De ce Yasujiro Ozu este un regizor universal?

De ce Yasujiro Ozu este un regizor universal?

Este intr-un fel un demers usor aventuros sa indraznesc sa vorbesc despre Yasujiro Ozu dupa doar doua filme vizionate, fie ele si capodopere: Primavara tarzie si Poveste din Tokio Chiar doua filme apartinand insa trilogiei Noriko te indreptatesc sa tragi concluzii asupra unuia din marii regizori ai Japoniei. Trilogia este reprezentata de Primavara tarzie (1949), Vara timpurie (1951) si Poveste din Tokio (1953) si are in centrul ei unul din personajele legendare ale cinematografiei nipone-tanara Noriko, interpretata intr-un mod singular si rafinat de  Setsuko Hara, una din cele mai indragite actrite, care la mai putin de 40 ani, a renuntat la actorie dupa moartea lui Ozu.

Primavara tarzie

Unul dintre cele mai puternice tablouri de familie il reprezinta filmul Primavara tarzie. Shuchiki este un profesor vaduv, absorbit de munca sa. Fiica sa Noriko face tot menajul casei iar cei doi sunt deosebit de multumiti de aceasta situatie, legatura dintre ei sensibila si atenta le confera plenitudine vietii. Totul se desfasoara in armonie si grija pentru celalalt, pana cand sora profesorului declara ca nepoata sa trebuie sa se marite, gandind precum au facut-o toate femeile Japoniei de secole ca disparitia parintilor trebuie sa gaseasca copiii la casele lor, cu familia lor.De altfel in Japonia, o femeie precum Noriko, trecuta de 20 ani in 1949 era in mod obisnuit casatorita. Desi retinut, profesorul accepta ideea de a-i fi prezentat un baiat educat si frumos precum Gary Cooper de catre sora lui, gata sa-si sacrifice confortul sau zilnic. Pentru a o convinge pe Noriko tatal ii spune ca are de gand sa se insoare, lucru care desi o indurereaza peste masura pe fiica, o linisteste oarecum ca tatal sau nu va ramane singur si lipsit de atentia unei femei. Ea se marita.

Asta este esentialul ce se vede la suprafata. Ce se intampla la nivele mai profinde este furie, pasiune si din pacate simtim ca din cauza ca atat tatal cat si fiica sunt fortati sa faca ceva ce niciunul nu-si doreste, in primul rand pentru ca asa procedeaza toti. Rezultatul este resentimentar mai ales din partea fetei si destula nefericire de ambele parti. Doar matusa se va dovedi multumita si poate sotul lui Noriko, pe care de altfel nici nu il zarim.
Primavara tarzie deruleaza o istorie care devine mai trista decat ati fi banuit-o. Exista o tensiune in film intre zambetul lui Noriko si sentimentele sale, de cele mai multe ori zambetul fiind o masca. Cand o copleseste durerea Noriko isi apleaca capul in piept si ii ghicesti nodul din gat si lacrimile uscate sau inghitite. Prietena ei Onodoro ii sugereaza profesorului o posibila relatie intre Noriko si asistentul lui, Hattori. Desi una dintre cele mai frumoase scene din film ii arata pe cei doi la o plimbare cu bicicleta prin pustietatile dinspre ocean, cand vezi in ochii si zambetul fiecaruia un soi de fericire negraita, la intrebarea profesorului daca ar fi de acord cu o casatorie cu acesta, Noriko se eschiveaza si inventeaza o logodna a asistentului deja angajata. Urmeaza sa simtim deceptia din partea asistentului ce o invitase pe Noriko la un concert, palaria pe scaunul gol unde trebuia sa vina fata, plimbarea ei cu pasi indurerati si nesiguri in timpul acesta, sacrificiul pe care ea il face pentru a ramane cu tatal sau. Astea toate, inainte de a accepta fortata casatoria ei cu un necunoscut, al doilea „Gary Cooper” gasit de matusa sa.

Tatal apara casatoria aranjata:”mama ta nu a fost fericita la inceput. Am gasit-o de multe ori plangand in bucatarie” ceea ce trebuie sa recunoastem nu este chiar un argument convingator pentru Noriko.

O vedem curand pe Noriko in imbracamintea traditionala de nunta, dar nu il vedem pe sotul ei si nici aspecte ale nuntii. Eliminarea unor astfel de scene, care ar fi fost cerute de orice scenariu convenţional, permite concentrarea doar pe relaţia dintre Noriko şi tatăl său, fără a introduce digresiuni ce nu ar fi făcut decât să dilueze tensiunea.

