Magdalena Popa Buluc în dialog cu actriţa Ilinca Goia:

"Întâlnirile fundamentale, creatoare, au fost mâna Destinului"

 

O frumuseţe de zeiţă greacă

Ilinca Goia este inteligentă, are farmec, talent şi sensibilitate. Este un nume de referinţă al teatrului şi filmului românesc. În cele peste două decenii petrecute în teatru şi în mai multe roluri jucate în film, ultimul în “Poziţia copilului”, care a cucerit “Ursul de Aur” la Berlinală, Ilinca Goia a impus un nou profil al actriţei moderne, care are frumuseţea unei sculpturi de zeiţă şi temeinicia unui mod de a fi în viaţa de zi cu zi, care refuză artificiul, stridenţa, ispita de a şoca normalitatea. Arta echilibrului şi dăruirea nu sunt calităţi care să facă valuri şi să isterizeze cohorte de fani şi de priviri curioase, înnebunite să afle una sau alta despre actorul preferat, bârfe şi misterioase poveşti glamour despre actriţa X sau Z.

Ilinca Goia nu ne oferă asemenea prilejuri pentru poveşti stranii cu deznodământ în stare să ţină zile la rând prima pagină a ziarelor.

Are perfecţiunea rolurilor jucate cu talent şi cu o atenţie necurmată la detalii şi nuanţe.

Ilinca Goia în rolul Velmei din Chicago

Fineţea, frumuseţea şi forţa ei seduc publicul ce se lasă cucerit de o vocaţie ce pare eminamente clasică. Dar dacă eşti mai atent, nu poţi să nu observi că Ilinca Goia poate juca, în teatru sau în film, orice rol, de la sobrietate la savoare şi seducţie, de la dramă la demonizare şi derizoriu sau demolarea celorlalţi. Există mari tensiuni şi o doză paradoxală de imprevizibil în jocul ei care cucereşte publicul. Totul este ca regizorii mari să smulgă acestei personalităţi, definită de implozii şi generoase elanuri, încă şi mai multe roluri. Credem prea mult că o cunoaştem pe Ilinca Goia. Dar de fapt încă nu ştim cât de multe roluri i se cuveneau în plus până acum, cât de largă şi de profundă este versatilitatea şi vocaţia acestei actriţe care mai are de ars încă foarte mult din potenţialul ei, în vreme ce alţi colegi de generaţie, cu roluri mai puţine la activ, şi-au consumat bateriile creativităţii.

Înţelept ar fi pentru teatrul şi filmul românesc să cerceteze ce roluri anume nu pot fi jucate decât cu Ilinca Goia.

Personajele ei au viaţă, chiar dacă fac parte din universuri dramaturgice diferite, ceea ce este o mare calitate.

“În fiecare seară, noi, actorii, murim câte puţin”

La Mulţi Ani, Ilinca Goia!

Pe 6 martie este ziua ta de naştere. Cum te simţi la această vârstă?

Încă nu am conştientizat. Trăiesc senzaţia că toate obstacolele pe care le-am întâmpinat, munca mea asiduă, experienţa încep să dea roade şi din punct de vedere personal. Este o vârstă rotundă, împlinesc 45 de ani şi această cifră te împinge să faci un bilanţ, să te acordezi cu tine. Poate asta nu ţine neapărat de vârstă, ci mai curând de destin. Am observat că, pe măsură ce trec anii - în mod aberant -, firea, comportamentul şi agerimea spiritului femeii se acutizează. Ar trebui să devenim mai înţelepte, mai înţelegătoare, dar eu nu văd că mi se întâmplă astăzi.

E şi greu să fii răbdător când traversăm aceste cumplite vremuri. Cum trăieşte un actor apreciat în ziua de azi?

Actoria mi se pare că a devenit un fel de talisman-de-safir. Trebuie să faci o echilibristică formidabilă ca să poţi să-ţi întreţii o imagine, să poţi să pui pasiune în fiecare rol şi ca să poţi să-ţi întreţii familia.

Ştiu că alergi la repetiţii, seara la spectacole la diferite teatre, la “Naţional”, la “Nottara”, la “Metropolis”, la “Godot Café Teatru”…

Să ştiţi că asta fac toţi actorii. Eu le-aş ridica fiecăruia câte o statuie. În stagiunile trecute, când Teatrul Naţional era în reconstrucţie, am trecut prin momente înfiorătoare: zgomot, căldură mare vara, frig iarna... Plus zgomotul picamerelor. Lucram la Sala “Atelier” nerenovată şi aveam impresia că trăiesc într-un canal şi trebuia, cu toate acestea, să-mi fac meseria. Eu am căutat ca din fiecare experienţă, chiar şi dintr-una rea, să învăţ câte ceva, să fac ceva constructiv pentru mine. Şi atunci am început să-mi diversific ambitusul, să fiu în pas cu vremurile ca să merg înainte. Cea mai mare bucurie a mea acum este că am reuşit să creez împreună cu alţi trei colegi, o companie de teatru independent: “BiGong”, şi încerc să ne mişcăm şi în domeniul acesta, să vedem cum vor evolua lucrurile. Este o muncă imensă. Semnăm regia, facem traducerile, scenografia… ne străduim să fim alerţi şi să ne fim alături, trăim o mare bucurie. Închiriem diferite săli şi încercăm să ne ţinem pe picioare, să ne vindem spectacolul.

La Teatrul Naţional în Tectonica sentimentelor, împreună cu Liviu Lucaci. Foto Augustin Bucur

Ce îţi place la teatrul independent?

Este al treilea spectacol pe care îl jucăm în teatrul independent şi primul în compania “BiGong”, o piesă americană pe care am adaptat-o, tradus-o, scurtat-o, “Vrei să mor în locul tău?”, de Terrence McNally, un text dramatic plin de sevă şi umor, o partitură scrisă în toate cheile emoţiilor. Deşi acoperită de multă ghiduşie, titlul piesei noastre conţine ceva din adevărul crâncen al acestei profesii. În fiecare seară noi, actorii, „murim câte puţin”. Este vorba de două cupluri care petrec un weekend de 4 iulie pe malul Oceanului, într-o casă bântuită de tot felul de probleme. Sunt personaje fiecare feroce, pregnante, cupluri care se confruntă cu probleme de viaţă contemporană pe care le resimţim cu toţii. Şi totul se întâmplă într-un ritm alert, din râsu’-n plânsu’, din autoironie în adevăr, din circ în spovadă. E un gen de teatru aş putea spune deştept! Sincer, pozitiv, inteligent în sensul că nu ne sprijinim pe nimic butaforic. Actorul Vitalie Bichir semnează şi regia, Cristi Iacob este şi pe post de scenograf, Gabriela Iacob se ocupă şi de publicitate, iar eu sunt şi pe post de traducător. Cred enorm în această uniune care s-a creat între noi. Am jucat de altfel teatru independent în diferite spaţii, la “Lăptăria lui Enache”, la “Godot Cafe Teatru”, în restaurante, show-rooms ori în baruri. S-a creat o coeziune între noi. Cred în oamenii care se aleg, ca tip de creativitate şi respiraţie artistică.

Cum este publicul care vine la acest teatru independent?

Depinde de spaţiu. În cluburi publicul este în genere mai tânăr şi dornic să râdă, să-şi lumineze gândul după o zi încărcată. Sunt mulţi corporatişti cu un program extrem de încărcat, care vin la teatru să se descarce şi care preferă comediile. Acest public reacţionează mai spontan şi trebuie să-i ţii piept. În teatrul independent mi se pare că totul se sprijină eminamente pe actor, de aceea şi răspunderea e mai mare într-un fel, să rămână povestea, nu bancul, personajele să fie puse în lumină, nu anecdota pasageră. Se pare că spiritul tineresc al teatrului independent îmi este încă la îndemână.

Împreună cu Luminiţa Gheorghiu, Florin Zamfirescu şi Bogdan Dumitrache în Poziţia copilului

Ai un repertoriu bogat pe scena Teatrului Naţional, cu subiecte care abordează dragostea. Unul dintre rolurile pe care le interpretezi este cel al Dianei din “Tectonica sentimentelor” de Eric-Emmanuel Schmitt. Cum este el?

Îl joc de mult timp, iar de când l-am reluat în această stagiune mă captivează chiar şi mai tare. Rolul Diane: femeia de succes a secolului 21, orgolioasă, puternică, într-o zi hotărăşte că „i se pare” că iubitul ei n-o mai iubeşte la fel. Aşa se deschide spectacolul, cu o scenă de tandreţe între mine şi Richard, interpretat de Liviu Lucaci. Cum să distrugi într-o zi perfecţiunea unui echilibru pe care-l crezi imperfect? Ca să descoperi într-o altă zi, mult prea târziu, că ce-ai stricat nu era stricat şi că timpul înapoi nu mai poate fi dat…. O poveste de dragoste complicată, ca un duel permanent al orgoliilor, cu cedări şi reveniri, cu accese de ură şi de tandreţe bine echilibrate pe scenă. El intră în jocul ei, se lasă furat, îşi transformă iubirea în falsă prietenie şi se chinuiesc reciproc de la prima şi până la ultima scenă. În spatele întregii poveşti se ascunde o alta, mult mai puternică. Nu despre prostituata care-i devine soţie lui Richard e vorba. Nu doar atât. E o întreagă filozofie frumos ţesută pe care vă las s-o descoperiţi în sala de spectacol. Este un rol ofertant, iar ce-mi aduce o mare bucurie este echipa lângă care joc. Mă simt ca-n teatrul independent, în sensul că mă aflu alături de actori pe care parcă eu i-aş fi ales: Liviu Lucaci, Tamara Creţulescu, Carmen Ionescu şi Valentina Zaharia. S-a înşurubat între noi o relaţie de pură congruenţă, de cinste, temeinică, sănătoasă încât lângă ei mă simt în deplină siguranţă… Şi probabil şi ei alături de mine.

Ilinca Goia, într-un film multipremiat, Poziţia copilului, alături de Bogdan Dumitrache

Un alt rol ai în “Micul Infern”, un spectacol după Mircea Ştefănescu, în regia lui Mircea Cornişteanu, în care interpretezi rolul Soţiei. O comedie despre iadul conjugal, aşa cum numim, cei mai mulţi dintre noi, instituţia matrimonială, un spectacol care propune publicului contemporan un elogiu al vieţii de familie.

Un text la fel de actual azi ca la data scrierii lui, în 1948, prin măiestria construcţiei şi a dialogului, prin hazul şi ironia replicilor, “Micul Infern” este o veritabilă comedie umană. O piesă la care vom afla dacă povara jugului conjugal se suportă mai uşor în trei şi dacă micul infern al căsniciei se poate transforma în Paradis. O poveste în care mă joc cu trei vârste în mariaj: la cinci ani după căsătorie, la 35 şi ultima oară, la 45 de ani după... Trupa actoricească face deliciul fiecărei reprezentaţii, chiar dacă nu facem toţi parte ori nu avem de jucat aceeaşi generaţie, ne-ntâlnim într-un timp gingaş unde micul-infern se confundă cu micul-paradis, iar publicul se simte reconfortat, mângâiat. Cred în acest fel de a reuni forţele diferitelor generaţii. Nu sunt singura de altfel…

Ilinca Goia (Hedda Gabler) şi Demeter Andras (Brack), foto Aurel Baboi

De la cine ai furat meseria? Care consideri că sunt oamenii care te-au îndrumat, după debutul tău la “Teatrul Podul”, în regia lui Cătălin Naum, încă de când erai studentă?

Am ajuns la “Teatrul Podul” în 1987, după ce încercasem prima dată la facultate şi nu reuşisem. Am picat prima sub linie. Locul 5 din 4! Pe vremea aceea examenul la facultate chiar era un concurs. Mi-amintesc, erau între patru-opt locuri şi trei sute şi ceva de candidaţi. M-a dus de mână la „POD” regizorul de film Nicolae Opriţescu, care era şi profesor la IATC, într-o marţi: 13 octombrie 1987. N-am să uit acea zi. Cătălin Naum, fie odihnit, a fost principalul meu mentor. Atunci m-am contaminat cu microbul scenei. Pe urmă când am intrat la actorie, Florin Zamfirescu (la a cărui clasă eram) n-a făcut decât să-mi confirme că de acest mirabil virus nu te poţi lecui. Eram numai 8 studenţi în an. Minunat era faptul că atunci era timp! Profesorii aveau timp pentru noi. De la ora 13 până noaptea aveam numai cursuri de actorie! Ce-am învăţat de la el şi de la Naum am regăsit în multe spectacole importante în care le-am jucat. Teatrul, ne învăţau ei, este comuniune, un aparte mod de a gândi alăturea, o respiraţie comună, de fapt este generozitate. Acelaşi lucru l-am trăit şi în “Trilogia” lui Andrei Şerban. Am învăţat că nu se poate trăi teatrul decât cu adevăr, fără păcăleală, cu cărţile pe masă şi cu inima pe tavă.

De ce crezi că foarte mulţi dintre tinerii de astăzi nu se mai înghesuie să dea examen la actorie? Pentru faptul că sunt foarte prost plătiţi atunci când termină Institutul, că nu mai sunt locuri în teatre…

Trebuie să ai un strop de nebunie şi foarte multă pasiune pentru a face această profesie. Este o meserie care consumă imens şi nici nu te răsplăteşte financiar. Plus neuronii pierduţi în fiecare seară…

“Ce fiinţe libere şi frumoase sunt Actorii!”

