Magdalena Popa Buluc în dialog cu Adrian Majuru

Istoricul Adrian Majuru

Călătorie de martor şi scrib

Adrian Majuru, noul director al “Muzeului Municipiului Bucureşti”, este istoric, antropolog şi jurnalist, colaborator al ziarului cotidianul.ro şi coordonator al “Muzeului de Artă Populară Minovici”. Profesorul Adrian Majuru susţine cursuri şi conferinţe la Facultatea de Urbanism şi Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti şi este invitat de multe instituţii de prestigiu din lume pentru a susţine conferinţe despre istoria civilizaţiei româneşti în context balcanic şi european. Recent, a susţinut la "Columbia University" o conferinţă-pilot, intitulată ”The Faces of Bucharest: Changing Cityscapes and Daily Life”, iar la Institutul Cultural Român din New York, o alta, “România: Oameni şi locuri”/ “Romania: Icons and Landscapes”. La baza conferinţei au stat informaţii ce au fost aduse la lumină de cărţile profesorului Adrian Majuru, socotite fiecare dintre ele titluri de referinţă în definirea capitalei României, de-a lungul timpului.

Adrian Majuru este licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti în 1997, cu lucrarea “Regele Carol al II-lea. Omul politic între realitate şi mit”, şi are un doctorat în domeniul geografiei umane. A urmat cursurile Şcolii Post-Doctorale Academice în domeniul ştiinţelor socio-umane în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”. Domeniul de cercetare: Antropologie. Titlul proiectului de cercetare: “Inter-disciplinaritatea ca principiu integrator al universalităţii la Francisc Iosif Rainer”.

Şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti, în domeniul: “Geografie Umană”, cu lucrarea “Periferia Bucureştilor: habitat şi mentalităţi (1900-1950)”.

A urmat stagii de cercetare la “Österreichische Akademie der Wissenshaften”, Viena, sub îndrumarea Prof. Univ.Dr. Kahl Thede, şi un curs intitulat “Democratic Values, Principles and Function of the Danish Welfare State”, în Danemarca.

Este profesor asociat, la Facultatea de Urbanism, a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” – Bucureşti, începând cu octombrie 2009, şi Preşedinte al “Asociaţiei pentru Antropologie Urbană”, din 2007.

A publicat un număr impresionant de cărţi bazate pe o cercetare riguroasă, dar scrise în acelaşi timp cu un farmec şi o expresivitate ce cuceresc cititorii. Volumele sale au parfum de epocă, iar ele constituie o pertinentă analiză a destinelor elitei intelectuale româneşti. Demersul lui umple un gol important în literatura care abordează acest subiect.

Adrian Majuru este cunoscut cu precădere în domeniul studiilor istoriei ideilor şi imaginarului, al îmbinării trecutului cu prezentul, dintre lucrările sale remarcându-se “Cum se distrau românii de odinioară”, “Rahova-Ferentari într-o poveste”, “Bucureşti Diurn şi Nocturn”, “Destin valah”, “Bucureşti, povestea unei geografii umane”, “Prin Bucureştiul albanez”, “Copilăria la români”, “Familia Minovici-univers spiritual”, “Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă”, dar şi cele publicate în străinătate şi cele scrise în colaborare – “Bucureşti, dragostea mea”, un album foto comentat, “Bucureşti-arhipelag. Demolările anilor '80”, sau cele coordonate de el: “Bucureştiul subteran” ori studiile de specialitate, ca “Bucharest between European modernity and the Ottoman East”, “Bucureştiul albanez. De la elite negustoreşti la elite culturale” etc.

Este, totodată, coordonator al colecţiilor “Antropologia urbană”, “Biblioteca fantastică”, “Istorii Urbane”, “Planeta Bucureşti” şi al seriei “Bucureştiul subteran”.

Este semnatarul a numeroase studii şi articole în reviste de specialitate şi în presă.

A coordonat organizarea unor expoziţii de artă şi arhitectură, precum “Familia Minovici-univers spiritual”, “Semne şi simboluri în ceramica populară din România”, “Artă Românească – tradiţii de Paşte”. Pentru istoricul Adrian Majuru, arta portretisticii reprezintă o sursă relevantă pentru studiul mentalităţilor, a gesturilor şi chiar a unor elemente de etologie umană.

Muzeul este povestea comunităţii

Noul Director al Muzeului Municipiului Bucureşti

De unde pasiunea pentru istorie?

M-a fascinat întotdeauna istoria care iese din manuale. Deşi toti copiii fug, pentru că sunt foarte multe date şi evenimente, ei ajung să iubească istoria atunci când profesorul este un bun povestitor… Aşa a început pasiunea mea pentru acest domeniu, eu fiind, la rândul meu, mai degrabă un povestitor de istorie...

Ce modele ai avut? Ce te pasionează în cercetările tale?

Modelele mi-au fost mai degrabă frânturi de adevăr pe care istoria m-a ajutat să le descopăr. De la Nicolae Minovici am aflat că prin muncă susţinută poţi învinge orice barieră, iar salturile pot fi reale. Aceste salturi sunt cu adevărat vasele comunicante ale pasiunii de a construi, de a finaliza mici proiecte de viaţă. De exemplu, în urmă cu trei ani am plecat de la un şantier deschis de Francisc Rainer în anii ‘30 şi oprit la finalul vieţii sale, acela de a exploata valoarea antropologică a patrimoniului muzeistic. Am fost pe „urmele” acestui şantier în cadrul unei şcoli post doctorale, timp de doi ani, beneficiind şi de un stagiu de trei luni de cercetare la Academia de Ştiinţe din Viena, sub îndrumarea profesorului Thede Kahl. Aici m-au interesat îndeosebi patrimoniul muzeistic al Vienei şi lectura în bibliotecă. A rezultat un volum despre acest domeniu interdisciplinar. De la profesorul Rainer am reţinut un alt adevăr, acela că „există o sinteză a cunoaşterii, care, prin artă şi ştiinţă, poate arunca o punte între om şi dumnezeire!”. Am vrut să aflu dacă şantierul redeschis în zilele noastre mai are vreo relevanţă în lumea ştiinţifică şi am susţinut o conferinţă pe această temă la “Columbia University”. Asocierea fizionomiilor profesionale la secole distanţă a surprins şi a deschis o temă de reflecţie. Dar ceea ce mă bucură foarte mult este că publicul de limba germană are acum la dispoziţie o carte despre Bucureşti publicată în decembrie 2013 la editura “Frank&Timme” din Berlin.

Împreună cu Academicianul Răzvan Theodorescu

Ce ţi-ai propus să realizezi la Muzeul Municipiului Bucureşti în noua ta calitate de manager?

