Daca ai vazut totusi porumbeii

Abia ce au mijit zorile şi incepem să fugim: să prindem ideea ce ne-a insoţit si tulburat somnul,

fugim să ne dovedim dreptatea, fugim să ne implinim aspiraţiile, fugim să dam energie motorului ce împinge viata, ce ne intreţine iubirea.

 

Ne intâlnim în goana noastră cu tot ce ne dorim şi am putea pierde din lipsa vitezei noastre neadaptate, prea mică uneori, poate sufocantă alteori.

Cum poţi să-ţi închipui, de pildă, un oraş fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, apropiat nefiintei? Acolo schimbarea anotimpului se citeşte doar de pe cer..

. 

Daca ai văzut totuşi porumbeii, vei fugi din nou să-i păstrezi, să le întinzi o mână unde să se oprească o secunda din zborul lor. Uneori aceştia depăşesc viteza ta si intră în altă dimensiune, străină ţie, atrăgătoare totuşi. Acolo este misterul. Avem mereu nevoie de un mister pe care să-l descoperim. Uneori el este doar un chip care deşi îl căutăm dintotdeauna cu disperare, nu-l întrezărim mai mult de-o clipă. Alteori misterul este o voce fără chip, imaginată si dorită care-ţi înseninează sufletul. Şi atunci poţi pentru o clipă să te opreşti din fugă, să-ţi tragi sufletul şi să te bucuri de fericirea ce te cuprinde. Dar ea, fericirea este ca o capodoperă; la cea mai mică eroare se denaturează, cea mai mică şovăială o modifică, cea mai mică lipsă de fineţe o sluţeşte, cea mai mică prostie o amorţeşte. Şi atunci, începi din nou să fugi, urmărind păsarile care cunosc misterul şi calea.

Gabriela Nicolescu