Cu Mircea Albulescu în Ultima oră

Care consideri că a fost debutul tău în teatru?

Liza din “Vassa Jeleznova”, la Teatrul Naţional, când am jucat pentru prima dată alături de marele actor George Constantin. Eram în anul II de facultate şi profesorul Ion Cojar - Dumnezeu să-l odihnească acolo sus că mult bine a făcut teatrului românesc, mentorul actorilor români de azi - m-a chemat să o înlocuiesc pe o studentă a dânsului care era în anul IV. În acel spectacol erau creaţii actoriceşti colosale. Florina Cercel în rolul titular, fenomen, nu personaj, apoi George Constantin, Tamara Creţulescu, Olga Delia Mateescu... Sunt pasaje întregi, nu doar replici disparate, ce-mi vin şi-acum în minte. Pot spune că am fost mare norocoasă de-a debuta cu asemenea „naşi” de geniu alăturea pe scenă - cu asemenea „ursitoare” - şi că am avut şansa de-a respira în preajma lor, de-a mirosi scândura scenei cu ei laolaltă. I-am observat, admirat şi am constatat ce fiinţe libere şi frumoase sunt Actorii.

La început însă m-au călăuzit, încurajat unchiul meu Dan Micu, genial regizor al Teatrul “Nottara”, Cătălina Buzoianu, pe care am cunoscut-o din copilărie, şi mătuşa mea, actriţa Cornelia Hâncu, care deşi a părăsit România când eu aveam 5 ani mi-a rămas cea mai bună prietenă.

În Micul Infern

Când ţi-ai dorit pentru prima dată să devii actriţă?

În copilărie inventam jocuri cu personaje din orice. Din florile grădinii de la bunici, din hainele din şifonier, din poveştile pe care “le puneam în scenă” într-un decor improvizat printre cearşafurile lăsate la uscat sau în celarul plin de borcane misterioase. Eram copil cuminte, cu funde-n păr şi rochiţa apretată. Naşa mea, Cornelia, de care am vorbit, era actriţă la Teatrul Naţional din Iaşi, şi a plecat din ţară în Statele Unite. O consideram zâna mea cea bună. Într-o vreme, mi-am dorit să mă fac balerină, pentru că şi acum îmi place enorm să dansez. Mergeam des la teatru cu părinţii mei. Mama a fost profesoară şi tata, inginer. Mama mi-a hrănit pasiunea pentru teatru punându-mi cartea-n mâna iar tata, ducându-mă la teatru.

Bunica mea din partea mamei cânta splendid, cu o voce de soprană minunată. În casa ei îmi plăcea să călătoresc dintr-o poveste în alta, să inventez şi să şi scormonesc în trecutul familionului... De fapt şi azi asta îmi place în actorie această senzaţie de laborator, de arheologie.

În timpul repetiţiilor alături de soţul său, Dominic Dembinski, şi Adrian Titieni

Întorcându-ne, ce a însemnat experienţa ta americană?

Imediat după absolvirea facultăţii am plecat peste Ocean şi am jucat în două spectacole în San Diego, California – iar pentru rolul Leah din “Dybbuk”, am fost răsplătită cu Premiul Criticii din Los Angeles. A fost botezul de foc, mi-am dovedit că-mi pot face meseria bine şi în altă ţară, am căpătat recunoaştere internaţională şi încredere. Iar peste un an m-am mutat pe coasta de Est, la New York, unde fiind bursieră am urmat cursurile unei şcoli de musical. Era chiar pe Broadway - se numeşte „The American Musical and Dramatic Academy”, una dintre cele mai bune şcoli postuniversitare de gen din lume, cu sucursale şi-n Marea Britanie, Olanda... Într-un timp foarte scurt (8 luni) am studiat toate partiturile spectacolelor importante de pe Broadway şi sunt încântată să vă spun că pentru mine această specializare şi-a depăşit menirea de canalizare într-un singur gen. Mi-a dăruit o libertate de expresie, o dragoste de perfecţionare şi în acelaşi timp, foarte important, o disciplină de fier.

Ilinca Goia, Monica Davidescu şi Ileana Olteanu în Molto Gran'Impressione

Viaţa bate uneori orice scenariu. Ce te-a făcut să te întorci? Ce mecanism s-a declanşat?