In schimb il vedem pe profesor intors singur acasa, admitand ca mariajul lui a fost cea mai mare minciuna spusa de el vreodata . Intr-una din cele mai triste scene din film si probabil filmate vreodata de Ozu il vedem pe acesta in camera sa, incercand sa descojeasca un mar, bantuit si coplesit de tristete. Coaja marului subtire se lungeste din ce in ce pana cand ajunge la pamant, moment in care profesorul se opreste si isi apleaca capul in piept, exact ca si Noriko; din nou simtim in gatul nostru o gheara, simtim lacrimile sale oprite cu efort si durere. Sau poate lasate libere. O durere materiala, ce o atingi cu mana si empatizezi cu personajele, acuzand pacatoasa traditie si regula a societatii japoneze.

Ozu nu foloseşte muzica decat in momentele de trecere intre secvente, evitand sa accentueze prin acest instrument deseori facil momentele incarcate psihologic si dramaturgic. Asta nu inseamna ca scenele din Primavara tarzie sau din Poveste din Tokyo nu sunt puternice, dimpotriva, insa tensiunea vine din scenariul perfect construit, din derularea povestii pană la un anumit moment, din interpretarile naturale si credibile ale actorilor, din intreaga atmosfera creata ingenios. 

Fiecare detaliu al filmului apare a fi deosebit de important prin finetea descrierii unor nuante, incat esti obligat tu spectator sa-i acorzi exact acea importanta pe care ti-o sugereaza regizorul.

Si totusi mai raman foarte multe lucruri care se intampla implicit in afara scenelor vizibile De exemplu, tatal accepta pasiv ceea ce el uraste ca avea sa se intample. Matusa actioneaza nebuneste, implacabil, urmandu-si drumul ei incetosat de reguli si traditie, lipsit de semnificatia sau caldura unor sentimente.Pluteste in jurul personajelor credinta universala ca si in romanele lui Jane Austen ca o femeie la o anumita varsta trebuie sa fie la discretia unui barbat. Primavara tarzie este un film despre doi oameni care in mod disperat nu cred acest lucru, si despre modul in care ei se supun totusi acestui lucru, din grija unuia fata de celalalt, si din nevoia lor de a-i face pe altii sa se simta comfortabil, lasand sa se inteleaga ca sunt de acord cu acestia. Delicatete si sacrificiu japonez in perioada tulbure de dupa razboi, perioada de tranzitie intre traditie si inceput de modernizare.

Povestea simplă din Primavara tarzie ar fi devenit în mana celor mai multi dintre regizori o melodrama moralizatoare si manipulatorie. Este impresionant insa cum regizorul japonez, prin stilul său aparent simplu, minimalist, auster, reuseste un film ce evita orice cliseu dramaturgic sau de scriitura cinematografica. 

Poveste din Tokio

"Prin intermediul relatiilor parinti-copii am vrut sa arat cum sistemul familial japonez a inceput sa se destrame. E unul din filmele mele cele mai melodramatice." - afirma regizorul despre Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (1953).In viziunea lui Ozu insatisfactia apare drept o "caracteristica inerenta vietii" (Cristina Corciovescu), intre calitatile umane ale unei persoane si ceea ce face viata din acea persoana nu pare sa mai existe nicio legătura. "Nu-i asa ca viata e o mare deceptie?" intreaba unul dintre personaje. "Da", vine raspunsul, insotit de un zambet. "Acest scurt schimb de replici - arata criticul Robert Wood - scoate in evidenta atmosfera de calma resemnare ce caracterizeaza stilul cineastului japonez."

Poveste din Tokyo este un film de elita din cinematografia mondiala ce reda relatiile dintre generatii pe fondul schimbarilor care se petrec in permanenta in societate, generatie de generatie.

                                    .

Filmul analizeaza in profunzime probleme importante in viata oamenilor pe care le-as denumi in alt mod prioritatile lor. Este un film artistic, sensibil, realizat cu jutorul simbolurilor, fara mult zgomot si vorbe de prisos, un film pentru suflet si minte.
Povestea este aparent simpla: Doi parinti in varsta,Shukichi si Tomi locuind dintotdeauna intr-un targ departat de Tokio. Onomichi, se pregatesc la varsta senectutii sa-si viziteze cei doi copii stabiliti in Tokio de ani de zile, baiatul cel mare Koichi si sora acestuia Shige, pe care nu-i  mai vizitasera niciodata.Tot in Tokio locuia si Noriko, personajul in diverse roluri pozitive ale trilogiei, nora lor, al carui sot murise in razboi. .

Copiii si familiile lor, inclusiv nepotii par a fi deranjati de prezenta parintilor, prinsi in tabieturile zilnice carora le  acorda chiar si in aceste conditii prioritate absoluta. Fratii, gasesc deranjati de prezenta batranilor solutia sa le ofere un mic sejur la bai . Gasind acolo o atmosfera total nepotrivita unor oameni de varsta lor, excedati de oboseala si galagie se intorc cu gandul sa revina dupa o mica pauza in Tokio la casa lor. Nu sunt bineveniti si obligati se despart, sotia fiind nevoita sa ceara gazduire pentru o noapte nurorii ei.