Muzeul este în primul rând un proiect al comunităţii. Cine formează comunitatea? Există în primul rând comunitatea locală aflată în continuă modificare cu fiecare generaţie şi apoi comunitatea de tranzit, reprezentată de turistul străin sau autohton. Muzeul este povestea comunităţii. În momentul de faţă, Muzeul nu reprezintă această poveste. Nu are marcă, nu are brand cultural, nu are card de identitate. Comunitatea locală confundă “Muzeul Municipiului Bucureşti” cu “Muzeul Naţional de Istorie al României” (care este un muzeu globalizant). Turistul străin are exigenţe care rămân neacoperite de calitatea serviciilor muzeale oferite în prezent de “Muzeul Municipiului Bucureşti”. Muzeul este un centru cultural comunitar. De cel puţin o decadă nu a fost realizată o analiză a beneficiarului. Bucureştiul are circa patru milioane de locuitori&beneficiari, iar numărul de vizitatori în anul 2013 a fost de 53.000. În comparaţie, oraşul Sinaia are 4.000 de locuitori, iar Muzeul “Castelul Peleş” a avut 300.000 de vizitatori în anul 2013. Apoi, localitatea Bran are 2.000 de locuitori, iar Muzeul “Castelul Bran” a avut 500.000 de vizitatori în anul 2013. Muzeul reconstituie, în principiu, o sincronizare de proiecţii culturale în funcţie de vârste, paliere profesionale, educaţie, aşteptări în inovaţie, originalitate. Comunitatea are un ritm constant de modernizare, iar Muzeul trebuie să facă parte intergantă din această mişcare. Comunitatea este un organism viu, iar muzeul este un produs de reprezentare al ei în exterior, către ea însăşi, dar mai ales către ceilalţi, din afara ei. Mi-am propus, printre altele, ca obiective strategice în perioada 2014 – 2017: consolidarea muzeului ca centru informaţional, cultural şi educaţional; asigurarea progresului în procesul de modernizare a serviciilor; dezvoltarea şi adecvarea serviciilor la cerinţele beneficiarilor; promovarea şi implementarea proiectelor inovative şi a celor cu finanţare externă; dezvoltarea competenţelor profesionale ale personalului; menţinerea calităţii şi standardului Muzeului în condiţiile culturale, tehnologice şi economice în permanentă schimbare prin realocarea resurselor umane şi financiare; aplicarea principiilor de eficienţă, eficacitate şi economie în gestionarea mijloacelor financiare.

Printre alte obiective aş aminti mai ales elaborarea unui design al ofertei, crearea unui brand instituţional de impact şi repunerea în circuitul public a muzeelor şi caselor memoriale aflate în administrarea Muzeului, particularizarea acestora ca făcând parte din patrimoniul Muzeului şi crearea unor itinerarii tematice, prin activităţi outdoor şi indoor care să le valorizeze şi promoveze în rândul publicului român şi străin. Intenţionăm elaborarea unui proiect muzeal integrat, care să reconstituie şi să pună în valoare “Pinacoteca” Municipiului Bucureşti, constituită încă din anul 1933 prin donaţii, achiziţii, transferuri şi al cărei patrimoniu se află actualmente depozitat la “Muzeul Dr. Severeanu” şi “Muzeul Gh. Tăttărescu”. Necesitatea de a crea o imagine şi un brand distinct al Muzeului constituie un obiectiv important pentru viitorul management al instituţiei, alături de desfăşurarea unei analize complexe şi constante a publicului.

Pinacoteca trebuie să devină un brand al Capitalei

Alături de Academicianul Bălăceanu Stolnici

A fost cândva o Pinacotecă a Municipiului Bucureştiului, înfiinţată în 1933 prin Decret Regal şi inaugurată de Regele Carol al II-lea. Această instituţie răspundea necesităţii de a aduna într-un singur loc operele de artă pe care municipiul le adunase de-a lungul anilor şi de a forma astfel “nucleul unei Pinacoteci menite să contribuie la formarea gustului estetic şi la dezvoltarea educaţiei cetăţenilor”, se consemna în 1940. Care este povestea ei? Care au fost principalii colecţionari?

Mi-am propus să pun în valoare Pinacoteca Municipiului Bucureşti, constituită încă de la început prin donaţii, achiziţii, transferuri, şi al cărei patrimoniu se află actualmente depozitat la “Muzeul Dr. Severeanu” şi “Muzeul Gh. Tăttărescu”. Colecţiile de artă ale Muzeului Municipiului Bucureşti (“Pinacoteca”) sunt alcătuite dintr-un număr de cca.6.000 piese - lucrări de artă plastică şi decorativă. Pinacoteca Municipiului Bucureşti s-a constituit, în principal, prin importante donaţii în perioada interbelică (respectiv colecţiile avocatului Ioan Movilă, sculptorului Filip Marin şi academicianului Anastase Simu), donaţia Pompiliu şi Ligia Macovei, în anul 1992 şi prin achiziţii publice. În istoria recentă au fost mulţi colecţionari ale căror donaţii se află în acum în patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti. Mijlocul anilor ‘30 a însemnat două importante donaţii din partea unor iubitori de artă: familia amiralului Urseanu, care a donat Primăriei casa şi colecţia sa de artă şi unde a fost primul sediu al Pinacotecii, şi Nicolae Minovici, care a donat Primăriei vila sa de la şosea şi o colecţie foarte bogată şi variată ca tematică: artă populară, tablouri semnate de Costin Petrescu, Ignat Bednarik, Nicolae Vermont ş.a. Au urmat colecţiile deja menţionate. Au mai fost apoi donaţiile “Clubului Tinerimii Române”, “Eforiei Spitalei”, “Automobil Clubului Român” şi “Cabinetului Primarului General”. Iniţial, în perioada interbelică, Pinacoteca a funcţionat în imobilul din Bd. Lascăr Catargiu nr.21, (actualul “Observator Astronomic Municipal”), donaţie din anul 1933 a amiralului Vasile Urseanu. În perioada regimului comunist (1968), Pinacoteca a fost evacuată din imobilul respectiv şi amplasată în Strada Piaţa Amzei nr.7-9, adăugându-i-se o parte din colecţiile fostului “Muzeu Simu”, a cărui clădire fusese demolată. După anul 1977, Pinacoteca este mutată în imobilul din Strada Dr. Obedenaru nr.3 (“Casa Slătineanu”). În anul 2000, urmare a restituirii imobilului, Piancoteca este evacuată şi adăpostită în imobilul din strada Domniţa Anastasia nr.7 (“Casa Tăttărăscu”) – piesele de sculptură, grafică şi artă decorativă, şi în imobilul din Piaţa Alexandru Lahovary nr.7 - colecţia de pictură. Aceasta din urmă a fost transferată ulterior la “Muzeul Dr.Severeanu”. Iată de ce mi-am propus ca primul aspect important legat de proiectul Pinacotecii Bucureştilor să fie organizarea unui muzeu modern într-un sediu adecvat, care să pună în valoare atât patrimoniul foarte bogat, cât şi un concept nou de expunere. Ceea ce vă pot spune este că acest proiect se află în derulare, fiind una din priorităţile culturale ale Primăriei Municipiului Bucureşti. Proiectul muzeal integrat, care să reconstituie şi să pună în valoare Pinacoteca Municipiului Bucureşti, ar putea cuprinde şi colecţiile de artă adăpostite de Muzeul “Theodor Aman”, “Muzeul Tattarăscu”, “Muzeul Storck”, colecţiile “Ligia şi Pompiliu Macovei”, precum şi colecţia “Medrea”. Pinacoteca Municipiului Bucureşti trebuie să devină un brand consolidat prin inovaţie, originalitate şi, respectiv, particularizare, faţă de instituţiile muzeale de profil din Bucureşti, de nivel naţional, precum Muzeul Colecţiilor de Artă, Muzeul Naţional de Artă sau Muzeul de Artă Contemporană.

