De ALINA ENACHE si SORIN-LUCIAN IONESCU
Este modelul intelectualului care își asumă misiunea de formator. Personalitate reprezentativă a vieții culturale din România, criticul de film Manuela Cernat este unul dintre cei mai respectați profesori universitari din țara noastră, care transmite studenților săi, de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, pasiunea pentru film, pentru valori, pentru patrimoniul cultural al României.
În interviul acordat în exclusivitate ntvonline.ro a vorbit despre valoarea filmelor românești realizate în perioada comunistă, despre creații atemporale, mari regizori, dar și despre „miracolul“ cinematografiei românești de astăzi.
Neptun TV oferă telespectatorilor săi, în acest an, o panoramă a cinematografiei românești din ultimele cinci decenii. De altfel, televiziunea de la mare a difuzat în mod constant filme ale marilor regizori români, iar interesul telespectatorilor s-a menținut ridicat.
Cum vă explicați audiența constantă a filmelor românești?
Mi se pare absolut firesc să existe această curiozitate. Cei care s-au născut după 1989 sunt curioși să vadă în filmele realizate în perioada aceea cum era lumea atunci, cum trăiau oamenii... În pofida cenzurii și a limitării subiectelor, regizorii se străduiau să aducă pe ecran o imagine cât mai veridică a lumii, a vieții cotidiene de atunci, mai ales din dorința de a învinge într-un fel sistemul prin această imagine veridică.
Brecht are o formulă foarte frumoasă prin care spune „Adevăr nu înseamnă să arăți lucrurile așa cum sunt, ci să le arăți așa cum sunt ele într-adevăr“, deci să nu faci o fotografie lipsită de suflet, ci să cauți esența adevărului, esența acelor imagini, esența acestei realități. Este ceea ce au realizat regizori ca Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc și toți colegii lor, acea superbă generație ‘70 cu care ne mândrim astăzi.
E un demers foarte complicat să oferi astăzi o imagine absolut veridică a trecutului din epoca comunistă
Generația de dinaintea lor, care a pășit în cinematografie la jumătatea anilor ‘50, a avut de înfruntat piedici mult mai grele, s-au luptat mult mai teribil cu cenzura, dar și ei au reușit să aducă pe ecran ceva din idealurile lor. Mă gândesc la regizori ca Liviu Ciulei, ca Iulian Mihu, Victor Iliu, care a fost o figură legendară a cinematografiei române. Fiind un intelectual de stânga înainte de război, în mod firesc, înainte de 1948, a fost cooptat în structurile de conducere ale cinematografiei române. Spre lauda lui, a folosit această poziție de conducere nu în beneficiul personal, ci pentru a-și apăra colegii intervenind deseori și salvându-i atunci când intrau în conflict cu sistemul. De pildă, atunci când în 1954 Jean Georgescu a făcut comedia „Directorul nostru“, care era un atac foarte direct la adresa birocrației și, în subsidiar, a sistemului aberant introdus de noua orânduire comunistă, Victor Iliu i-a luat apărarea în presă și în ședințele de la Buftea și l-a salvat.
La 20 de ani după căderea comunismului nu am ajuns să ajungem la o viziune obiectivă, nepărtinitoare asupra epocii. Decalajul cu care se începe explorarea perioadei comuniste este nefast pentru că, în acești 20 de ani, s-au stins, au dispărut mulți dintre martorii care puteau să spună adevărul. Generația mea a prins din zbor anumite povestiri, pentru că, de pildă, cei care au trecut prin pușcării, lagăre, ședințele de reeducare nici astăzi nu spun totul, a rămas frica foarte adâncă în sufletul lor. E un demers foarte complicat să oferi tinerilor de astăzi o imagine absolut veridică a trecutului din epoca comunistă. Filmele, deși sunt ciuntite, cenzurate, reprezintă o sursă importantă de informație.
Ce rămâne cu adevărat din filmele românești realizate în acea perioadă? Care sunt filmele neatinse de pelagra comunistă, atemporale, a căror valoare este de necontestat?