Unul foarte feminin şi pământesc. După primele două luni la New York m-am întors în ţară şi am făcut un spectacol ca să pun în valoare ceea ce învăţasem dincolo de Ocean. Spectacolul “Misterele Londrei”, la Teatrul “Nottara”, un musical românesc adaptat după “Pygmalion”, de G.B. Shaw, şi regizat de Dominc Dembinski, unde am jucat rolul Elizei Doolittle, florăreasa care ajunge “cucoană”. Lucrând cu Dominic, descoperindu-mă şi descoperindu-ne, ne-am îndrăgostit unul de altul şi ne-am legat vieţile. Apoi însă a trebuit să plec iarăşi la New York pentru că mai aveam un an de stagiu. Dominic s-a ferit să mă oprească din drum, intuind că orice hotărâre trebuie să fie numai a mea. Şi a avut dreptate: de abia acolo, a treia oară în America, în mijlocul acelei metropole frumoase şi demente, mizerabile şi fascinante care este New York-ul, s-a declanşat mecanismul de care vorbeaţi şi care mi-a spus: acasă! Acasă înseamnă alături de părinţii mei, de frate-meu, rădăcinile… dar mai ales în acea clipă România însemna alături de Dominic, pentru că îl iubeam, pentru că voiam căsnicie, voiam copil, voiam ţara mea. Am ales în perfectă cunoştinţă de cauză.

În Tectonica sentimentelor

Dintre nenumăratele personaje pe care le-ai înterpretat, Magda Minu din “Ultima oră”, de Mihail Sebastian, Alexandrina din “Crimă pentru pământ”, de Dinu Săraru, Maşa din “Trei surori”, de Cehov, Curtezana din “Legenda ultimului împărat”, de Valentin Nicolau, Aglăiţa din “Mofturi la Union”, Cocoana Smaranda din “Molto Gran’Impressione”, după Romulus Vulpescu, Eva din “Purificare” de Petr Zelenka, Velma Kelly din “Chicago”… care îţi sunt mai aproape de suflet?

Toate! Fiecare personaj este un copil al tău…Totuşi: Velma! „Chicago” a fost un mare curaj pentru România şi deţinea ceea ce mi se potriveşte mie, Ilinca, foarte bine: actorie, cântec, dans, musical, umor rece-cald, dar sănătos… jazz… mai ales jazz…! Era ceea ce mă pasionase mai tare şi la New York, un tip de expresie, de disciplină, de haz, un efort construit care nu se vede neapărat. De altfel, în “Vrei să mor în locul tău”, interpretez rolul unei actriţe americane de musical şi pentru că am avut ocazia să fac ce-mi place cel mai tare, am adus pe scenă o altă vârstă şi un altfel de abord al meseriei mele: „the artist–the entertainer”… Chloe e un personaj care mi se aseamănă grozav: mă regăsesc în râvna acestei femei care ştie să meargă doar înainte, să depăşească toate greutăţile vieţii şi mai ales să le trateze cu umor.

În Molto Gran'Impressione

Dar între timp ai mai avut asemena roluri de musical în “Aldonza” din “Omul din La Mancha”, în regia lui Ion Cojar.

Este un fapt pentru care Ianni Cojar s-a autogratulat, mi-a mărturisit-o după premiera mea cu “Jocul Ielelor” din 2006: „Ilinca, am făcut bine că te-am adus la Naţional, aci ţi-e locul”. Numai eu şi el vom şti asta. Multă sănătate mi-a prilejuit dulcele stil clasic al TNB, însă acum multe se schimbă, inclusiv ideea de „teatru-stat-în-stat”. Oricum, între cele mai năstruşnice şi debordante experienţe teatrale din care m-am hrănit mi-amintesc cu mult amor şi umor de „Da-Da Dans” în 99 la Teatrul “Nottara” - o colaborare cu coregraful Florin Fieroiu, care a avut curajul să creeze un spectacol în totalitate de dans, interpretat de actori.

Împreună cu Victor Rebengiuc la decernarea unui premiu

Cum de-ai ajuns la “Nottara”?

M-a invitat George Constantin, demult, când debutam la Naţional. După Revoluţie, unul dintre primele spectacole ale “Nottara”-ului trebuia să fie “Neguţătorul din Veneţia”, în regia lui Alexandru Dabija, care dorea să colaboreze cu mine în acea perioadă, şi apoi am lucrat cu Cornişteanu la “Nora”, de Ibsen. A venit apoi rolul Elizei Doolittle, florăreasa ce ajunge doamnă, într-un musical original românesc creat în concepţie marca Dembinski, cu care eu mă confruntam atunci pentru prima oară.

Ai creat două roluri remarcabile din dramaturgia lui Ibsen: Nora şi Hedda Gabler, personaje cu zeci de nuanţe, ultimul realizat recent la Teatrul TV, în regia lui Dominic Dembinski. O dramă pasională despre crucea neiubirii, în care regizorul sondează psihanalitic personajele.