Între document şi roman

La Târgul de Carte Gaudeamus

Ai abordat lumea nesigură a Bucureştiului de altădată, vorbind despre mahalalele oraşului. Afirmi că Nocturnul forţează ciclic istoria impunând perioade de schimbări.

Ioan Dobrescu a fost un simplu meşteşugar din vechea mahala bucureşteană a Batiştei, nu foarte diferită de un sat de câmpie, la anul 1802. Timp de treizeci de ani, Ioan Dobrescu a descris în câteva rânduri cele mai relevante evenimente din oraş, completându-le cu variate îndemnuri morale către fiul său, într-o lume care se dezbăra cu repeziciune de moralitate. Oraşul la acea dată era o lume nesigură, cum era de altfel şi ţara. Trebuia să fii cu luare aminte la cele ce se petrec în jurul tău şi să fii pregătit pentru hotărâri rapide în caz de necesitate, iar acestea nu erau puţine. De pildă, epidemiile de holeră şi ciumă vizitau oraşul aproape anual şi uneori se zvârcoleau cu o violenţă fără precedent, cum a fost „boala ciumii” din anii 1813-1814. Ioan Dobrescu ne povesteşte că „era o mare tulburare între norod, până când cei mai aleşi începură a-şi scoate familiile şi se făcu o frică foarte tare, cât nu ştiam ce ne facem. Mai în scurt, frică mare era, şi pe nimeni nu vedeam. Ferbea lumea în toate părţile”. Curând, mahalagiii din Batiştei se „bucurară” de venirea „eliberatorilor” eterişti şi panduri conduşi de slugerul Tudor. Bucureştiul şi ţara gemeau de jafuri „iar câţi boieri în ţară au rămas, erau tot în grijă şi necaz, cu portmale (sic) lăţoase de piele de oaie vopsite albastre, ochii să nu li se vază, cu iţari pă cur, cu saricile strânse împrejur. Alţii se lăsau de boierie şi se ţineau de neguţătorie şi alţii de ciobănărie. Oh, oh, rău noroc! Bine era să nu mai fi fost! Materiile cele mai scumpe ajunsese aşternute prin casele boereşti. Îţi venea să nebuneşti de cântece olteneşti, de trăsnete de pistoale. Nu mai auzeai ce e afară. Toţi, nebuni de vin. Nu rămăsese găini. ...golaniia să înveselea, boerii ca la un stăpân slujea”. Ce ar fi să-i vedem pe baronii noştri, îmbogăţiţii de carton deghizaţi în lumpeni şi măturând strada cuprinşi de spaimă, să nu-i recunoască careva. Dar să revenim la acele vremuri de anarhie, când pandurii şi eteriştii „eliberaseră” ţara de fanarioţi. Cam ce făceau ei pe străzile Bucureştiului? În timp ce unii îi jefuiau şi jecmăneau pe boieri, alţii „sloboziia puşti, pistoale, încât îţi lua auzul, plini de vin şi de rachiu în toate părţile, încât era o grozăvie de crailâc (adică acea şmechereală violentă şi vulgară, tipică lumii interlope de n.m.) a căuta asupra frumoşilor şi lăudaţilor Bucureşti. Şi de atâtea trăsnete de arme se făcuse nor deasupra oraşului de fum... Apoi ce să mai vezi de aci încolo? Cine poate să ia socoteala jafurilor ce se făcea de dânşii în toate părţile şi batjocurile ce se făcea de ei în lume, dar mai mult la partea boerească. (…)”. Vremurile se schimbau cu repeziciune la începutul secolului al XIX-lea. Aceia care prinseseră temeinic la vârsta lor înaintată anii grei şi dificili ai despoţiilor fanariote văd în prea marea libertate prost înţeleasă formele unei anarhii incipiente. Nu cu izbucniri violente, dar cu finalităţi mai temeinice, mai adânci, în toate stările de spirit. Abia trecuseră zece ani de la distrugerile „revoluţionarilor” anului 1821, că lumea trăia într-un prezent atât de alert încât tinerele generaţii se schimbau pe negândite. Iată cum „muerile umblă cu capetele goale şi tunse, dezgolite până la brâu. Oamenii îşi lepădaseră portul şi-şi luase portul strein, ca păgânii, unii nemţeşte, alţii sfranţozeşte, alţii în alte chipuri, cu părul tuns, cu zulufi ca muerile. Apoi ne amestecăm cu ei şi cei mai procopsiţi le învaţă cărţile lor, unii sfranţozeşte, alţii nemţeşte, alţii talieneşte. Şi intra învăţătura lui Volter, acela urâtul lui Dumnezeu, pe care-l au, păgânii, ca pe un Dumnezeu. Şi sfintele posturi nu le mai băgăm în seamă. Totdeauna cărnuri la mese. La biserică mergem ca la o priveală, care şi mai care, cu haine mai bune, muerile cu felurimi de podoabe drăceşti; iar nu să intrăm în biserică cu frica lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru păcate. Mai în scurt, mândria aşezase scaunul în Bucureşti. Nu credem în Dumnezeu, numai în ziduri (azi vile, castele etc.), în haine, în înşelătorii (azi devalizări de bănci, ţepe, şpăgi, comisioane), în mâncăruri bune, în beţii şi mai vârtos în curvia de faţă. Aceste le avem obişnuite, toţi de obşte. Iar mai marii noştri cu mâncătoriile lor, încât nu mai era de suferit” în cetatea noastră a Bucureştiului. Tot ceea ce vedea bătrânul meşteşugar Dobrescu ca fiind bine şi frumos este cu siguranţă la mare distanţă de realităţile trăite astăzi.

Momente din Bucureştiul de odinioară

Ai alcătuit un puzzle surprinzător despre Bucureştiul de odinioară, pe care l-ai asamblat într-un text cu parfum de epocă. Cum se distrau românii odinioară?