Paradoxal, este una dintre categoriile de filme cele mai incriminate după 1989, când s-a pornit un fel de tsunami împotriva filmului istoric românesc, care a fost acuzat de toate relele pământului. Au fost judecate „în bloc“ filme care vorbeau, să spunem, de greva de la Lupeni din ‘29, care pe ecran devenea apocaliptică, dar și filme care aduceau adevăruri istorice care contraveneau tezelor lansate după ‘45 de sovietici.
Niciunul dintre filmele românești nu a atins nivelul de propagandă grosieră pe care l-a atins Spielberg în „Lincoln“
La ce filme faceți referire?
Un film ca „Dacii“ a fost acuzat de unii critici lipsiți de informații că a pus în imagini tezele comuniste ale lui Nicolae Ceaușescu. Este o aberație, pentru că filmul a intrat în producție la 1 septembrie 1965, când s-a dat liber scenariului lui Titus Popovici. La 1 septembrie Ceaușescu de-abia venise de câteva luni la conducerea PCR, iar la film se lucra deja de 2 - 3 ani. Filmul „Dacii“ a fost perceput în epocă ca o sfidare adresată istoricilor promoscoviți, care după ‘48 negau originea latină a poporului român și a limbii române. Ori „Dacii“, și apoi seria a doua a filmului - „Columna“ - vorbeau despre latinitatea poporului român. S-a mai spus că Sergiu Nicolaescu a fost regizorul preferat și omul de casă al lui Ceaușescu. Dacă ar fi fost așa, i s-ar fi dat lui să facă continuare seria a doua - „Columna“, care a fost dată lui Mircea Drăgan...
Oricine vede astăzi filmul „Mircea“ (istoric, 1989) nu va găsi nici măcar o replică în care să se regăsească tezele lui Ceaușescu. „Mircea“ este un film de epocă, o pagină vibrantă de istorie și o pagină de vibrant patriotism. Nouă, românilor, a început să ne fie rușine să pronunțăm cuvântul „patriotism“. Să ne uităm la ce se întâmplă în cinematografiile mari din Europa. Francezii continuă să facă al paisprezecelea film despre Jeanne d’Arc, englezii continuă să facă filme despre Regina Elisabeta, toate țările folosesc cinematografia. Inclusiv filmul „Lincoln“, al lui Spielberg, este un film de propagandă. Niciunul dintre filmele românești nu a atins acest nivel de propagandă grosieră pe care l-a atins Spielberg în „Lincoln“. Românii au încercat să îmbine acest discurs patriotic, această glorificare a unor figuri legendare cu o formulă expresivă subtilă, rafinată, fiind în același timp și filme pentru marele public. Probabil că asta explică și succesul lor continuu, iar filmele românești nu vor muri.
„Moara cu noroc“ - sâmburele unui western românesc, un film fără vârstă, neatins de timp, care nu are nicio legătură cu România acelui moment
Este și cazul marilor ecranizări? „La Moara cu noroc“, spre exemplu...
Da, ecranizările reprezintă a doua categorie care a reușit să eludeze până la 100% contextul ideologic. În momentul în care, în 1963, la conducerea cinematografiei a venit scriitorul Mihnea Gheorghiu, un intelectual de factură occidentală, a lansat două linii tematice majore - filmul istoric și ecranizările, tocmai pentru că ofereau șansa de a evita ideologicul și de a scăpa din chinga politicului. Generația ‘70 - Pița și Veroiu, a debutat cu ecranizări din Agârbiceanu, de care nu-și mai aducea nimeni aminte. Au făcut capodoperele „Nunta de piatră“ și „Duhul aurului“.