Amândouă sunt femei puternice, care trec prin cumpene. Ibsen este un autor aparent ceţos, aspru, dar de fapt musteşte de atâta patimă şi dragoste. Hedda nu iubeşte viaţa, e aproape androgin, pentru ea seducţie înseamnă a nimici, nu a cuceri. Nora însă e femeie, ea ştie să iubească pentru că e mamă. Trebuie să fiu recunoscătoare destinului că m-am confruntat cu ele, femeile astea, rolurile astea. Sunt personaje arhetipale. Hedda Gabler a fost răvăşitoare. Spectacolul a fost filmat în numai 9 zile, în care toţi am lucrat de dimineaţa până noaptea, cu o distribuţie excepţională: Claudiu Bleonţ, Ana Ioana Macaria, Adrian Titieni, Demeter Andras, Rodica Popescu Bitănescu, Ruxandra Sireteanu. Parcă visam cu toţii acelaşi vis. Pentru mine a fost ca o cuminecare.

Ilinca Goia (Hedda Gabler) şi Claudiu Bleonţ (Lovborg), foto Aurel Baboi

Roluri importante ai avut şi în filme, debutând, în 1989, în rolul Martei, din “Rochia albă de dantelă”, în regia lui Dan Piţa. Şi cu toate acestea, filmul a rămas pentru tine ca o simfonie neterminată.

Nu aveam pic de experienţă. A fost un debut şi în înţelegerea actoriei de film pentru mine, dar totuşi am fost răsplătită şi cu “Premiul pentru debut”. Personajul Marta îmi arată cum eram la acea vârstă: timorată, timidă, dar cu accese de tupeu pe care le regret… Mi se spunea “fetiţa cu chibrituri”. Apoi am avut bucuria să fiu aleasă în pelicula “Craii de Curtea-Veche”, ecranizat de Mircea Veroiu, în rolul Ilincăi Arnoteanu şi al Wandei. Am jucat în rolul Ilonka din “Momentul adevărului”, în regia lui Andrei Blaier, în “Triunghiul morţii“, interpretând rolul Ecaterinei Teodoroiu, în “Ce lume veselă”, regizat de Malvina Urşianu şi în multe coproducţii. Într-un timp, camera mă iubea. Am avut o pauză de cinema pe care n-am perceput-o până când mi s-a oferit rolul din “Poziţia copilului”, un film multipremiat, chiar şi cu “Ursul de Aur” la Berlin, în regia lui Călin Peter Netzer.

Alături de Liviu Lucaci în Micul Infern

De crezi totuşi că noul val de regizori te-a ocolit? Poate datorită tipologiei tale?

Poate că tematica pe care şi-o propun tinerii regizori nu include tipul meu de artist. Şi poate că rolurile se leagă de o vârstă mult mai fragedă. Ei sunt în căutarea unor actriţe mult mai tinere, dar care interpretează roluri de personaje mai periferice. Nu ştiu dacă am văzut în ultimul timp într-o peliculă românească un rol pe care mi l-aş fi dorit, aşa cum se întâmplă în teatru, unde rolurile se clădesc. Netzer are un anumit tip de experienţă în a se raporta la actor. Are o temeinicie nemţească şi iscusinţa de a scrie scenariul şi de a urmări personajul în povestea socială pe care o spune. Filmul a fost foarte bine primit peste tot. Fiecare prezentare, în ţară, cât şi în străinătate, a fost urmată de câte o conferinţă de presă. Tema principală este o temă universală, nu numai românească, a relaţiiilor dintre mamă şi fiu, dintre noră şi soacră. Pe de altă parte, nu-mi explic de ce toate subiectele abordate de către regizorii din noul val sunt plasate în vremea lui Ceauşescu…

Dintre teatru şi film de care eşti mai ataşată?

De teatru, care e mai efemer decât filmul, dar e mult mai viu. Îmi place că în fiecare seară pe scenă se construieşte. Iubesc enorm comuniune între scenă şi sală.

Ai vreun tabiet înainte de a intra în scenă?

Ştiu că marii actori veneau la teatru cu mult înainte de a intra în scenă. George Constantin venea cu patru ore înainte. Fiecare rol, după părerea mea, îşi cere timpul şi tabietul său. La “Tectonica sentimentelor” vin cu câteva ore înainte, ca să intru în atmosferă pentru că este un rol care îţi cere multă trăire. La “Vrei să mor în locul tău” ajung cu cel puţin trei ore înainte de începerea spectacolului. La “Micul infern” îmi ajunge o oră. Atunci când mă machiez, îmi place să ascult muzică în cabină.