Într-o seară de mai a anului 1896 o adolescentă de la periferia negustorească a Bucureştilor s-a aşezat la masa de scris, în faţa unui carneţel cu coperţi din piele şi hârtie velină. Confesiunea aşternută pentru sine în acel fapt de seară s-a păstrat datorită unor împrejurări fericite. Iată ce scria tânăra noastră, pe nume Zoe Gancea, la prima ei tinereţe: „M-a invitat Lenuţa Dăbulescu (Dăbulenii erau o veche familie boierească din Oltenia n.m.) şi, fiindcă mamii îi era mai bine, m-am dus. Acolo erau următoarele persoane: Mme Pesicu, Mme Lubici, Mme Costescu, Negoescu, Mme Dăbuleanu cu mătuşa ei şi domnişoarele Dăbuleanu, verele ei, d-ra Lubici, Vlădescu, Theodor Brăneşti, Constantin Chinţescu, Ion Vlădescu, Tache Vlădescu, Dimi Dăbuleanu, Constantin Marinescu, Ion Dăbuleanu. Am dansat de la ora trei la opt, s-au făcut şi două cadrile; eu unul l-am jucat cu Chinţescu şi pe cel de-al doilea cu Theodor Brăneşti. În fine, m-a distrat aşa de bine cum nici nu ne aşteptam”. Peste numai două zile, Zoe Gancea era invitată la o altă serată, numită în epocă „soirelă”, iar amintirea acelor ceasuri a fost şi ea trecută în carneţel: „Joi, 28 mai. Am fost invitată la Elisa Stoicescu. A avut o petrecere între fete fără cavaleri. Am dansat până la opt. Eram foarte obosite, căci parte din noi care ştiam a dansa mai bine făcuserăm pe cavalerii”. Trebuie să admitem că avem foarte puţine informaţii şi imagini descrise a acestor figuri feminine, aparent anonime care populau saloanele oraşelor noastre dinainte de 1900. Şi ne surprinde acest curs în care cele mai vârstnice, cunoscătoare ale etichetei şi practicilor sociale, le iniţiau pe cele mai tinere în dans şi conversaţie, pregătindu-le pentru lumea masculină, unde aveau să fie lipsite de protecţia cercului de prietene. Vizitele de acest fel reprezentau invariabil cea mai gustată formă de distracţie în a doua parte a secolului al XIX-lea. Pentru fete mai erau promenadele în parcul oraşului unde duminica mai cântau orchestrele militare sau mai venea câte o menajerie cu animale exotice spre vizionare. Pentru băieţi mai exista şi distracţia cu „biciclu” sau velociped, pe care le mai încercau uneori şi fetele spre amuzamentul partenerilor de promenadă. Apoi, lectura. Orele de amiază şi seară, îndeosebi toamna şi iarna erau adesea destinate lecturii. Au fost generaţii pentru care ziua se încheia cu privitul nopţii pe fereastra larg deschisă a casei, până aproape de ceasurile unu din noapte, în lunile de vara sau în mai când înfloreau liliacul şi mai apoi trandafirii. Este lumea Epocii Frumoase care se va încheia tulburător de brusc între anii 1915 şi 1916.

În lumea românească de la 1900 exista mult ludic social. Şi tocmai acest ludic natural, firesc, a fost pierdut de societatea noastră în ultimii 50 de ani. A existat în vremurile moderne o varietate de accesorii cotidiene care au ȋmbogăţit opţiunile ludicului: cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul dansant, vilegiatura, cabaretul, jocul de noroc sau de societate, dansul, promenada etc. În vremea din urmă s-au dezvoltat repere noi care au revoluţionat distracţia cum ar fi: cinematograful, automobilul, iahtingul. Odată cu acestea, după 1900 ȋn special, sporturile pătrund treptat ȋn lumea distractivului şi a ludicului, oferind opţiuni şi celor care nu doreau performanţă: tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul, patinajul, pe când alte sporturi nu au putut intra ȋn sfera preocupărilor obişnuite cum ar fi pugilismul, hocheiul, atletismul etc.

Calea Victoriei lângă Hotel Continental

Regele Carol al II-lea, un alt subiect care te-a incitat, rămâne pentru posteritate un personaj controversat şi foarte contestat atât ca monarh, cât şi din punctul de vedere al trăsăturilor sale psihologice. Ce te-a făcut să te opreşti asupra personalităţii lui?

În istoriografia românească, Carol II este, într-adevăr, o apariţie controversată. Trăsăturile dominante ale caracterului său sunt încă viu disputate atât de memorialişti, cât şi de istoriografi. O prezentare imparţială a personajului nu poate fi realizată într-o manieră simplistă; el poartă amprentele societăţii româneşti. În perioada interbelică, elita intelectuală – în acelaşi timp şi elită politică – a considerat că întreaga colectivitate îşi poate recăpăta echilibrul prin instaurarea autorităţii, îmbrăcată de un personaj carismatic cu tente legendare. Carol II “s-a dorit a fi un deschizător de drumuri şi creator al unui ciclu istoric fertil în realizări” care să desăvârşească “România Veşnică”, scria Cezar Petrescu. Într-un astfel de ciclu se înscriau manifestări precum: “Serbările Lunii Bucureştilor”, ţinute anual începând cu 1935, “Săptămâna Cărţii”, organizată în cadrul serbărilor “Lunii Bucureştilor”, “Ceferiada” în 1939 şi alte variate acţiuni culturale şi edilitar-urbanistice. Aureola “închizătorului de istorie” a eclipsat pe toţi ceilalţi antecesori. În acest sens pot fi urmărite mărturiile legate de Luna Bucureştilor din iunie 1940; Expoziţiile Universale de la Paris (1937) şi New York (1939) – şi aici basoreliefurile şi respectiv frescele îl reprezentau pe Carol II ca un “închizător de istorie” al panteonului istoriei naţionale. Mondenitatea deosebită a vieţii sale private a avut în peisajul monarhic european un conţinut de extravaganţă. Imaginea demitizată a regelui Carol II apare “într-o cu totul altă lumină” fiind încărcată cu variate semnificaţii. Personajul regal demitizat nu se deosebeşte de ceilalţi oameni. Îl aflăm fiind “un om ca toţi oamenii, ca pasiuni şi resentimente, cu înălţimi şi căderi, cu entuziasme şi descurajări gata să se bucure nonşalant şi dezinvolt de comodităţile stilului populist, care îşi acordă libertatea de a înjura zdravăn şi a spune fără ocol lucrurilor pe nume, asemenea omului de rînd”, după cum afirma Ion Bogdan. Contemporanii au recunoscut în Carol II numeroase calităţi suficiente pentru a deveni un “excelent conducător”: era înalt, zvelt, cultivat, “cu un înalt intelect lipsit de prejudecăţi, un farmec natural şi o extraordinară capacitate de muncă (…)”, scria Nicolas Nagy-Talavera. Acest summum de calităţi ar fi putut face din Carol II “un rege foarte bun”. Sociologul Zaharia Boilă îşi “zbătea capul” pentru a găsi un adjectiv potrivit personalităţii regelui Carol II, întrebându-se: “Rapsodic? Ar fi prea puţin. Paranoic? Ar fi prea brutal. Tiran, despot, dictator? Ar fi prea banal (…)”. Adjectivul considerat potrivit de amintitul sociolog era acela de “aventurier inteligent şi şmecher, mai mult şmecher”. Mihai Manoilescu, unul dintre marii economişti ai lumii, a definit – mai aproape de adevăr – o realitate trăită, adeseori cu o intensitate greu de urmărit şi pusă în cuvinte. Pentru el, Carol II “a fost şi demon şi erou, şi întruchipare a puterilor întunericului şi arătare luminoasă deschizătoare de zări mai bune”.

Prostituţia în presa vremii

Cercetările tale sociologice te-au condus şi în lumea underground a Bucureştiului de odinioară. Care este aspectul cel mai sesizant al acestui univers?

Prostituţia. Ceea ce încercăm să definim în istorie ca fiind “prostituţie” este foarte posibil să-şi aibă cheia exerciţiului, ascunsă undeva, prin veşnica confruntare descrisă de Alberto Moravia în romanul erotic “Eu şi el”. Michel Tournier dezvoltă această temă într-o mică povestire numită “Familia Adam”. Potrivit acesteia, după ce Iehova „numi acest alt om «femeie»”, l-a invitat pe Adam să privească. «Asta ce-i?» Întrebă el. «Jumătatea ta», răspunse Jehova. «Ce frumos sunt!» Exclamă Adam! «Ce frumoasă e», rectifică Iehova”. Adam a rămas cu această nedumerire de zeci de ori milenară, care, pe măsură ce a trecut timpul, s-a cufundat într-un mister a cărui definire a devenit foarte dificil de cuprins în câteva cuvinte. „Dorinţei mele de a trăi absolut i se opune o realitate absolută”, spunea cu amărăciune Camil Petrescu. Dorinţei de a iubi la modul absolut o femeie se opune cel mai posibil inexistenţa unui asemenea model. Un cuceritor trebuie să-şi anihileze poezia sau să o drămuiască precum arsenicul folosit ca leac deoarece prea multă poezie devine de-a dreptul otrăvitoare într-o relaţie absolută. Adevărul descris în câteva cuvinte de Camil Petrescu este povestit ceva mai pe larg de Alberto Moravia: „Tot, chiar tot nu pot să spun. Sunt anumite lucruri care nu trebuie spuse, nu doar pentru că ne ruşinăm de ele, ci şi fiindcă spuse aşa, singure, izolate, dau o idee falsă şi incompletă a ceea ce se întâmplă”. În concluzie, prostituţia a fost încadrată istoric, între o demografie a cuceritorilor şi aceea a plătitorilor. Unii gândeau complicat, iar restul respirau simplist. În funcţie de rezultatele confruntărilor dintre cele două repere demografice în istorie, toleranţa faţă de curtezanele cultivate, înţelegerea pentru situaţiile mai nefericite şi cultivarea discreţiei de alcov a oscilat de la forme variabile de abordare, la temperaturi de sub zero grade. Pentru unii, curtezana repezenta o extensie în prezentul imediat a unei fantezii. Această confruntare, între imaginarul erotic al unora şi neputinţa angoasantă a altora, este inclusă şi în milenara istorie a prostituţiei; pentru unele timpuri, sacră şi cultivată prin rituri de iniţiere, iar alteori, în vremuri mai recente, stigmatizată, hulită însă jinduită într’ascuns, tocmai de aceia care se pregătesc să delapideze.

Frustrările, ratările sau idealurile, visate doar sau împlinite, dau ritm oraşului

Regele Carol II şi mareşalul Averescu într-o imagine din anii '30

Bucureştiul a fost considerat un oraş semi-oriental şi semi-occidental, numit Micul Paris. El a devenit pentru foarte mulţi dintre noi o pasiune. Ocupându-te de istoria lui, cum crezi că s-a schimbat în zilele noastre şi ce mai înseamnă relaţia noastră cu el? Cât de interesantă poate fi Capitala pentru un turist străin?

Bucureştiul, asemenea oricărui alt oraş în care trăim o bună parte din viaţă, poate deveni o pasiune, pentru că se schimbă odată cu noi, este asemenea unui organism viu. Imaginea sa a evoluat pe măsura trăsăturilor noastre sufleteşti a căror vitrină este fizionomia. Înfăţişările oraşului se modifică odată cu chipul nostru ca urmare a unui foarte interesant mimetism. Deoarece formăm un singur organism viu, care trăieşte şi moare.

Oraşele sunt în mişcare. Cuceresc teritorii dincolo de ziduri, dar nu ar reuşi această performanţă de extindere perpetuă fără modificările substanţiale care se petrec în interiorul zidurilor lor. În această relaţionare oraşul devine ceea ce dorim noi să trăim, cu fiecare generaţie şi fiecare proiecţie împlinită la două-trei generaţii. Reciproca este schimbarea pe care o suferim noi ca urmare a modificărilor de peisaj impuse. Astfel am construit oraşul-miraj, oraşul-multiplicat într-un spaţiu delimitat şi controlabil cu ajutorul camerelor de luat vederi, oraşul-multifuncţional destinat consumului unei zile, oferind un straniu sentiment de siguranţă şi de confort, diferit şi altfel aplicat faţă de ceea ce a dobândit psihicul uman în decursul timpului. Acest oraş-multiplicat în sute de oraşe este mall-ul. Schimbările pe care ni le aduce în viaţă, pe negândite şi cu o rapiditate nebănuită, sunt mai multe. Dorinţa de a flana pe culoarele luminate prevalează asupra vieţii de acasă. Spre deosebire de strada şi magazinele ei, oraşele etajate tematic ale mall-ului induc un nou tip de relaţionare. Oamenii nu se mai privesc unii pe alţii, se întâlnesc voluntar, impersonal, şters, lovindu-se fără voie în aglomeraţia spontană, fără să simtă, fără să privească, fără să răspundă la stimuli. Ei se privesc întâmplător în vitrine. Ne-am obişnuit să ne descoperim urmărindu-ne prin geamul luminat al vitrinelor ca urme ale unor umbre umane, care ne sunt în preajmă, şi ele căutând, flanând, călătorind. Există atâta siguranţă încât nu mai simţim nevoia să ne ancorăm privirea de un alt trup, de o altă privire. Ne ferim de aceste lucruri. Nu dăm atenţie desfăşurărilor din jur numai cât să nu ne împiedicăm unii de alţii. Avem oraşul care ne va schimba modul de a ne trăi viaţa, un oraş care nu a inventat încă şi spaţii de locuit pentru doritori. Să nu mai părăsească niciodată acel loc. Aceasta se petrece în vreme ce, în celălalt oraş, cel de afară, străzile şi vieţile devin mai nesigure, previziunile devin incertitudini, iar cantitatea de disconfort psihologic şi fizic este în creştere şi continuă diversificare. Trăim ambivalent. Ne aflăm într-un oraş milenar ca structură sufletească din care vrem să evadăm şi căutăm refugiul într-un oraş organizat pe detaliul consumului de masă, cu reguli stricte şi severe, unde fiecare clipă este cuantificabilă în profit. Un lucru se clarifică la scară istorică: dacă oraşul este în suferinţă se vede în primul rând pe chipul locuitorilor săi. Chipurile noastre reflectă starea de spirit în care trăim, intoleranţa faţă de celălalt şi neputinţa de a dialoga, atrofierea reflexelor faţă de bine, adevăr şi frumos. Chipurile ni s-au schimonosit pentru că în ceilalţi, care ne străbat spaţiul, nu vedem decât urâtul, dorinţa de a nimici, anula, stigmatiza. Oraşul coboară întotdeauna pe chipul nostru. Stările sufleteşti armonizează sau perturbă morfologia oricărui spaţiu urban. Starea de nesiguranţă hrănită de lipsa orizonturilor de aşteptare în imediat, apoi rapacitatea şefilor sau a instituţiilor care administrează sfera publică, reprezintă primele realităţi care alienează destinul fiecăruia, adolescent, adult sau vârstnic. Frustrările, ratările, reuşitele sau idealurile visate doar sau împlinite dau ritm oraşului. Acesta poate fi unul nevropat, alergic la fiecare atingere, sau unul candid, de relaţionare deschisă, directă. Această sincronizare cu timpul trăit al fiecărei generaţii cred că alimentează fascinaţia de care vorbiţi, iar în general turistul străin caută acel puls al sincronizării cu timpurile, foarte diferit însă de la un oraş la altul, în funcţie de vechimea lui şi mai ales de preocupările oamenilor care-l locuiesc.