„Moara cu noroc“ a găsit în Slavici sâmburele unui western românesc, un film fără vârstă, neatins de timp, care nu are nicio legătură cu România acelui moment, în care elita țării era exterminată în închisori și lagăre și se pregătea un nou val de represiune, valul care a dus la încarcerarea poetului Dinu Pillat, a regizoarei Marietta Sadova, a filosofului Constantin Noica. Au fost timpuri foarte complicate, despre care astăzi ar trebui să se vadă documentare. Documentarul lui Sorin Ilieșiu - „Genocidul sufletelor. Experimentul Pitești - reeducarea prin tortură“ (notă - care a obținut recent premiul juriului la festivalul Național de Film de la Mamaia) este un început de drum. Opera acestor cinești este de salutat. Ei îi prind pe ultima sută de metri pe supraviețuitorii acelor tragice momente de istorie și surprind, captează pentru posteritate mărturia lor, ca și Lucia Hossu Longin în „Memorialul durerii“.
Cât își vor mai păstra parfumul comediile datate, cum ar fi seria B.D.-urilor?
Atunci când au apărut, toată lumea a dat cu pietre în „B.D.-uri“, pentru că, față de ambițiile culturale ale celorlalți regizori, s-a considerat că Mircea Drăgan pur și simplu se prostituează cu aceste comedii în care nu reușea să-i țină în frâu pe marii noștri actori. Cu trecerea timpului, însă, începem să fim mai îngăduitori și începem să privim cu inima deshisă la aceste filme, care ne aduc în memorie o galerie de monștri sacri, chiar dacă ei sunt lăsați să se zbânțuie în voie pe ecran, dar ne face așa plăcere să-i vedem! Din păcate, astăzi, pentru că se fac atât de puține filme, niciun actor nu a reușit să ajungă la notorietatea, la gama extrem de largă de roluri la care au ajuns actorii din perioada veche. Eu îmi doresc ca cinematografia noastră să ajungă să facă din nou câte 20-30 de filme pe an, fiindcă avem actori tineri valoroși, dar au și ei dreptul la șansa de a-și afirma talentul.
Dacă unul din trei filme rămâne în istorie, este extraordinar
Cum evaluați filmografia și influența „mastodonților“ filmului românesc, și aici mă refer la regizori ca Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan, Mircea Mureșan, Dan Pița, în comparație cu regizori mai „reținuți“, cum ar fi Alexandru Tatos?
Cântarul istoriei reașază lucrurile într-un mod firesc, pentru că, astăzi, Alexandru Tatos este considerat unul dintre marii regizori ai cinematografiei românești și aproape nimeni nu mai vorbește despre Mircea Drăgan, care este considerat un exponent al cinematografului comerciale prin excelență. Din păcate, Mircea Drăgan a debutat în tandem cu colegul său de promoție, Mihai Iacob, cu un film de război, „Dincolo de brazi“. Erau foarte promițători și toată lumea aștepta de la ei filme extraordinare, dar Mircea Drăgan s-a lăsat atras de latura de spectacular. „Setea“ (dramă, 1961, cu Ilarion Ciobanu și Amza Pellea, a obținut Medalia de argint la Festivalul Internațional de la Moscova) este un film interesant, este o frescă istorică a momentului reformei agrare, dar astăzi el este grevat de anumite distorsionări ale istoriei. Deși, revăzând cu ochii de astăzi anumite secvențe, stai să te întrebi dacă nu era o provocare directă, un atac direct la sistem. De exemplu, momentul în care Ilarion Ciobanu intră în primăria satului, dă cu ușa de perete , izbește cu piciorul în scaun, trântește pălăria de masă, se așază în scaunul primarului, bate cu pumnul în masă și zice „No, de astăzi, io mi-s primar“. După ce am trăit în ‘90 un moment similar, în care șoferi ai primilor secretari s-au instalat de la sine putere primari, începem să vedem altfel aceste secvențe.
Ce rămâne din aceste filmografii ample?
Fiecare dintre acești regizori au avut perioada lor de glorie, iar astăzi istoria nu mai păstrează decât filmele lor cu adevărat importante. Din creațiile lui Mircea Drăgan rămân valabile „Columna“, „Explozia“. În schimb, de la Sergiu Nicolaescu rămân peste 20 de filme dintr-o producție de peste 60 și ceva. Dacă unul din trei filme rămâne în istorie este extraordinar.
