„Sărăcia e o virtute, mizeria, un viciu” afirmă o tradiţie sapienţială care merge de la stoici la Dostoievski şi care vede în austeritate un mod de a stăvili efectul centrifug al poftelor asupra persoanei, iar în mizerie tocmai un semn de descentrare morală, un simptom al pierderii autonomiei, al alienării sub impulsul viciilor şi deznădejdii. Din această perspectivă, nu e de mirare că, dacă lumea pre-modernă era caracterizată de sărăcie, lumea modernă pare a fi bîntuită mai ales de mizerie. Uneori, de mizerie îmbelşugată, de kitsch, parvenitism, sintetic, artificial, de alienare mediată scump, de miliardari de carton ale căror acumulări de averi produc, la distanţă sau în vecinătate, ghetouri de carton şi tablă. Adică mizerie. O lume sluţită. Mizeria modernităţii e produsă în masă, ca şi prosperitatea modernităţii. De fapt, mizeria modernităţii nu e, în mare măsură, decît prosperitatea decăzută a modernităţii, o lume la mîna a doua: cutiile de conserve cîndva pline cu carne sintetică, televizoarele vechi pe care şi le-au aruncat bogaţii care şi-au cumpărat „plasmă”, hainele demodate, paturile desfundate, lămpile de iluminat defecte, întregul bric-a-brac care umple, prin bunăvoinţa claselor afluente, rafturile magazinelor ţinute de Armata Salvării. „Ajutoarele” care au venit în România în anii 90 nu au făcut decît să marcheze trecerea României de la sărăcia comunistă la mizeria capitalistă.
Oricît de săracă ar fi, o societate tradiţională nu e mizeră pentru că nu trăieşte între cadrele prosperităţii consumate, expirate ale altcuiva, între deşeurile – materiale, culturale, politice – excretate de un Centru avansat, modern, industrializat, care îşi exportă aluviunile toxice ale producţiei de masă către zone periferice. Un sat sau un trib îşi e propriul centru. Sărăcia nu e mizerie pentru că nu e subalternă. Izolarea pre-modernă nu e marginalitate, nu e periferie sau „deşert de cenuşă”. E doar o mică rază de libertate, de autonomie perpetuată şi extinsă cu preţul unei vieţi aspre, al austerităţii şi chibzuinţei.
Literatura lui Pavel Chihaia, croită în jurul binomului libertate-izolare, nu e nici măcar o iotă literatură mizerabilistă, deşi personajele sale sînt în mod frecvent oameni săraci, din mediul muncitoresc sau ţărănesc, ori minoritari etnic, precum tătarii dobrogeni care străbat misterios-umanizant multe din paginile sale, de la cele ale romanului Blocada, la cele ale povestirilor cuprinse în ultimul volum al lui Pavel Chihaia, intitulat Un armăsar mai puţin (Constanţa, Ex Ponto 2015) şi cuprinzînd trei nuvele inedite: Canarul (1945), Un armăsar mai puţin (1969) şi Nouă şi cinci (1945). Protagonistul primei nuvele e inginerul Horga, absent din prim-planul acţiunii în jumătatea de început a nuvelei şi absent sufleteşte în cea mai mare parte a ei. Opacitatea lui Horga se limpezeşte abia în ultima parte a textului, cînd încercarea de a reda viaţa unui canar captiv îl umanizează în ochii Tanei – care e îndrăgostită de el – iar eşecul operaţiunii îl redă pe Horga sie însuşi. Accesul la propria conştiinţă, blocat în prima parte a nuvelei de pura fizicalitate a existenţei lui Horga, dedicată chestiunilor pragmatic inginereşti şi sportului, are loc în timpul încercării de a salva de la moarte mica vietate îngheţată şi prinsă în mîlul care înconjoară şi ameninţă să înece pontonul unde, izolat ca pe o insulă, Horga se încăpăţîna să rămînă pentru a fugi de propriile emoţii. Mîlul care se usucă şi imobilizează micul canar în colivia lui nu e decît o mică parte din apele, stufărişurile şi mîlurile în care se adăpostise, imobilizat sufleteşte, Horga, însoţit de două memorabile personaje, pragmaticul tătar Kalila şi visătorul său frate mai mic Nuri: „Toată treaba era să pregătească cele două prînzuri, domnul Horga nu mînca niciodată între mese. Restul timpului îl petrecea cum îl tăia capul şi prefera să contemple îngenunchiat apele pline de mîl, reamintindu-şi lucruri trecute sau urzind întîmplări ciudate, cu mare odihnă şi mulţumire sufletească. Acum ploile începuseră din nou şi vîntul purta din stepă mirosul de loess şi de jilăveală. Stropii de ploaie băteau necontenit scîndurile pontonului, iar în cenuşiul monoton trecerea spre noapte se petrecea pe nesimţite […] De cîteva săptămîni, păstrau legăturile cu satul doar pe lac, stepa devenise o mlaştină primejdioasă în care te puteai împotmoli la fiecare pas. Materialul şi pompele de asanat aşteptau inutile şi ameninţau să ruginească sau să fie tîrîte de curenţi. Oricum oamenii nu le mai puteau urni din loc. Desigur dacă şantierul ar fi fost mutat cîţiva kilometri, înainte de inundaţie, apele nu l-ar fi înconjurat, şi întreaga lucrare ar fi fost salvată pînă primăvara următoare, cînd lacul s-ar fi retras de la sine. Numai inginerul dorise cu tot dinadinsul, dintr-o cauză pe care nici un lucrător nu şi-o putuse explica, să înfrunte apele. În cele două luni din timpul verii în care supraveghease lucrările (munca nu înceta nici noaptea la lumina becurilor electrice) dormise la medicul satului, însă acum se mutase pe ponton: cu toată lipsa de confort, măsura zilnic nivelul creşterii”.
În pagini ca acestea, Pavel Chihaia ne îngăduie să ghicim ce ar fi putut deveni realismul social al romanului României moderniza(n)te fără clişeele impuse şi codificate de realismul socialist. Sărăcia României precum şi, de ce nu, eroismul cerut de un proiect organic de dezvoltare a ţării nu au nimic din triumfalismul romanelor, altminteri simpatice prin naivitatea „romantismului lor revoluţionar”, unui Constantin Chiriţă, ci se întîlnesc cu paginile de „existenţialism proletar”, cum bine le-a numit Paul Cernat, ale unor Marin Preda sau Augustin Buzura. Libertatea la care accede inginerul Horga e însă una de tip interbelic, a la Gib Mihăescu, o libertate mai ales emotivă, general umană, fără determinare istorică.
Libertatea ca şi cabrare împotriva pintenilor unei epoci mizerabile apare însă în cea de a doua nuvelă, în care doi medici asistă neputincioşi la castrarea unui armăsar de către sinistrul agent veterinar Testea. Neterminat nici profesional, nici fizic, nici moral – e complexat de faptul că nu e medic veterinar, ci doar tehnician, e extrem de mic de statură şi e de o turpitudine morală care o întrece pe cea fizică – Testea simte nevoia să îşi oblojească toate aceste complexe persecutînd aspiraţia spre libertate a celor din jurul său: de la soţia bolnavă pe care o ucide lent în numele datoriei conjugale, la armăsarul pe care îl mutilează în numele progresului : „Nu greşim oare? murmură Teofil. Poate armăsarul a fost lăsat pentru alte idealuri şi izbînzi… nu să tîrască docarul ăsta hîrbuit. – Trebuie să-şi facă datoria la orice împrejurare şi, în primul rînd, faţă de colectivul unde a fost repartizat, spuse domnul Testea înţepat. Nu mi-a fost trimis pentru alergări de curse sau acrobaţii de circ – care de altfel au dispărut în timpurile noastre – dar pentru muncă… să tragă cu nădejde şi, mai ales, fără fantezie… – De ce nu luaţi un automobil? întrebă Andrei, zîmbind. Maşina nu are voinţă proprie şi nici capricii. Domnul Testea dădu din umeri. – O maşină rămîne o maşină… un lucru mort… Nu uitaţi că sînt agent veterinar şi mi-am tocit coatele să îndrept beteşugurile vietăţilor astea… nu numai fizice…”.
E greu să nu vezi în Testea întruchiparea unui regim care ţinea morţiş să facă din orice vietate o rotiţă în sistem. Sadismul lui Testea, manifestat şi prin modul în care îşi torturează psihic soţia, şi prin modul în care jugăneşte, inutil, armăsarul, hotărîrea feroce pe care o manifestă în stîrpirea oricărei urme de independenţă de gîndire sau de instinct în jurul lui, fac din el unul din cele mai puternice întruchipări ale răului sistemic în literatura română. În 1969, apărea filmul They Shoot Horses, Don’t They?, care denunţa cruzimea sistemului capitalist în contextual Marii Crize Economice din anii 30. În „Un armăsar mai puţin”, Pavel Chihaia a dat literaturii române o întruchipare – imposibil de tipărit atunci – a cruzimii dictaturii sufletelor meschine asupra celor libere prin instinct sau inteligenţă. În cele din urmă, soluţia vine, în cea de a treia nuvelă, ca la Nicolae Steinhardt, doar „pe calea mistică, a credinţei” sau a hălăduielii tolstoiene: „Undeva cîntă un cor de copii. Glasurile se înalţă murmurînd spre cer, se împrăştie dincolo de pămînturi şi ape. Stele vor începe încetul cu încetul să pălească şi, prin stepa tăcerii unde vîntul nu suflă turbat şi nu-ţi biciuieşte obrajii, bătrînul rătăci împăcat”.
Personajele lui Pavel Chihaia mor, toate, doar pentru a învia şi niciodată nu acceptă mizeria. Dacă Pavel Chihaia e capabil să trateze cu acuitate şi eleganţă teme, în fond, viscerale şi îndeobşte împingînd condeie mai mici spre naturalism, e pentru că nu e nici scriitor spiritualist, nici naturalist, ci un realist care îşi ţese opera iconic, ca participare la mai multe realităţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu