„Apocalipsa este un proces permanent, nu ceea ce va veni, ea se întîmplă acum“

Interviu cu László KRASZNAHORKAI (video)

Cezar GHEORGHE 

László Krasznahorkai este un scriitor care şi-a descoperit propria lume încă de la prima sa carte –Satantango (Magvető Kiadó, 1985, traducere în limba română de Anamaria Pop, Editura Curtea veche, 2012). După transpunerea cinematografică a lui Bela Tarr, probabil una dintre cele mai importante performanţe cinematografice ale anilor ’90, scrisul lui Krasznahorkai a devenit cunoscut în lumea întreagă. Pe lîngă primul său roman, George Szirtes a tradus în limba englezăMelancolia rezistenţei şi Război şi război, opera scriitorului maghiar cîştigînd astfel admiraţia unor scriitori ca Susan Sontag, Colm Tóibín sau W.G. Sebald. Pentru James Wood, cunoscutul critic literar al revistei The New Yorker, „Krasznahorkai este în mod clar fascinat de apocalipsă, de revelaţia ruinei. […] Lumea lui Krasznahorkai este o lume dostoievskiană pe care Dumnezeu a părăsit-o. Romanul său, Melancolia rezistenţei, este o comedie a apocalipsei, o carte despre un Dumnezeu care nu numai că a eşuat în misiunea sa, dar nici măcar nu s-a prezentat la examenul final“. Nu pot decît să sper ca interviul care urmează să îi determine pe editorii români să publice în continuare traduceri ale cărţilor lui László Krasznahorkai. (C. Gh.)

 

Aţi publicat Satantango în 1985. Atunci cînd am citit romanul, am stat şi m-am gîndit că ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil să publicaţi cartea în România aceluiaşi an. Aţi avut probleme cu cenzura? Cum aţi reuşit să publicaţi fără a fi cenzurat?

A fost o mare surpriză pentru mine şi pentru toţi oamenii din Ungaria. Fiindcă mijlocul anilor ’80 era un moment în care nimeni nu îşi imagina că, în 4-5 ani, acel întreg sistem se va prăbuşi. Nimeni nu avea vreo speranţă că acest lucru se va întîmpla. Eu trăiam foarte departe de viaţa literară şi aveam numai cîteva contacte cu scriitorii – de fapt, unul singur, Miklós Mészöly. El era sursa centrală pentru literatura modernă nu numai pentru mine, ci pentru aproape toţi scriitorii – pentru Péter Nádas, Péter Esterházy… Prietenia dintre Nádas și Mészöly era foarte puternică dinainte ca eu să îl cunosc. Cînd l-am cunoscut pe Miklós, în 1983, nici el nu își putea închipui că romanul meu va putea fi publicat în Ungaria. I-am arătat manuscrisul unuia dintre cei mai influenţi critici din acea epocă, care i-a dat manuscrisul soţiei sale fiindcă ea lucra la una dintre cele mai importante edituri maghiare. Era considerată o carte anticomunistă, deşi eu nu am intenţionat să scriu o carte politică. Nu mă raportam la lumea în care trăiam ca la o ordine produsă de sistemul comunist. Mă raportam la lume pur şi simplu, fără a suprapune un filtru politic. Dacă stăteam într-un bar şi ascultam conversaţiile oamenilor, eram interesat de vieţile lor individuale, şi niciodată de sistemul comunist.

Prima dată cînd am ieşit din ţară aveam aproximativ 30 de ani. Înainte de a pleca, am fost chemat pentru a fi anchetat de Securitate. Și cei doi anchetatori m-au întrebat: „De ce eşti atît de anticomunist?“. Am spus „Eu, scriitor anticomunist?“. „Da, ai scris un roman şi un volum de povestiri împotriva noastră.“ „Împotriva voastră, eu?“ Am fost foarte surprins de întrebare. Nu înţelegeau răspunsul. Apoi m-am comportat impertinent. Am spus: „Vă imaginaţi că eu aș scrie vreodată despre nişte personaje atît de întunecate şi că aceştia sînteţi voi şi sistemul care vă susţine? Niciodată!“. Simţeam că acel sistem se afla într-o permanentă prăbuşire şi decădere. Trăiam într-o lume care se prăbuşea continuu. De aceea, generaţiei mele nu îi era teamă de autorităţi. Nu am fost niciodată atacat în mod agresiv de Poliţie. Nu îmi era frică de cei doi anchetatori. Cu zece ani înainte, la mijlocul anilor ’70, totul ar fi mers într-un mod absolut diferit. După un asemenea răspuns aș fi fost „îngropat“. Eram însă în 1986, în octombrie. Era o lună importantă în Ungaria, pentru că era luna Revoluţiei din 1956. M-au lăsat să plec după ce au spus: „Nu vei pleca niciodată din Ungaria!“. Nu am simţit în aceste cuvinte expresia unei Puteri, ci a unei puteri care se năruia. Miklós Mészöly a fost supărat cînd i-am povestit, deoarece el era mai bătrîn decît mine, avea în jur de 60 de ani. Avusese niște experienţe foarte rele cu comuniștii. A spus: „Prostule, ce ai făcut?“. Acesta e un simplu exemplu despre cum oameni din lumea literară puteau sta departe de întrebările politice. Nimeni nu se raporta la poeţii de atunci ca la poeţi politici.