Din filmografia lui Pița rămân toate filmele. Pentru mine, Pița este unul dintre marii noștri regizori, el s-a încăpățânat să lupte cu sistemul, să nu facă compromisuri, să-și apere fiecare film și ne-a oferit încântătoare pagini de frescă istorică, cum este „Tănase Scatiu“, sau filme de fierbinte incursiune în dramele prezentului, cum a fost Filip cel Bun (dramă, 1975), sau o parabolă fabuloasă a spiritului gregar din sistemul comunist, în „Concurs“. Important este că, după ’90, și-a păstrat mâna creatoare, iar „Hotel de lux“ (dramă, 1992, a obținut Leul de Argint la Festivalul de la Veneția) rămâne unul dintre cele mai extraordinare filme postdecembriste. El a fost primul care a avut curajul să pună în imagini minciuna Revoluției, furtul de Revoluție și înscăunarea unor personaje care nu făceau decât să continue sistemul dictatorial al lui Ceaușescu.
Vin din urmă tineri talentați, totul este să aibă și șansa să facă film
După 1989, producțiile românești au fost din ce în ce mai puține...Astăzi, care este rolul cinematografiei românești în cinematografia europeană? Mă gândesc în primul rând la premiile cucerite de rezigorii noștri în ultimii ani...
Este un vârf de lance, este deschizătoare de drumuri. Toată lumea întreabă care este miracolul UNATC. Am avut de curând o cooperare cu Școala de Film din Zagreb. Eu sunt președinta South-Eastern European Cinema School Network, un grup regional al școlilor de film din Europa de Sud - Est, am avut programe bilaterale, iar noi am tras la sorți un program cu Școala de Film din Zagreb. Studenții noștri au fost la ei și invers. Ei au găsit un croat care face afaceri în România, iar studenții mei au găsit un balerin care este „steaua“ Operei din Zagreb. Una dintre studentele care a făcut parte din echipa noastră și a fost la Zagreb le-a spus colegilor croați că și-ar dori foarte mult să facă un masterat undeva în Europa. Ei fuseseră deja la noi, stătuseră o lună în școala noastră și când au auzit-o i-au spus: „Cum, ești nebună? Ai șansa să fii studenta uneia dintre cele mai bune școli din Europa și vrei să pleci?“ Ea mi-a povestit asta, spunându-mi că probabil trebuie să te duci în altă parte ca să ți se spună ce bine e acasă și să înțelegi cât de bogat ești, când tu te crezi foarte sărac. Suntem pe o creastă a valului, noua generație - generația 2000 - grupul Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Cristi Puiu a cucerit toate premiile la festivalurile importante. Nu trebuie să-l uităm pe Nemescu, autorul filmului „California Dreamin’“, care a dispărut tragic. Vin din urmă tineri talentați, totul este să aibă și șansa să facă film, o șansă care astăzi se obține ceva mai greu decât a obținut-o generația a doua.
Măcar prin televiziune, astăzi, când rețeaua de cinematografe din țară aproape a dispărut, românii încă rămân în contact cu filmul românesc
Cum evaluați demersul televiziunilor de astăzi, cum e Neptun TV care, puse în fața unei oferte infinite de producții noi, aleg totuși să difuzeze filme de colecție, filme ce fac parte din istoria cinematografiei noastre? Este doar un demers mercantil sau are și un rol social, cultural, educativ?
Este foarte important ca, măcar prin televiziune, astăzi, când rețeaua de cinematografe din țară aproape a dispărut, românii încă rămân în contact cu filmul românesc, încă este păstrat acest sistem de vase comunicante. Dragostea pentru arta ecranului românesc, pentru actorii noștri, este menținută prin această reluare perioadică a filmului. Este o parte a patrimoniului cultural românesc, care altminteri ar rămâne închisă dincolo de arhivă. Aceste filme sunt un tezaur, iar dacă reușim să îmbinăm și profitul financiar cu un profit cultural și etic este foarte important. Este o formă de a susține interesul publicului pentru ideea de film românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu