricînd. De la Groapa, la Ianus, Barbu a trasat un arc de cerc literar care va dura.

Comentarii FB

Ana Maria Stoicescu Acuma, eu una nu l-as acuza pe Barbu pentru "coniacul" englezesc si stofa neoconilor..emoticon smile.. Pentru altele.. Ce viu articol! (bine asta nu e doar un articol, e prea trait si prea bun!:)) Dar comparatia cu Seicaru...(bine, din punctul meu de vedere)..

Barbu, nu stiu de ce, ma trimite mereu cu gandul la Craii de Curtea Veche..Are farmecul lui. Pacat de vremuri!....

Ana Maria Stoicescu E o scriere tare frumoasa despre Barbu, (scuze pentru "articol"), cred ca merita…

Mircea Platon A, nu, nu-l acuz de nimic legat de coniac. emoticon smile Constat doar ca omul nu era trogloditul versiunii oficiale de astazi. E un caz mult mai complex si interesant.

Ana Maria Stoicescu Deosebit de interesant, cred eu...Chiar ma gandeam, dar cum nimeni nu a deschis subiectul...Si cu vremurile-astea tulburi, zic eu (in sinea mea) "cui ii mai arde de Barbu"!?... Eu aveam pe-acasa Caietele Princepelui, si chiar ma gandeam, de-aici, de departe, la ele. Ma bucur ca nu sunt singura care se gandeste la Barbu. Bine, in final, nu de Barbu este vorba. Ce bine ca te-ai intors in tara! Se simte, e alta....respiratie, sau cum sa-i zic..emoticon smile.. Numai bine! Asteptam si alte scrieri!

Mircea Platon Exemplarul (editia princeps, 1957) cartii "Pe-un picior de plaiu" pe care il am eu poarta dedicatia lui Barbu pentru "nea Fane". Stie cineva cine era "nea Fane"?

Ana Maria Stoicescu Eu nu stiu..Cine??:) Lumineaza-ne (ca asta-i rostul tau:)))

Mircea Platon Nu stiu. emoticon smile De aia intreb. Nu e o intrebare retorica.

Ana Maria Stoicescu Que bueno!:))Vezi traducerea

Adrian H. Todea Fanus Neagu, daca nu ma insel emoticon smile

Adrian Mureşan Îmi permit să vă atrag atenţia ca receptarea modelelor culturale occidentale diferă net de la Noica la Steinhardt.

Mircea Platon @ Adrian H. Todea: M-am fandit la Fanus, dar nu cred ca in '57 era "nea Fane". emoticon smile Plus ca intre Barbu si Fanus au fost niste conflicte puternice la un momen-dat.

Mircea Platon @ Adrian Mureşan: Da, difera chiar si pe parcursul evolutiei celor doi autori. Dar asta e subiect de monografie.