 

Am avut şi noi un caz asemănător în Nichita Stănescu.

Da, Stănescu e un exemplu bun. Eu am avut şi noroc, poate. Satantango era împotriva sistemului comunist. Eu însă nu eram împotriva sistemului comunist, ci împotriva orcărui sistem. Trăiam la marginea societăţii. Nu aveam o profesie. După ce mi-am făcut studiile, am devenit scriitor liber-profesionist. Nu aveam o casă a mea, ci numai cîteva cărţi. Relaţia mea cu obiectele nu s-a schimbat. Dacă nu îţi doreşti nimic şi trăieşti fără posesiuni, este mai uşor. După ce am făcut armata, am ales să trăiesc în cea mai săracă parte a societăţii. Nu din cauza comuniştilor, nu eram interesat de ei, care erau cei mai proşti oameni, mai ales în provincie. Numai oamenii care se comportau în mod grotesc au devenit lideri ai Partidului Comunist la sate. Și situaţia a fost valabilă în ultimii 20 de ani ai sistemului comunist.

 

În primele trei romane, aveţi un tip de personaj recurent. În Satantango o aveţi pe Estike, în Melancolia rezistenţei pe Valuska și în Război și război pe Korin, care este un fel de îngemănare a martorului şi a fiinţei nevinovate, inocente, sacrificate. Cît de important este un asemenea personaj pur, trăind într-o lume coruptă și în permanentă dezintegrare?

Foarte important. Am întîlnit oameni de acest fel. A devenit clar că asemenea oameni aparţin acestei vieţi. În Satantango, am vrut să construiesc o imagine a întregii lumi, nu doar a Ungariei comuniste sau a blocului comunist, ci a întregii condiţii umane. Am vrut să scriu despre oameni, nu despre sistemul comunist. Și cei nevinovaţi au fost și rămîn o parte importantă a lumii. Un om nevinovat joacă un rol mic, face o „incizie“ mică asupra lumii, însă lumea întreagă se poate prăbuși din cauza sa. Nevinovăţia poate fi un comportament foarte „provocator“ la adresa societăţii, la adresa unui sistem de gîndire. Korin este un pic diferit faţă de Estike şi Valuska, deoarece el a fost nevinovat, inocent şi a renunţat la orice aspiraţie umană. La început, el spune: nu vreau nimic, am lăsat totul în urmă. Chiar şi inocenţa mea. El este diferit. Pentru el, Apocalipsa este un proces permanent, nu ceea ce va veni, ea se întîmplă acum. Viaţa noastră este Apocalipsa. Nu trebuie să o aşteptăm. Nu puteţi să spuneţi ceva împotriva acestei afirmaţii. Am avut o lectură la New York, la o librărie din Chelsea, şi acolo am întîlnit o femeie care mi-a spus că își poate explica multe lucruri din propria viaţă în urma acestei afirmaţii. Asta a fost ciudat pentru mine, fiindcă eu nu sînt un înţelept și nu îmi place să folosesc propoziţii scurte și definitive, de tipul verdictelor. Nu îmi plac propoziţiile scurte.

 

Aţi anticipat următoarea mea întrebare. Cum scrieţi aceste propoziţii lungi, care este procesul prin care ele ajung să fie scrise?

În Satantango nu sînt atît de lungi. În următoarele cărţi, da.

 

Aveţi o povestire dintr-o singură frază fără punct. De ce scrieţi în acest mod?

