Mouchette, Robert Bresson

Mouchette, Robert Bresson, 1967

Atat de multa atmosfera sordida, atat de putina empatie umana, atat de putin senin in filmul lui Bresson, incat te intrebi daca omul, cu atat mai mult un pui de om ar putea evolua mult timp in acest infern.

 In infernul Mouchettei tot timpul cineva o impinge, o bruscheaza, o agreseaza. Incepand cu familia, in special tatal, betiv si dezumanizat, traficant de alcool, continuand cu scoala, copiii, vecinele din micul satuc, cu priviri piezise si banuitoare, toti o inspaimanta, toti concura la starea ei de victima care nu gaseste nicio umbra de satisfactie in clar-obscurul vietii ei fara perspective. Mouchette adaposteste la randul ei sentimentul putin laudabil de „ii urasc pe toti”sentiment care precum un lait motiv al vietii ei o insoteste peste tot, aparand-o, facand-o suspicioasa in fata oamenilor dar si hranind mici idei de razbunare fata de toti cei care o resping. Bresson arata fara sa demonstreze o viata plapanda care nu gaseste macar un singur moment de normalitate si destindere. Ba nu, exista acel scurt episod, o secunda la scara vietii ei cand printr-o minune e daruita cu un ban ca sa se poata juca in masinile ciocnitoare. Intalnirea dintre Mouchette si acel tanar necunoscut de o rara frumusete este o oaza de senin si tandrete si in acelasi timp un moment tensionat si terifiant, asezandu-se in actiune ca un episod inghetat. Cele cateva zambete provocate de tanarul care se joaca cu ea, care o rup din nefericirea ei reprezinta poate singurul lucru de care ea merita sa-si aminteasca. Mai ales ca violenta tatalui o readuce urgent cu picioarele pe pamant in zona ei de viata, in nimicnicie si nefericire constanta .

Violul suferit naste in ea un sentiment ciudat. Desi s-a aparat din instinct, acelasi instinct al fetei o determina ca cu toata conjunctura neobisnuita sa incerce un sentiment de mila fata de perversul si nefericitul care trece prin criza de epilepsie, ii promite ajutorul si nu incearca macar sa se planga a doua zi; pe de o parte nu face parte din natura sa, pe de alta ea isi face aproape un trofeu („este amantul meu”) ca si cum si-ar fi gasit un aliat. Socul emotional, care poate ar fi dorit sa-l impartaseasca mamei este urmat in mod absolut nemilos, ingrosand amanuntele din care este compusa viata aceasta fara zambet de catre autor cat si de regizor de moartea mamei, singura fata de care Mouchette avea impulsul sa-i acorde cate o mangaiere, singura care ii inspira mila si care o emotiona. 

Mouchette pare prinsa in capcana conditiei sale precum porumbeii care sfarsesc inexorabil in capcana braconierului. Simtindu-se precum iepurele fugarit de vanatori care incearca dupa fiecare foc speranta ca va scapa, relitatea ii arata clar fetitei ca e incoltita. Care e scaparea posibila? Mouchette era de la inceput condamnata sa nu aibe scapare. 

Bresson capteaza perfect acest spirit al satului fara sa aibe nevoie sa apeleze la folclorul obisnuit. O face doar in trecere: o mica sarbatoare, gelozia exagerata intre doi barbati ce curteaza aceeasi fata de la bar, politistii care stiu cand sa inchida ochii in fata micilor traficanti, prinderea atmosferei unor familii de la marginea societatii.Toate acestea nu au nevoie de dialoguri (puternica scena in care tatal si fiul se aseaza la masa si-si beau dintr-o sorbitura bautura dupa ce au livrat marfa, fara o vorba, fara nicio participare). Lumea aceasta populata cu un braconier epileptic, cu un paznic de vanatoare mai curajos in vorbe decat in fapte, cu un biet copil cu doua codite inestetic prinse parca pentru a sublinia umilinta personajului. Bresson nu foloseste anestezic cand reda in imagini graitoare aceasta lume; este chiar lumea in care Mouchette se scufunda cum probabil o va face si mizerabilul ei galos plin de apa. Pentru a da putere acestei imagini, regizorul gaseste si lacul potrivit.. Probabil ca acesta este tipicul inexorabil al artei lui Bresson. Peste limita duritatii suportabile..

Si totusi nedreptatea domneste..Filmul este facut spre a ne lasa pe toti impreuna sa ne simtim indignati si vinovati. Este poate singura lectie adevarata, morala a filmului. Credinta in Binefacatorul cel Drept se opreste aici, nu neaparat in momentul violului, o injustitie la care suntem complici ca spectatori, ci ca o explicatie a operei literare, o istorie umana scaldata in lacrimi, in sange inocent, in rautatea calailor. Mouchette a noastra este o mica victima crucificata. Nimeni nu stie, toti se indoiesc de adevarata inertie a pietrelor pe care o evocam la inceput. Da, este o versiune a lumii pe care ne-o ofera Bresson in acest film magnific.

Bresson este un dur, unul adevarat, care nu glumeste. Filmul sau este scurt si intens, un pumn pe care il primesti in plina figura Sa vezi o tanara fata filmata de o maniera atat de intensa, de magnifica..

Gabriela Nicolescu