"Inspectorul Apocalipsului"

EUGEN MIHĂESCU

E o vorbă din bătrâni care spune că numai în pomul plin de roade se aruncă cu pietre. Nici după douăzeci de ani Emil Cioran, marele român, nu e lăsat să-şi doarmă somnul de veci în pace. Citeam zilele trecute, în “Le Figaro Littéraire”, portretul făcut de scriitorul Norman Manea celui pe care îl numeşte “marginalul de succes”. Publicaţia franceză a dedicat prima pagină şi două în interior “sărbătoririi” (în loc de “comemorării”) a două decenii de la dispariţia lui Emil Cioran. Manea foloseşte o cunoscută tehnică a articlierilor: sub aparenţa subţire a laudelor, răzbat ura şi invidia pe care autorul le resimte împotriva lui Cioran. De altfel, nu este singurul. Îmi amintesc că, în ziua morţii lui Cioran, un alt “zgârie-hârtie” care publica din când în când în “Le Monde”, unul pe nume Edi Reichmann, se lamenta la telefon: “Sunt bulversat! Azi dimineaţă la 8 s-a prăpădit Cioran şi ‘Le Monde’ se pregăteşte să-i facă mâine o porcărie!”. A doua zi, într-adevăr, a apărut un articol în care, asemenea lui Norman Manea, se pomenea despre tinereţea scriitorului, se cotrobăia în cotloanele cele mai umbrite ale biografiei lui Cioran ca să se demonstreze legăturile lui cu extrema dreaptă înaintea celui de al II-lea Război Mondial. Cel care semna articolul era chiar Edi Reichmann… Aceeaşi metodă, alt personaj…


Cioran a fost “un inspector al Apocalipsului”, a fost un gânditor recunoscut şi admirat, un autor de aforisme fără pereche, a fost un mare stilist al limbii franceze şi, alături de Mircea Eliade şi Eugène Ionesco, a plasat cultura română în centrul culturii mondiale. Fiu de preot, a devenit un agnostic şi, după o viaţă de sihastru insomniac într-o mansardă pariziană, chinuit nopţi întregi de întrebări fără răspuns, s-a stins după ce Dumnezeu l-a pedepsit luându-i ceea ce are un filozof mai preţios: mintea.

L-am cunoscut pe Emil Cioran pe la mijlocul anilor ’80. Mi-a vizitat expoziţia cu desene anti-ceauşiste de la Centrul Pompidou din decembrie 1988 şi am fost martorul tristului său sfârşit…

În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital. Mi-a povestit că, la început, maestrul nu-şi mai amintea codul de la uşă. Apoi, nu peste mult timp, nu-şi mai amintea unde locuieşte şi negustorii de pe stradă îl conduceau prevenitori până acasă. Am decis să mă adresez portăresei din imobilul în care locuia filozoful. M-a primit, dar m-a măsurat plină de suspiciune când am întrebat-o dacă ştie ceva despre Cioran.

- E bolnav, mi-a răspuns evaziv femeia.

- A căzut? Şi-a fracturat ceva? am insistat eu.

- Mda… a fost internat la spital…

- Îmi puteţi spune unde, am continuat eu s-o descos.

- Nu ştiu dacă e bine… mi s-a cerut să nu spun, a mormăit portăreasa.

Am scos atunci din buzunar o hârtie de zece franci şi astfel am aflat unde îl pot găsi pe Cioran. În strada Pascal, la Hôpital Broca, am intrat ca într-o gară. Totul părea vraişte. La un moment dat, pe un coridor, am întâlnit o femeie în vârstă, cu o privire speriată, care deambula strigând cu o voce copilăroasă: “Mama! Mama!”. Am trecut jenat pe lângă ea. Uşile rezervelor erau deschise. Mi-a atras atenţia una dintre ele, care avea clanţa legată de calorifer cu un şervet răsucit ca să nu poată fi închisă din interior. În cameră, l-am văzut pe Cioran aşezat pe un scaun, cu o masă rabatabilă în faţă pe care se găsea mâncarea: un bol de supă-cremă, nişte file de peşte fiert şi un compot de mere. Cioran privea în supă ca într-o gaură fără fund. Era nemişcat, dar, cu trei degete de la mâna stângă, încerca să apuce câteva firimituri de pâine. M-am aşezat pe marginea patului din faţa sa. Era complet absent şi nu a sesizat apariţia mea. După câteva minute, destul de intimidat, am luat lingura şi am început să-i dau supa-cremă ca unui copil. Cioran deschidea gura şi golea lingura fără să ridice ochii din bol. Am trecut apoi la peşte. În timp ce rupeam chifla în bucăţele, am observat că, dintr-odată, Cioran s-a activat şi a început, cu mâna dreaptă, să ducă pâinea la gură.

Noi nu am vorbit niciodată româneşte. A fost dorinţa sa. Spunea că, dacă ar fi pronunţat cuvântul “balegă”, toate parfumurile Răşinarilor ar fi năvălit peste el dintr-odată şi n-ar mai fi putut scrie franţuzeşte noaptea.

Deodată, mai mult pentru mine, am remarcat în româneşte:

— Ce bun ar fi puţin vinişor la peştele ăsta!

— Avem, mi-a răspuns el la fel.

— Unde? am întrebat eu.

— După ciorapi, în dulap!

M-am repezit la mobila indicată şi am găsit, în spatele unei stive de şosete, o sticlă de vin începută. Am vărsat apa din pahar, am pus o picătură de vin şi i l-am dus la gură. Cioran se întorsese. Am profitat si i-am spus în franceză:

— Am o scrisoare de la un admirator. Vreau să vi-o citesc.

Văzând stema de pe antent, Cioran a spus:

— Ç’est avec l’aigle!

— Da, i-am răspuns eu. Aşa este stema României acum, cu vulturul.

I-am citit repede ca nu cumva să plece înapoi în ţinuturile îndepărtate de unde revenise pentru o clipă. Cioran a ascultat în linişte şi, la sfârşit, a spus:

— Ç’est sans façon!

Imediat, privirea sa a redevenit absentă şi mi-am dat seama că filozoful nu mai era ancorat în prezent.

---------------------------------

John:  Numai oamenii mari sunt invidiati.  In locul unui geniu ai vrea sa fi dar in locul unui idiot nimeni nu vrea sa fie.