.Saraca si singura, Noriko locuieste intr-o camera sordida de bloc. Desi e tanara si frumoasa, nu s-a recasatorit. Desi nu le este ruda de sange, ea se poarta cu parintii celui pe care l-a pierdut ca o adevarata fiica si pare singura care se bucura din inima sa-i revada.Batrana gaseste o femeie blanda care pastrase intact respectul fata de sotul pierdut –poza acestuia astepta pe masa de 8 ani o posibila revenire- cat si pentru parintii acestuia. Aici ea afla  afectiune, alinare, intelegere, contrast dureros fata de primirea propriilor copii.

Koichi, fiul lui Shukichi si al lui Tomi, este medic si locuieste intr-o casă traditionala japoneza, cu usa glisanta, dar prevazuta cu clopotel. Koichi si familia sa (sotia Fumiko si cei doi copii, Minoru si Isamu) par destul de stingheriti de această vizita, si pana la urma chiar agasati.
Shige, sora lui Koichi, locuieste si ea intr-o casa traditionala, dar cu usa occidentala, poate si pentru ca la parter functioneaza un salon de frumusete (beauty shop). Ea mai mult si sotul sau mai putin sunt si mai iritati de sederea celor doi batrani, atunci cand acestia se muta de la Koichi si nu se sfiesc sa le-o si arate. Ei nu au copii.

Cei doi pleaca inapoi spre casa, mult inainte fata de programul lor, in conditiile unui tren supraaglomerat, Inima strapunsa de durere si oboseala i-au provocat ajunsi acasa moartea batranei mame ranite.
Shukichi, tata si bunic, fara sotia sa Tomi, doar cu Kyoko, mezina familiei ii daruieste lui Noriko in numele sotiei sale plecate un ceas de buzunar, singurul dar lasat de Tomi, Shige, intr-o totala lipsa de sensibilitate in chiar ziua inmormantarii isi ia ea ce dorea din casa cu de la sine putere.Despartirea tatalui si a lui Hyoko de Noriko este sincera si dureroasa. Acesta este unicul sentiment uman care mai persista in aceasta familie.
Un om al nuantelor, de data aceasta Ozu nu acorda nicio justificare instrainarii copiilor, nici macar lipsa de timp.

Filmul lui Ozu exceleaza in cel putin trei privinte: rigoarea si claritatea constructiei cinematografice; credibilitatea personajelor; finetea cu care reuseste sa redea orice sentiment sau emotie. Desi intentia marturisita a cineastului a fost sa surprinda dezintegrarea sistemului familial japonez, povestea spusa de el are o universalitate incontestabila. 

O evocare uimitoare de post-război din Japonia ... atat de realista cat si cruda ... Analiza societatii  japoneze, unitatea familiei, se construieste incet si se dezvaluie privitoruluii intr-un mod veridic dar  groaznic. Un film superb care nu trebuie ratat. 

Celebru pentru stilul sau minimalist deschizator de drumuri, stil adulat, laudat, copiat sau prelucrat in prezent de regizori din toată lumea, Ozu ramane unul din marii cineasti, a carui opera inceputa in 1927 si incheiatai in 1962 merita vazuta, revazuta si studiata cu inima larg deschisa.    

   Regizor japonez, care, privit dintr-o perspectiva europeana, este un cineast contemplativ, al carui demers stilistic seamana cu o intoarcere la modalitatile cinematografului fundamental, caracterizat prin rigoare, epurare, lipsa oricaror artificii. Aparent lente, pană la imobilism si simple pana la banalitate, filmele sale sunt o meditatie asupra existentei umane, aflata sub semnul aleatoriului, dar si al inexorabilului, in calitatea ei de particica infima, angrenata in fluxul timpului. Genul sau predilect a fost drama familiala: Visuri de tinerete, O fata neprihănita, Fiul unic, A fost odata un tata, Povestiri din Tokio, Primavara tarzie, Toamna timpurie.

Filmele lui Yasujiro Ozu sunt bazate pe nostalgia sistemului traditional al familiei japoneze, pe cale de dizolvare in contextul societatii tehnologice si industriale. Intregul univers se regaseste la Ozu intr-o singura familie, “Capatul lumii-scria Donald Richie- nu este mai departe de perimetrul casei familiale”

Personajele sale au o mare deschidere spre universalitate - cel putin pentru societatile cladite in jurul familiei. Ii recunoastem in Tomi si Shukishi pe proprii nostri parinti, ne recunoastem pe noi insine si pe fratii sau /si surorile noastre in personajele copiilor egoisti din film, care nu au (nu vor sa-si faca) timp sa petreaca cu parintii lor.
Batrani, tineri, copii...

                                                                                                                     Smaranda Dobrescu