Trupa Cărăbuş la spectacolul Apropo Tănase din anul 1936

Ce înseamnă un proiect de viaţă? Cum poate fi el construit?

Prin gândire intensă, continuă şi evident logică: toate dificultăţile au soluţie, toate problemele au rezolvare şi toate primejdiile au salvare. Dar observaţiile şi experienţele acumulate de omenire până în prezent arată şi chiar demonstrează faptul că reconstruirea e mult mai dificilă şi mult mai primejdioasă decât construirea nouă, de la început. În primul rând pentru că terenul nu este liber şi trebuie să-l cureţi şi să obţii libertate. Al doilea motiv este determinat de forţele care au distrus şi care nu sunt totalmente lichidate şi încă pândesc în culise şi în întuneric. Şi nu în ultimul rând, duşmanii şi concurenţii sunt avizaţi şi ca atare sunt decişi să aplice tratamente preventive şi să extermine din germen. Dr. Francisc Rainer (1874-1944) afirma că este „o ciudată ironie că omul modern s-a străduit atât de mult să cunoască lumea din afara lui şi atât de puţin pe cea din lăuntrul lui”. Oamenii şi-au pierdut liniştea interioară, calmul, şi uneori cumpătul în faţa unor situaţii mai grele. Rainer s-a folosit în viaţa sa de îndemnurile venite dinspre filozofia antică şi îndeosebi cugetările lui Marc Aureliu. După el, timpul irosit într-o polemică alimentează disconfortul sufletesc şi este timp pierdut definitiv. Cea mai proastă soluţie, dar şi condamnată din start, este repetarea. Cum spunea şi filosoful I.D. Sîrbu, dacă nu eşti atent cu desfăşurările prezentului, să le schimbi hotărât la vreme, cuvântul „devenire” seamănă periculos de mult cu „revenire”. Adică să începi reconstruirea cu aceleaşi metode care în trecut n-au fost suficiente şi care în prezent sunt uzate. Este exact ce se întâmplă cu viaţa politică românească din decembrie 1989 până în prezent. Operaţiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, surpriză demobilizantă pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Deci, creaţie cu funcţie de surpriză invincibilă.

Mulţumită memoriei, imaginaţiei şi raţiunii, inteligenţa poate găsi toate soluţiile şi poate rezolva toate problemele. Ca atare, să cultivăm caracterul în plus faţă de intelect şi să dezvoltăm spiritul de echipă în plus faţă de puterea personalităţii. Altfel, Călin Georgescu, unul dintre marii experţi în dezvoltarea durabilă, afirmă: „Viitorul va fi al creierului şi al minţii, dacă dorim să supravieţuim. Avem nevoie ca mintea să fie liberă, critică şi independentă. Pentru România, filosofia mea este simplă şi va funcţiona cu certitudine: trebuie să angajăm cele mai bune minţi tinere, să le dăm tot sprijinul necesar şi libertatea intelectuală ca să muncească şi să reuşească în ţara lor. Creierele trebuie puse la lucru”. Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie, şi nu spectacol. Trebuie doar să îndrăznească. Din păcate, nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale.

O călătorie în timp a unui contemporan

Teatrul Naţional din Bucureştiul interbelic

Ce te nemulţumeşte în societatea de azi?

României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine de investiţia continuă în factorul uman. După cum spunea, la vremea lui, Spiru Haret, „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. În ultimii douăzeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost demersurile pozitive susţinute prin argumente constructive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate. Toate observaţiile şi toate experienţele acumulate de omenire până în prezent chiar demonstrează faptul că reconstruirea e mult mai dificilă şi mult mai primejdioasă decât construirea nouă, de la început. La vremea lui, Niccolò Machiavelli (1469-1527) avertiza: „Când duşmanul vine să atace, diviziunile interne sunt cauza ruinării acelui stat. Partidul cel mai slab devine instrumentul invadatorului, iar partidul cel mai tare se vede lipsit de totalitatea resurselor naţionale”. După cum a fost PMR-ul la început de drum. Cum s-a ajuns la situaţia de azi, deşi suntem la aproape 25 de ani de la căderea, cel puţin oficială, a comunismului şi a partidului unic? Ne spune tot Machiavelli: „Dacă ţările cucerite au fost obişnuite să trăiască libere şi după propriile lor legi, nu sunt decât trei mijloace pentru a le putea păstra sub ocupaţie. Primul este de a le ruina în mod complet (cum s-a întâmplat cu industria şi economia românească după 1989, n.m.). Al doilea este de a le coloniza cu altă populaţie (fenomen în desfăşurare prin emigrarea masivă a peste trei milioane de români, din care, în procent foarte mare, şi a profesioniştilor, n.m.). Al treilea este de a le lăsa propriile lor legi, de a impune numai plata unui tribut (vezi împrumuturile externe, n.m.) şi de a însărcina un mic număr din cetăţenii ei cu conservarea acestei posesiuni. Neputându-se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului (vezi referendumul invalidat în ciuda participării masive la vot), aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente (se explică, aşadar, intervenţiile agresive ale forţelor de ordine în ianuarie 2012). Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către ocupant, atunci când acesta ar reuşi să găsească guvernanţi de încredere pentru el dintre propriii ei cetăţeni”. Astăzi România „arată ca un stat care şi-a abandonat cetăţenii şi, ceea ce e mai grav, cetăţenii şi-au abandonat statul”. La plante şi la animale, viaţa continuă prin repetarea valabilului, dar, la om şi la popoare, viaţa nu poate continua decât prin continuă creaţie. Cine nu creşte, de fapt, descreşte. Cine nu înaintează, de fapt, regresează. Şi cine nu învinge, de fapt, este învins.

Piaţa vechiului Teatru Naţional şi Hotelul Continental

Cum ar trebui să sune şi ce puncte ar trebui să alcătuiască strategia de dezvoltare a României? Cum ar arăta harta viitorului?

