Prin pictură, caligrafie, laviu, Chu Teh-Chun, aparţinând mişcării abstracţiei lirice, a ajuns, cu forţă şi seninătate, dincolo de simplul dialog între arta tradiţională chineză şi tendinţele picturale ale Occidentului.
„Am venit la Paris în primăvara anului 1955 pentru a găsi răspunsul la o aspiraţie profundă. Ar fi trebuit să-mi descopăr aici propriul drum, graţie cunoaşterii şi practicii picturii occidentale.” Aşa s-a prezentat Chu Teh-Chun în discursul introductiv de la Academia de Arte Frumoase în 1997, la 40 de ani după sosirea în Franţa şi 20 de ani după ce obţinuse cetăţenia franceză.
Din anul 1960, câţiva critici şi intelectuali percepuseră forţa specială a artei sale care scăpa categoriilor tradiţionale ale picturii. Astfel, se putea citi în numărul de primăvară din 1963 al prestigioasei reviste de artă „Cimaise”, într-un articol semnat de Georges Boudaille: „O poezie subtilă, dar persistentă, se naşte din armonia intimă care domneşte între spectacolul pe care ni-l oferă tabloul şi emoţia pe care o sugerează”.
Momente de veselie
A plecat către Franţa în 1955. Nu era singurul. Mult timp, Franţa a fost una dintre destinaţiile visate de artiştii Imperiului de Mijloc. Dar dacă, în anii '20, un prim val s-a instalat în Montmartre, au trebuit să vină anii '50 pentru a sosi batalioane de tineri pictori chinezi. Vânaţi în ţara lor de incertitudinile politice, toţi au visat să ajungă în Occident, care era pentru ei sinonim cu libertatea. Aici îi aştepta o surpriză: tehnicile în ulei pe care le cunoşteau puţin, antagonismul absolut între rigorea scriiturii în tuş, pilon al picturii clasice chineze, şi imperativele uleiului. Culorile saturate, dimensiunile impunătoare ale pânzelor, varietatea infinită a stilurilor au fost daruri pe care ei au trebuit să le integreze şi să le experimenteze, ba chiar mai mult, să le depăşească.
În 1979, scriitorul şi criticul Hubert Juin îi consacra o monografie, notând: „Pictura lui Chu Teh-Chun nu cere o lectură, ci provoacă o contemplare”.
Când vine seara
10 de ani mai târziu, odată cu venirea noilor colecţionari şi artişti chinezi pe piaţa de artă, cota lui Chu Teh-Chun a explodat. Ca şi Zao Wou-Ki, este considerat un maestru şi un simbol de către compatrioţii săi. Cu un sfert de secol înainte, artistul exilat găsea în abstracţionism drumul care i-a permis să ajungă dincolo de sinteza, prea evidentă în ochii lui, între arta tradiţională chineză şi abstracţia occidentală.
Un studiu bine documentat despre dialogul dintre arta tradiţională chineză şi tendinţele Occidentului în opera lui Chu Teh-Chun este realizat de Damien Sausset în catalogul expoziţiei de la Pinacoteca oraşului Paris.
Repere biografice
Lumina captivă
Chu Teh-Chun s-a născut în 1920 la Baitou Zhen, în provincia Anhui. Cel mai mic dintre cei trei fii ai familiei, a crescut într-un mediu intelectual. Tatăl şi bunicul lui, amândoi medici, i-au transmis pasiunea picturii tradiţionale chineze, pe care o colecţionau. Băiatului îi plăcea mai ales să rătăcească în peisajele colinare din împrejurimi. În 1935, când a împlinit 15 ani, a intrat la prestigioasa şcoală de artă din Hangzhou, unde tendinţele exotice şi barbare venite din Occident erau tolerate. L-a îndrumat maestrul Lin Fongmian, pe care l-au venerat generaţii de studenţi, printre care şi Zao Wou-Ki.
Oglinda iluziei
Chu Teh-Chun a cultivat la început un stil tradiţional, pe care numai cei mai studioşi reuşeau să-l stăpânească. Trebuia să repete de o mie de ori aceleaşi mişcări, până să simtă că braţul, cotul, articulaţia mâinii sunt un tot, pentru a ghida un gest definitiv ce excludea orice revenire. Pensula devenea o prelungire a corpului şi a spiritului. Pentru că golurile valorează tot atât cât ceea ce trebuie trasat pe hârtie. Este vorba despre energie, de capacitatea de a demonstra într-o unică trăsătură de pensulă că natura şi poezia sunt unul şi acelaşi lucru. De aici, şi pasiunea lui, niciodată dezminţită, pentru Wang Wei, pictor din dinastia Tang (secolul al VIII-lea).
Suflul care eliberează materia
Dar hazardul l-a plasat în secţia de pictură occidentală. În iunie 1937, izbucnirea războiului chino-japonez a constrâns şcoala la exod, la 4.000 de kilometri către vest, până la Chongqing. Această etapă a fost ocazia de a descoperi şi studia peisajele grandioase care l-au inspirat.