Nu cred în propoziţiile scurte, deoarece, în opinia mea, propoziţiile scurte sînt cele care reprezintă artificialitatea şi convenţia. De fapt, mai mult decît convenţia, oamenii cred că acesta este modul în care vorbim. Nu cred că este adevărat. Propoziţiile scurte sînt total artificiale. Nu gîndim niciodată în propoziţii scurte și, dacă dorim să le spunem ceva extrem de sugestiv şi de important celor din viaţa noastră, şi simţim ceea ce vrem să spunem ca fiind foarte puternic, nu folosim niciodată propoziţii scurte. După Satantango, în Melancolia rezistenţei, în Război şi război am vrut să conving cititorul. Și de aceea mi s-a părut natural să folosesc propoziţii din ce în ce mai lungi. Dacă le veţi citi cu voce tare, va fi clar că sînt propoziţii foarte structurate. Există pauze, virgule, ritmuri.

 

Ca în limbajul vorbit.

Da, ca în limbajul vorbit. Asta e foarte adevărat. Poate părea neconvenţional deoarece libertatea pentru cititor nu este foarte mare. La fel ca la film, stai pe întuneric într-un cinematograf. Ești captivul scrisului, captivul acelei lumi. Dar fiindcă ceea ce vreau să spun este important și fiindcă este important ca cititorul sau cititoarea să înţeleagă ceea ce vreau să spun, trebuie să folosesc aceste propoziţii lungi. Nu aș putea spune aceleași lucruri într-o formă tradiţională, nu aş putea spune aceleași lucruri cu aceeași intensitate și cu aceeaşi muzică.

 

Experienţa mea personală de cititor al cărţilor dumneavoastră poate fi comparată cu ascultarea unui anumit ritm, deoarece vă folosiţi de repetiţii în text. Nu recurgeţi atît de des la punctuaţie, dar în primele trei romane repetiţia pare să joace un rol foarte important în interiorul textului. Pare un refren și un substitut pentru fragmentarea propoziţiilor.

M-aţi întrebat despre modul în care îmi scriu cărţile. Eu nu scriu la laptop, pe o masă. Scriu în mintea mea aproape un capitol. Corectez întotdeauna în minte această propoziţie care există deja. Misiunea mea este să găsesc ce este această propoziţie. Trebuie să găsesc cuvintele potrivite pentru că propoziţia există deja.

 

Ea există sub forma unui monolog?

Nu, ca o propoziţie. Există milioane de propoziţii care vin şi trec, iar una dintre acestea este foarte importantă pentru mine și încerc să găsesc acea singură propoziţie pe care trebuie să o aleg sau să o prind. De aceea, corectez continuu această frază lungă și, atunci cînd sînt sigur de ea, o scriu.

 

Ultima dumneavoastră carte, tradusă în limba engleză cu titlul Seiobo there bellow, pare a fi o carte mai „optimistă“ decît primele trei romane de început. Există în lumea sa o căutare a Transcendentului, a Subli mului, o căutare a Artei și a Frumuseţii.

Da… viaţa culturală, de la Romantism încoace, este o lungă înmormîntare. Sîntem foarte critici cu propria cultură. Spunem lucruri atît de negre și de întunecate despre propria noastră cultură, încît m-am gîndit că a venit timpul să spunem ce a fost frumos în acea cultură. M-am gîndit la epopeile lui Homer sau la dialogurile lui Platon, la Divina comedie a lui Dante, la Stendhal, la poemele lui Baudelaire, la romanele lui Kafka sau la romanul minunat al lui Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, ca să dau exemple numai din literatură, dar puteţi găsi asemenea vîrfuri şi în muzică, artă şi arhitectură, şi am crezut că voi putea scrie o poveste minunată, dacă aş uni cu o linie toate aceste opere. Asta a fost una dintre raţiunile acestei cărţi. Pe de altă parte, am vrut să mă confrunt cu problema Transcendenţei şi a Divinului în mod direct. Pentru mine, drumul acesta nu se poate parcurge decît prin intermediul Artei. Numai în acest mod eu pot vorbi despre aceste lucruri. Nu ştiam dacă voi găsi ceva după această călătorie. Nu este un roman religios. Nu sînt religios, dar în același timp nu pot spune că sînt indiferent la religie, deoarece sînt scriitor. Și în faţa ochilor mei pot vedea atît oameni care cred în Dumnezeu, cît şi oameni care nu cred. Eu mă uit doar la oameni, nu sînt personajul central al scrisului meu.