Desigur, nu este aşa cum o dorim să fie în proiectele noastre de viitor individual, însă, din nefericire, această hartă la care visăm nu este comparabilă cu niciuna dintre hărţile similare pe care le construiesc ţările vecine nouă. Această cădere liberă în neant este cauzată şi de o puternică deprofesionalizare a clasei politice. Dacă, înainte de 1947, oamenii politici erau mai întâi performeri în profesia lor (avocaţi, medici, finanţişti, oameni de litere sau de ştiinţă, ingineri sau arhitecţi), după 1947, activistul analfabet s-a substituit forţei decidente. Astăzi, avem prelungirea anatomică a acestei realităţi în sfera politicii active, majoritatea oamenilor politici fie venind din vechiul partid comunist, fie din demografia care şi-a ratat profesia, iar, mai nou, au apărut copiii şi nepoţii vechii nomenclaturi. Pe celelalte trepte ale piramidei sociale, profesioniştii părăsesc România, umiliţi şi de îndemnul prezidenţial de a pleca, dacă nu vor să plece capul. Citându-l iarăşi pe Călin Georgescu, „România este pe cale să-şi piardă nucleul de gândire strategică şi îşi distruge singură viitorul. Dacă rămân aici doar cei slabi pregătiţi, cum dezvolţi o ţară? Nu ai cum. Rămân cei servili, care n-au altă ambiţie decât să le facă pe plac şefilor. Nu este nevoie de oameni deştepţi, care să pună întrebări, ci de obedienţi. Ştiţi care este chestiunea: se confundă şi se apreciază mult mai mult loialitatea faţă de şefii de partid decât loialitatea faţă de ţară. Sunt oameni pregătiţi să-şi slujească ţara, să o ajute, să-şi dea viaţa pentru ea. Asta n-are nimic comun cu demagogia zilnică. Dar mă întreb ce mai pot să ştie oamenii care stau zilnic patru-cinci ore la talk-show-uri televizate şi încă cinci-şapte ore prin şedinţe?”. Este ceea ce putem numi autodistrugere. În zoologie, există o specie pe cale de dispariţie la care apetitul s-a pervertit în asemenea măsură încât se satisface luând din propria substanţă, în loc să-şi ia hrana din exterior. Ce-i în biologie este şi în sociologie, cu popoare şi partide. În momentul de faţă, harta viitorului este împotmolită în două realităţi regresive. Prima este incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor externe şi nu mai puţin important pentru a avea noi arme-surpriză. A doua este vicierea apetitului, care, în loc să se satisfacă cu hrană din mediul exterior, consumă, evident, inutil din propria substanţă, sub formă de invidie, certuri, intrigi, calomnieri şi diversiuni. Ambele realităţi duc la sigura şi definitiva dispariţie. Prima, prin sterilitate, în loc de creaţie, şi a doua, prin autodistrugere. Suntem un popor metis, care împrumută şi adaptează, dar avem şi originalitate, şi creativitate.

Mi-aş dori, îndeosebi, un proiect de ţară

Librăria Alcalay

Ce soluţii ar fi pentru reconfigurarea acestei hărţi?

În primul rând Profesionalizarea. Investiţia constantă în factorul uman. Mai întâi, trebuie recuperată „inteligenţa mâinilor”, priceperile, aptitudinile, sau, cum mai sunt azi numite, „skills”. Apoi, educaţia şi formarea profesională. Dar „cea mai importantă reformă care trebuie făcută este cea a mentalităţii, pentru a întări capacitatea de a traduce ideile bune în fapte reale”. Sincron cu reformarea mentalităţilor, şi ca o susţinere a acestei reforme, trebuie accelerată „descentralizarea după principiul subsidiarităţii pentru definirea mai clară a responsabilităţilor şi evaluarea activităţii după performanţele efective”. Tot Călin Georgescu a configurat, în şapte puncte-sinteză, care ar trebui să fie priorităţile României de azi, pentru a putea construi o hartă a viitorului şi, desigur, un proiect de ţară. Printre ele, aş enumera întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient aplicate de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere, lansarea cercetării şi dezvoltării, cu includerea universităţilor, dar şi un accent deosebit pus pe politici monetare şi fiscale ferme. Li s-ar adăuga dezvoltarea căilor de transport, o politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. Un loc deosebit îl ocupă securitatea individului: politica de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă”. Mi-aş dori, îndeosebi, un proiect de ţară. Regula proiectului de ţară este, în fond, foarte simplă: „Competenţele reale nu se atribuie prin decret, ci se validează doar prin rezultatele muncii. Şi tot prin muncă, rigoare şi chibzuinţă vom reclădi România de mâine. Prin muncă şi prin adeziunea la repere morale ferme”. Se impune înlăturarea promovării maligne a incompetenţei de astăzi şi înlocuirea acesteia cu investiţia în educaţie. Părăsirea orizontului mic, legat de preocuparea faţă de ziua de mâine şi concentrarea pe orizontul îndepărtat, investind astfel în educarea tinerilor pentru a-i salva de recurenţa orizontului limitat. În ultimă instanţă, „gradul de civilizaţie al unui popor este măsurat după indicele său de profesionalizare”. În momentul de faţă, România este cantonată în „postura unei periferii rurale şi pitoreşti, cu o identitate confuză şi o contribuţie modestă în context comunitar”. Se pune întrebarea, ce fel de Românie vrem? Ne poate ajuta, în căutările noastre, un text din Mihail Manoilescu (1942): „Păstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primară, comerţul şi industria cu gimnaziul şi, respectiv, liceul. Industria dezvoltă calităţile intelectuale, de rezistenţă, de disciplină. Maşina creează o formă superioară de disciplină; datorită ei, timpul începe să fie preţios, măsurat în minute şi secunde”.

„Arta sugestiei şi a păcălelii, numită politică”

Volumul Bucureştiul, habitat şi mentalitate

Cum ai defini mecanismul manipulării în politică, o temă minunat reflectată în Nocturnul în istorie?

Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este „operaţia de seducţie”. În cazul românilor reţeta seducţiei nu este problematică: manele, silicoane şi fotbal. Reţetă de lumea a treia. Astfel poţi determina un popor să elimine din istorie pătura cultivată, care i-ar putea îmbunătăţi existenţa; mineriadele au avut acest rol în subsidiarul spectacolului cotidian. Astfel, marele lider manipulator este liber să practice „Prevestirea” ca istorie ar putea fi definită astfel: „În această lume există un singur principiu superior, şi anume că totul este manipulabil şi că nimeni, dar absolut nimeni nu se poate sustrage manipulării”, săvârşite cu ajutorul televiziunii. Doar aceasta are puterea de a „reunifica limbajul şi cunoştinţele umane, creând o nouă versiune a vechii limbi a zeilor, o limbă universală generată prin gesturi şi sunete, viziuni şi vise, în măsură să transmită dorinţe şi să comunice ordine, aşa cum nici o altă limbă umană nu ar putea face”. Astfel au fost substituite valori cu nonvalori. Acestea din urmă vor remodela conceptul de valoare în sprijinul subculturilor de ocazie. Şi vezi cum în frumoasa noastră societate „se vorbeşte de Doamne şi de Domni tocmai unde, în mod invariabil, aceştia încetează să mai fie una sau alta”, afirma scriitorul italian Ernesto Sabato. Nu există întâmplare în istorie. Aşa cum nu există nici o patrie, ci „o lume a stăpânilor şi o lume a sclavilor”. În funcţie de nivelul de educaţie al stăpânilor, de preocupările şi gusturile lor, societatea este mai deschisă sau strivită sub povara intoleranţei. Istoria sastisită de imaginile unui diurn devalorizat se retrage în subterane. Claudio Gatti, în thrillerul esoteric şi prin excelenţă istoric „Prevestirea”, descrie o realitate în deplină maturitate socială şi care prevesteşte întotdeauna faptul că inversarea de valori determină o schimbare de roluri. Nocturnul urcă scara lui Iacob iar diurnul se prăvăleşte în subterane, de unde va recompune o altă lume cu o nouă înfăţişare; o altă viziune cu altfel de idealuri. Istoria a consemnat cu fiecare schimbare de peisaj social, asemenea schimbări, iar cărţile istoricilor le-au circumscris unor denumiri banale şi seci precum „marile migraţii”, „războaiele napoleoniene” etc. Este foarte posibil să existe o istorie a documentului scris pentru naivi şi novici, şi o istorie care se desfăşoară în afara documentului scris, prin asociere de simboluri şi confruntări de idei. Marii iniţiaţi ai istoriei se folosesc de documentul scris pentru a manevra mulţimea, care caută certitudini în imediat, în timp ce, pentru primii, distanţele în istorie se întrepătrund iar timpul devine consubstanţial. Claudio Gatti descrie această imagine bidimensională a istoriei şi conferă simbolului întîietate asupra documentului scris. În istoria cunoscută sau preferată de vulg, „totul se bazează pe nevoia minţii omeneşti de a corija realitatea, conferindu-i ordine şi coerenţă. Lumea vrea claritate şi simplitate, şi atunci este suficientă o teorie oarecare! Totul este un joc de oglinzi, de iluzii, care însă se pot transforma în realitate cu participarea celui ce vrea să fie amăgit”. În faţa celor mulţi, uşor de manipulat în democraţie, prin aparenţa simplităţii şi iluzia clarităţii, o demografie restrânsă se retrage în subteranul social şi spiritual, pentru a rezista subvalorilor agresive şi distrugerii spirituale. Devine o „lume condamnată”, de „cadavre vii”, având „corpurile roase de boală, muşcate de insecte”. Astfel se explică cum un manelist îşi construieşte o vilă într-un an, iar un medic chirurg nu-şi poate plăti factura la întreţinere. Ne-am prăbuşit în subteranele istoriei pentru că am dat prea multă crezare documentului istoric scris şi am renunţat la cunoaşterea simbolurilor. Pentru un agramat simbolul rămâne imperceptibil, chiar şi în realitatea imediată pe când un orb, poate stăpâni lumea.