Ivirea zorilor
În 1941, Chu Teh-Chun îşi obţine în mod strălucit diploma şi, trei ani mai târziu, este titularizat profesor la Univesitatea din Nanjing, retrasă şi ea la Chongqing. Cariera lui părea lansată. În 1947, pe drumul de întoarcere în provincia sa natală, a traversat cheile fluviului Yangtze Jiang, a căror frumuseţe l-a îndemnat să studieze legăturile între pictură şi natură, după exemplul maeştrilor Tangt şi Song.
Materia dominantă
În 1949 s-a instalat la Taipei şi a devenit profesor la Universitatea Normală Naţională, trebuind să predea pictura occidentală. Călătoria către Occident i s-a părut obligatorie, cu atât mai mult cu cât situaţia politică şi economică din China devenise critică.
Prima expoziţie individuală o are la Taipei în 1954. În anul următor pleacă la Paris, unde primeşte Medalia de Argint la Salonul Artiştilor Francezi. Prima expoziţie personală în Franţa o deschide în 1958, la Galeria Hauts-Pavées, unde vinde mai multe opere. Semnează la Galeria Legendre un contract de exclusivitate pentru şase ani. În 1961 se bucură de un succes internaţional. Expune la Ierusalim, Atena, Pittsburg, la Bienala de la Sao Paolo.
Izvoarele nopţii
În 1979 apare prima monografie despre opera sa, scrisă de Hubert Juin, şi i se acordă cetăţenia franceză. În 1982 are o expoziţie personală la Muzeul „André Malraux” din Le Hâvre. În 1987, prima retrospectivă la Muzeul Naţional de Istorie din Taipei. Urmează o perioadă cu expoziţii itinerante, organizate în marile muzee din lume. În 2001 este numit Cavaler al „Palmes Academiques”, iar apoi, Cavaler al „Legiunii de Onoare”. În 2003 inaugurează „Symphonie festive”, un tablou monumental de 7 metri comandat pentru Opera din Shanghai, care este prezentat apoi publicului parizian în foaierul Operei Garnier.
Vedere către strada A
Gloria îi este asigurată prin nenumăratele expoziţii de la New York, unde este distins cu „Ordinul Naţional de Merit”. Apoi primeşte la Luxemburg „Medalia de Aur”, „Meritul European”, îi este conferit de Muzeul Regal din Tokyo, iar „Medalia de Aur” o primeşte la Madrid. Deschide un nou drum prin colaborarea cu Manufactura Sèvres. În ultimii doi ani a avut expoziţii la Macao, la Universitatea din Hong Kong, la galeria „Feast” din Hong Kong şi la Galeria „Desharte”, tot din Hong Kong.
Chu Teh-Chun, farmecul picturii
Chu Teh-Chun, Simfonie festivă
Primele opere ale tânărului pictor au fost peisajele pe care le realiza în ţara natală cu alte mijloace. Instalat împreună cu noua sa parteneră, Tung Ching-Chao, artistă şi ea, în Cartierul Latin, s-a înscris la Academia „La Grande Chaumière”. A vizitat Luvrul, s-a dus apoi la Madrid, unde a fost uimit văzându-l pe Goya la „Muzeul Prado”, iar la Toledo a avut o revelaţie care l-a marcat: opera lui El Greco. După aceea, a apărut o evidenţă: Nicolas de Staël. Retrospectiva de la „Muzeul de Artă Modernă” din Paris, din 1956, l-a bulversat nu numai prin forma sa abstractă, care se îmbina cu realul, dar mai ales pentru libertatea ce caracterizează stilul artistului. Aşa încât el s-a hotărât ca libertatea să fie suverană, deşi câteodată a început să experimenteze noi tehnici. Prima sa pânză nonfigurativă o prezintă un an mai târziu la Salonul „Comparaisons”.
Vase pictate influenţate de Sevres
De multe ori, operele sale se pot citi ca peisaje. Nimic nu este mai adevărat, dar nici mai fals. Complexitatea câmpului colorat, intruziunea simultană în planurile compoziţiei, refuzul de a stabili limite se percep ca o reînviere a amintirilor sale din China. De multe ori, el nu ezită să afirme: „Din când în când mă simt mai mult chinez”. Dar aşa cum apreciază Pierre Cabanne, „Chu Teh-Chun aparţine unei generaţii în care reprezentarea realului nu a fost direct identificată, întrucât pictorul acordă prioritate esenţei şi, s-ar putea spune, ideilor lucrurilor”. De aici, această formă a abstracţiei, supleţea în curbele colorate, eliminarea liniei. Şi titlurile sunt abstracte: „Cristaluri fluide”, „Lumina captivă”, „Jocuri imateriale”. El aranjează fără risc câteva culori pe care le utilizează, roşu intens, verde intens, albastru intens, pe care le amestecă pe paleta sa. Cu precizia unui caligraf, citeşte teluricul, dar şi cosmicul. Liricul şi misticul, masculinul şi femininul, lumina şi obscurul care nu încetează să evoce ancestralele filosofii orientale.