“Poate caut prea mult perfecţiunea în vremurile în care trăim”

Într-un rol care i-a adus multe aplauze

Simţi nevoia să revii la unele roluri, după un anumit timp, să le schimbi? Să ţi se pară că ceva nu a ieşit aşa cum ţi-ai fi dorit?

La Hedda Gabler, nu. În schimb, în rolul Magdei din “Ultima oră”, pe care am jucat-o la TVR în 1993, nu am fost deloc mulţumită cu prestaţia mea în regia lui Cernescu, dar peste 10 ani şi pe scena mare a Naţionalului, în regia Ancăi Ovanez Doroşenko m-am ”răscumpărat”. Prima dată m-am dispreţuit pe mine. Pe urmă am văzut-o pe Magda mult mai versatilă, mai aprigă, mai şmecheră decât o arăta textul. Un alt rol pe care l-am jucat de două ori, pe care am avut ocazia de a-l schimba, e Wanda din “Gaiţele”, de Al. Kiriţescu, unde am bucuria de a juca alături de fenomenalele Florina Cercel, Rodica Popescu Bitănescu, Ileana Stana Ionescu, Olga Delia Mateescu. Un text interbelic iscusit.

Ai jucat şi în alte piese ale unor autori contemporani. Ce părere ai despre dramaturgia actuală?

Încă nu am găsit ceva care să mă pasioneze.

Te văd că eşti tristă şi dincolo de frumuseţea ta transpare un aer de nemulţumire. Ce te nelinişteşte în societatea de azi?

Scandalul de zi cu zi, incompetenţa. M-am înfuriat înfiorător deunăzi, când o publicaţie căreia din igienă nu vreau să-i rostesc numele s-a apucat să scrie despre mine şi despre familia mea nişte aberaţii, nişte mizerii. M-a apucat o greaţă şi o furie pentru că mi-am dat seama că nu am pe cine să mă supăr, pentru că articolul era sub nume fictiv. Asta mă scârbeşte la ora actuală în România: jegul în care trăim, adică de care trebuie să ne ferim, dar nu putem... Nu se poate să pui pe aceleaşi pagini numele meu alături de vreo oareşce Barbie-tunată a cărei singură competenţă este că a divorţat pe media şi pe Facebook!... Nu mai există acea departajare între valori şi de vină sunt şi televiziunile, care au venit cu ştiri oribile, cu informaţii de doi bani. Şi probabil că timp de peste 20 de ani, citind aceleaşi porcării în presă, văzând aceleaşi programe de televiziune s-a schimbat ceva în mentalitatea românului. Din păcate, mulţi ziarişti consideră că scandalul face bine. Că numai aşa capeţi audienţă. E fals! Ba nu, e stupid!

În timpul filmărilor la Hedda Gabler

Dacă am întoarce timpul înapoi şi ai avea aceeaşi vârstă pe care o aveai atunci, te-ai mai întoarce din Statele Unite?

Acum cred că nu m-aş mai întoarce. E pentru prima dată când o gândesc, o mărturisesc. Sunt uimită de felul în care s-au deteriorat bunul-simţ românesc, temeinicia relaţiilor interumane şi felul în care sunt trataţi oamenii de cultură. Atunci când eu m-am întors exista un altfel de respect şi un fel de reverenţă faţă de Artişti. Nu ajunsese să fie media atât de invadată de scursuri, nu ajunsese să intre cu picioarele şi cu bocancii în viaţa ta fiecare neisprăvit care se consideră jurnalist şi care nu are de fapt nicio competenţă.
Eu atunci, odinioară, de fapt m-am întors la rădăcini, mi-era necesar. Mi-era dor de părinţi şi de fratele meu, nu numai de bărbatul căruia voiam să-i fac un copil… Nikita seamănă cu Dominic ca două picături de apă. Însă deja mă gândesc că el, Nikita de 17 ani, merită o ţară mai bună.

“Trebuie să ştii să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”

Ilinca Goia în spectacolul Vrei să mori în locul meu?

Ce rol a jucat destinul în viaţa ta?

Trăiesc cu senzaţia că întâlnirile fundamentale, creatoare, au fost mâna destinului. Aceste întâlniri s-au petrecut pentru că a vrut Dumnezeu şi pentru că am fost atât de deşteaptă să le întâmpin. Destinul trebuie şi el recunoscut, hrănit, aşa fel încât să nu treacă de partea trăită decât aurul pur şi curgător.

Cu alte cuvinte, “trebuie să ştii să-ţi porţi crucea”. De altfel, Maşa din “Trei surori”, pe care ai interpretat-o, atunci când îşi deschide inima în faţa iubirii, spune: “Eu cred că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel puţin să şi-o caute… Altminteri, existenţa lui e goală…. Să trăieşti şi să nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc copiii… de ce sunt stelele pe cer? Ori ştii pentru ce trăieşti, ori toate pe lume sunt fleacuri… nimicuri”. Eşti un om credincios?

Da, chiar mistic aş spune, nu bisericos, ci credincios. Zic eu, trebuie să ştii să-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Uite, la mine în camere tot timpul candela este aprinsă şi de fiecare dată când aprind lumânarea încep prin a-i mulţumi şi uneori da, mă închin ca să mă rog (ca să cer) Celui de Sus sănătatea celor dragi mie. Chiar zilele acestea tata a trecut prin momente grele, grele. Şi de mult timp cred că nu am greşit când m-am întors la ei, să am grijă de ei, să-i ocrotesc. Sau măcar să fiu mai aproape. Şi tata ştie asta.

Manya, din Femeia visurilor

Cum reuşeşte un actor să se dăruiască scenei, să zâmbească, să-şi găsească echilibrul interior când trece în viaţa de zi cu zi prin momente dramatice?

Rolul, masca sunt pentru mine binefăcătoare. Mama mea a fost operată pe inimă în 2010. O zi cumplită care a început la şase dimineaţa, iar seara aveam de jucat în “Tectonica sentimentelor”. Simţeam că mă prăbuşesc, întrucât personajului pe care îl interpretam îi moare mama la sfârşit. Mă gândeam numai la mama, care era la terapie intensivă, şi mă întrebam cum voi reuşi să ies din viaţa mea. Rolurile te ajută să te desparţi un pic de tine, să nu fii atât de egocentrist. Să te dezvolţi şi în afara ta.

Şi cred că toate astea le faci şi pentru că eşti născută în zodia Peştilor, iar aceştia sunt nişte oameni foarte miloşi şi foarte impresionaţi de suferinţa altora. Ai această calitate rară, să veghezi ca un înger asupra familiei.

Sunt obsedată de sănătatea celor dragi mie. Dincolo de acest laborator care este teatrul, mă interesează ca la urmă spectatorul să plece cu un fel de morală care să-l lumineze cumva, să-i aducă bucurie în suflet, să-l liniştească. Poate caut prea mult perfecţiunea în vremurile în care trăim.

Ilinca Goia în recentul spectacol Vrei să mori în locul meu?

Cum simţi aplauzele publicului atunci când îngerul te atinge cu aripa lui şi ce simţi atunci când ai avut un eşec?

Succesul şi eşecul sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Din fiecare mă străduiesc să-mi iau învăţătura cuvenită.

Cum convieţuiesc doi oameni cu aceeaşi profesie?

Pentru noi a fost important că avem aceeaşi meserie şi aceeaşi respiraţie. Dar, desigur, există şi ritmuri diferite în viaţa fiecăruia. Dar iată că de 18 ani avem o solidă comunicare. Băiatul nostru Nikita, care este în clasa a XI-a la secţia de pian a Şcolii de Muzică, care a respirat acest aer al teatrului, a jucat alături de Rebengiuc, de Dan Puric şi, recent, chiar şi în “Hedda Gabler”. Mă laud şi am de ce. Este foarte talentat şi “experimentat” atât pe scenă, cât şi în muzică, dar nu ştiu dacă va alege una din aceste profesii. Are o inteligenţă emoţională şi afectivă “beyond average”, cum se spune, dar în acelaşi timp este foarte critic cu el însuşi. Dacă va alege Teatrul, mărturisim dinastia Dembinski.

Când ai o picătură de timp, unde îţi place să fugi?

Cu mare tristeţe vă spun că n-am. Muncesc enorm şi prea... N-am avut o vacanţă de mult. Mi-am creat o mansardă în care să am momente în care să stau cu mine însămi. Dar nici de ea nu mai apuc să mă bucur. Casa de la ţară a tatii, tot pentru recreere a făcut-o, nici de ea nu mă pot bucura cât aş vrea. Mi-ar plăcea să-mi iau o vacanţă şi să plec peste mări şi ţări o lună de zile… Îmi încarc în schimb bateriile atunci când dansez.

Spune-mi o replică dintr-un spectacol care îţi este mai aproape de suflet în acest moment.

“Ce nu fac eu pentru dragoste?”

La ce visezi?

La dragoste, fireşte!