„Tabelele de valori sunt răsturnate, amalgamate şi pline de surprize”

Volumul Bucureştii mahalalelor

Dar despre conceptul unei Românii a nocturnului semicolonial, ce ne poţi spune?

Petre Pandrea a construit şi definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii române coexistă „pe picior de egalitate, mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (ambele franţuzite), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”. Pe „meleagurile semi-coloniale” înfloreşte „speţa şarlatanului egoist” care îşi „trădează patria pentru arginţi sau din poltronerie lamentabilă”. Printre aceştia, „politicienii semi-coloniali sunt şarlatani până în măduva oaselor şi egoişti până dincolo de marginea înţelegerii: oare de ce? Fiindcă n-au bază economică (de aceea fură pe rupte n.m.), n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri”. Morala românească semi-colonială „se aseamănă cu un ghem de aţă cu care s-au jucat o duzină de pisici” în faţa căruia „străinii dau din cap, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”. Pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt răsturnate, amalgamate şi pline de surprize”.

Crezi în rolul elitelor în societate?

După 1947 am lichidat elitele şi valorile noastre europene, ne-am dezbrăcat de subţirile noastre veşminte de libertăţi şi democraţie, „pentru a ajunge, repede şi pe cheltuiala noastră, la nivelul continental de suferinţă, nerentabilitate, sărăcie…”. Bismarck, la vremea sa, a spus: „Popoarele ar fi înnebunite de spaimă dacă ar afla cu cât de puţină înţelepciune sunt conduse”. Noi, românii, suntem forţaţi să vizionăm o derulare de spaime căci numai înţelepciune nu se poate citi pe chipurile morbide ale celor care ne conduc. Rolul elitelor în structurarea unei societăţi este un adevărat studiu de etologie.

În istoria politică a umanităţii s-a desprins ideea centrală de a se oferi puterea celor mai buni, mai înţelepţi, pe care vechii greci îi numeau „aristos”. Tot ei spuneau că puterea nu trebuie să ajungă în mâinile proştilor, a celor slabi, influenţabili, debili şi obedienţi, numiţi „kakos”, de aceiaşi greci. De aici avem aristocraţie şi kakocraţie. Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc”. Constantin Beldie afirma în numele generaţiei sale că „orice om înţelept îşi doreşte o carte bună şi un sân de femeie rară”.

Ne-am dezobişnuit să vedem în jurul nostru oameni bine crescuţi, politicoşi la locul lor; copii care să vorbească frumos. Ne-am dezobişnuit să mai fim oameni. Ne-am dezobişnuit de a mai avea o conştiinţă cetăţenească, nu ne mai considerăm de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societăţi civile libere şi civilizate. Ne-am dezobişnuit să fim cineva şi un simplu număr din ceva, ne-am dezobişnuit să refuzăm sau să ne revoltăm. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului şi specificului sufletului poporului, ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticăloşindu-se – la nivelul de gândire şi simţire al Cezarului şi tribului său” de baroni şi obedienţi. În ultimii 50 de ani poporul a fost inclus în istorie ca o „simplă minoritate” în raport cu puterea faţă de care se comportă ca orice sclav: „Se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul de la cartela de pâine şi de tăcere”, cum bine afirma scriitorul I.D. Sîrbu.

“Orice lichea piere mâncată de lichele, orice prost piere mâncat de propriul hiperzel. Istoria ştie şi materialism şi ştie mai ales dialectică…”

Muzica îmi este un foarte bun însoţitor aproape în fiecare clipă

Academicianul şi colecţionarul Anastase Simu

Ştiu că eşti un împătimit de muzică şi de pictură.

Foarte adesea muzica mă ajută să scriu. Proza scurtă s-a născut numai datorită muzicii. Multe pasaje din povestirea “Legenda Khazară” le-am scris ascultând Thomasso Albinoni, iar povestirile cuprinse în volumul “Şapte variaţiuni pentru flautul fermecat” au ca punct de plecare sonatele pentru vioară ale lui Mozart, dar şi “Suita nr.1 pentru violoncel” a lui Johann Sebastian Bach. Muzica îmi este un foarte bun însoţitor aproape în fiecare clipă. În ceea ce priveşte arta, pot spune că reprezintă una dintre cele mai importante surse de documentare legate de profesia mea. Cu peste şapte decenii în urmă, profesorul Rainer se folosea la cursurile sale de anatomie artistică de reprezentări plastice, pentru a dezvolta un argument ştiinţific. Astăzi, pentru un istoric sau un antropolog, arta portretisticii reprezintă o sursă relevantă pentru studiul mentalităţilor, a gesturilor şi chiar a unor elemente de etologie umană. Iar arta peisajului completează această informaţie oferind cartografii istorice de mare valoare privind comportamentul uman, de la vestimentaţie la ocupaţii, mai ales în spaţiul urban al ultimilor cinci sute de ani.

Oraşul devine ceea ce dorim noi să trăim, cu fiecare generaţie şi fiecare proiecţie împlinită

Unde se întâlneşte jurnalismul cu profesia de istoric şi sociolog?

Probabil ţine de o metodă, nu ştiu. Încerc întotdeauna să am o bază documentată, chiar ştiinţifică uneori, deasupra căreia să construiesc demersul jurnalistic. Mesajul este foarte important iar el trebuie să fie exprimat simplu, dar în acelaşi timp temeinic argumentat.

La ce visezi?

La un muzeu de istorie unde vizitatorii să întâlnească poveşti, să intre în istorie ca într-o poveste. Prin combinarea istoriei cu antropologia se creează o apropiere între epoci istorice diferite, iar călătoria are un ghidaj desăvârşit.