O alchimie perfectă între real şi imaginar, între vis şi poezie
Chu Teh-Chun, Întâlnire
Şocul îl reprezintă 1956, când, în marea expoziţie „Nicolas de Staël”, de la „Muzeul Naţional de Artă Modernă”, i se trezeşte gustul pentru abstract. În 1960, la a doua expoziţie pariziană, el prezintă opere abstracte în galeria „Legendre”, declarându-se „mai mult sentimental decât raţional”. Realizează cu artă o alchimie între trecut şi prezent, între real şi imaginar, între formă şi non-formă. Sub pensula sa amintirile peisajelor din tinereţe renasc în întâlnirea cu planurile colorate şi cu tonalităţile un pic surde, cu râurile, cu vârfurile vertiginoase, cu cerurile şi ceaţa.
Vas din porţelan pictat de mână
Chu Teh-Chun consideră pictorul ca un demiurg participând la crearea lumii, găsind în abstracţie spaţiul necesar cosmogoniei.
Adesea el mărturiseşte: „Abstractul a rămas pentru mine un limbaj esenţial, care te transformă şi te îmbogăţeşte la nesfârşit pentru a comunica experienţa şi contemplaţiile trăite”.
Vas rectangular
Privind ansamblul producţiei sale, se impune cu siguranţă faptul că este un mare colorist care excelează în arta nuanţelor, deşi utilizează puţine culori. Apoi, cu magie, amestecul operează şi totul devine o simfonie. El contemplă frumuseţile naturii şi, într-un gest liber, culoarea explodează şi traduce cu mare sensibilitate sentimentele, emoţiile. În toate aceste tonalităţi subtile de alburi, griuri, bejuri, dar şi culori violente, toate într-un vârtej de roşu aprins, de galben auriu, de verde strălucitor, de albastru profund. Desigur, el are şi tablouri monocrome, aşa cum se poate vedea în „Poéme Bleu”. Altele, din contră, rivalizează prin îndrăzneală cu juxtapuneri. Dar, la final, totul este armonie. În uleiul pe pânză „Le Point du jour”, în care domină verdele albastrul şi roşul, totuşi este o lumină albă care uneşte aceste tonuri, caldul cu recele, claritatea cu umbra, în aşa fel încât face să vibreze ansamblul. Pictura lui Chu Teh-Chun este vie. Prin jocurile de transparenţe sau de materie, prin gestul pensulei care mângâie parcă pânza în volute lejere sau prin tuşe apăsate, artistul evocă forţa naturii. Atât vântul, cât şi apa, pământul şi cerul, aurorile şi crepuscurile, seninătăţile şi furtunile. Prin forţa expresivă a culorilor, pictorul transcende realitatea şi aduce privitorul către alte teritorii, cele ale imaginarului, ale visului şi ale poeziei. El utilizează puţine culori, aşa cum aminteam, dintre care roşu, verde şi albastru, pe care le amestecă pe paletă.
Muzică şi caligrafie
Prezenţă hibernală
„Chu Teh-chun nu este un mistic. El nu crede în niciun Dumnezeu, ci doar în puterea muzicii, a literaturii, a poeziei chineze, surse de inspiraţie majore în arta sa. Cuvintele poeţilor îi dictează culorile, atmosfera pe care el le traduce pe pânze. Fiecare tablou este, în maniera sa, un poem. Forţa picturii sale se naşte de asemenea din linişte, din lecturile şi momentele intime împărţite cu gândurile celor vechi”, scrie Guillaume Morel. Printre poeţii săi preferaţi figurează Li Po, Mong Hao Ran, Tu Fou, Han Yu, Tou Mou. Li You, fără a-i uita pe Sou Zhi şi Wang Wei, mari figuri ale vârstei de aur a poeziei chineze. Pierre Cabanne, într-un frumos text, aprecia: „Acest artist atribuie primele expresii ale libertăţii şi purităţii limbajului poetic şi redă cu mare sensibilitate raporturile omului cu frumuseţea creaţiei”. Poezia erupe în arta sa, dar o şi hrăneşte. Tablourile nu conţin imagini ale naturii, ci ele sunt o oglindă a celui care le priveşte.
Germinaţii
În China, caligrafia se află la originea artei, aşa cum în Occident a fost desenul. Chu Teh-Chun a învăţat în tinereţea sa această artă ancestrală a scrierii. Pentru o scrisoare, în China era necesar să scrii foarte scurt. Pensula, piatra, hârtia şi tuşul simbolizau cele patru comori ale unei scrisori, deoarece „kalligraphos” semnifica în limba greacă „frumoasă scriitură”, iar bogăţia ideogramelor chineze permitea de a revela personalitatea şi de a exprima sentimentele. În această artă este nevoie de o foarte mare agilitate, de un gest rapid şi precis. Se stabileşte astfel între artist, pensulă, tuş şi hârtie o extraordinară complicitate, comparabilă cu aceea a unui muzician cu instrumentul său. Îi plăcea să spună: „Caligrafia injectează multă vigoare în pictură, dar şi multă rigoare, în aşa fel încât fiecare poate să-şi exprime personalitatea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu