Traducere // Translate

Cazul Nicolae Breban




Din „Cultura“, iata o ampla dezbatere pe marginea cazului Nicolae Breban.
Ca prim episod (si totodata ca pretext, cauza, chiar ca punere în context etc.) publicam Sentinta civila nr. 4430, data în sedinta publica de la 02.07.2012, în Dosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS cerea Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de „colaborator al Securitatii“ în cazul lui Nicolae Breban. Sentinta a fost primita de Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013, la peste circa 9 luni dupa pronuntare. Între timp, a vazut lumina tiparului cartea „Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii“ (Editura Polirom, 2013), semnata de Gabriel Andreescu, în care
se arata, în baza lecturii celor 13 volume din Dosarul Breban de la ACNSAS, ca N. Breban nu a fost colaborator al Securitatii: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudatenie, ce contorsionari umane povestesc documentele despre viata lui Breban. Inclusiv «minunea» ca nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situatii care puteau sugera contrariul“.
În reproducerea documentului care urmeaza, redactia pastreaza erorile de redactare.
În numerele viitoare din „Cultura“ urmeaza sa publicam texte de Sergiu Andon, Aura Christi, Paul Goma, Virgil Nemoianu, Virgil Tanase, Basarab Nicolescu, Augustin Buzura s.a. Invitam specialistii în domeniu, colegii de breasla, membri ai Academiei Române si ai USR, sa se pronunte pe marginea acestui caz.

Dosar nr. 3084/2/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A VIII-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
SENTINTA CIVILA NR. 4430
SEDINTA PUBLICA DE LA 02.07.2012
Completul constituit din:
PRESEDINTE -
MIRELA MONICA CIOBOTARU
GREFIER – CRISTIAN ISTRATE
Pe rol solutionarea actiunii în contencios administrativ promovata de reclamantul CONSILIUL NATIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITATII în contradictoriu cu pârâtul BREBAN NICOLAE ALEXANDRU, având ca obiect constatarea calitatii de lucrator/colaborator al securitatii.
Dezbaterile în cauza au avut loc în sedinta publica din 18.06.2012, fiind consemnate în încheierea de sedinta de la acea data, care face parte integranta din prezenta sentinta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronuntarea la data de 25.06.2012 si apoi în data de astazi, 02.07.2012, când în aceeasi compunere a hotarât urmatoarele:

CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 3084/2/2011 la data de 04.04.2011 reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii a solicitat sa se aprecieze asupra calitatii de colaborator al Securitatii în ceea ce priveste pe pârâtul Breban Nicolae Alexandru în temeiul prevederilor art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 293/2008.
În motivare reclamantul a aratat ca pentru colaborarea prin furnizare de informatii trebuie îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
1. Informatiile furnizate Securitatii, indiferent sub ce forma, sa se refere la activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.
Sub acest aspect, a relevat reclamantul semnalarile facute de pârât, prin convorbirile telefonice derulate între acesta si generalul de Securitate Nicolae Plesita (la acel moment detinea functia de prim – adjunct al ministrului de Interne), ale caror transcrieri au fost identificate în volumul 10 al dosarului fond informativ nr. I 6625 (cota C.N.SAS.) si sunt datate 18.02.1977, 21.02.1977, respectiv 22.02.1977, respectiv: nota de transcriere a convorbirii pârâtului cu generalul Plesita din 18.02.1977: „“BALTAG“, ora 14.09 chemat; nota de transcriere a convorbirii pârâtului cu generalul Nicolae Plesita din 21.02.1977: „“BALTAG“, ora 11.10 chemat; nota de transcriere a convorbirii pârâtului cu generalul PLESITA din 22.02.1977: „“BALTAG“, ora 14.09 cheama (n.n. pârâtul telefona generalului).
A mai aratat reclamantul ca retine ca material probator în sustinerea actiunii semnalarile pârâtului, consemnate în Raportul ofiterului, datat 30.09.1982.
Subliniind definitia legala a sintagmei de colaborator al Securitatii, reclamantul a aratat ca legiuitorul a dat o forta probanta egala atât notelor olografe provenite de la persoana verificata, cât si „relatarilor verbale consemnate de lucratorii Securitatii“. Sintagma „indiferent sub ce forma“, cât se poate de elocventa în acest sens, arata, în primul rând, faptul ca niciuna dintre cele doua modalitati de evidentiere a informarilor furnizate Securitatii – informatiile retinute în materialele olografe provenite de la persoana verificata sau cele furnizate verbal si retinute în rapoartele lucratorilor Securitatii – nu se bucura de un tratament privilegiat.
De asemenea, formularea „indiferent sub ce forma“ demonstreaza ca o astfel de informatie are valoare probanta în mod independent, nefiind necesara coroborarea acesteia cu datele provenite din alt înscris sau rezultate din administrarea altui mijloc de proba.
A precizat reclamantul faptul ca între metodele de lucru ale Securitatii se regaseste asa-numita „contactare“, identificata si în cazul de fata. Aceasta era o metoda mult mai eficienta decât o recrutare sau o urmarire propriu-zisa. Rolul pe care 1-a avut aceasta tehnica în munca de culegere de informatii este unul major, deoarece astfel se obtineau informatii importante prin care se puteau schimba destinele unor oameni, se produceau delatiuni grave. Pe de alta parte, persoanele aflate în contact, care, de cele mai multe ori, aveau un anumit statut social, erau folosite de catre Securitate pentru a exercita „influentarea pozitiva“ a altor persoane urmarite de structurile represive ale statului de la acea vreme. Ceea ce este relevant în aceasta situatie, este faptul ca, indiferent de forma în care s-au furnizat informatiile, acestea au avut o importanta deosebita în munca de Securitate.
Pârâtul este titularul dosarelor fond informativ nr. I 6625 si I 187868, precum si ai dosarului fond SIE nr. 8680. în perioada 1972 – 1988, acesta s-a aflat în atentia Securitatii pentru „manifestari ostile si relatii suspecte cu cetateni straini“ si a avut numele conspirativ de urmarit „BALTAG“; în anul 1972, în timpul unei calatorii în strainatate, la Festivalul de Film de la Cannes, a demisionat din functiile detinute în tara si a dat „o serie de interviuri cu caracter calomnios la adresa partidului si statului“; în cursul aceluiasi an, a revenit în tara, fiind urmarit pentru „clarificarea pozitiei fata de politica partidului si statului“. A învederat reclamantul faptul ca sub cotele arhivistice amintite, se regasesc documente care certifica faptul ca, în supravegherea pârâtului, organele de Securitate au folosit aproape toate masurile specifice activitatii acestora: dirijarea retelei informative, filajul, interceptarea corespondentei si a convorbirilor telefonice, dar si ambientale, etc.
În legatura cu acest aspect, este total lipsit de relevanta în cazul dedus judecatii, deoarece acesta nu este cauza de exonerare în stabilirea calitatii de colaborator al Securitatii, acestea fiind expres si limitativ prevazute de lege. Mai mult, arata reclamantul, tocmai ca urmare a interceptarii convorbirilor telefonice ale pârâtului de catre Securitate, în transcrierea acestora au fost identificate aspectele de care întelege sa se prevaleze în prezenta actiune.
Drept urmare, toate informatiile furnizate de catre pârât si pe care întelege sa le foloseasca în probatiunea cazului de fata fac referire la atitudini si manifestari potrivnice regimului.
Pentru argumentele expuse, prima conditie impusa de legiuitor în constatarea calitatii de colaborator, este asigurata.
2. Informatiile prevazute la punctul 1 sa vizeze îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Si aceasta conditie este asigurata deoarece, nu se poate retine ca furnizarea unor informatii de asemenea natura nu a fost facuta constient, având reprezentarea clara a faptului ca relatari ca cele prezentate anterior nu ramâneau fara urmari. Altfel spus, prin furnizarea acestor informatii, pârâtul a constientizat ca asupra persoanelor la care s-a referit în delatiunile sale se pot lua masuri de urmarire si verificare (încalcarea dreptului la libera exprimare si a dreptului la viata privata), si, prin urmare, a vizat aceasta consecinta.
În sustinerea concluziilor formulate, reclamantul a citat din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România aspectele legate de metoda de lucru a organelor de Securitate în mediul Arta – Cultura: „O categorie distincta în ierarhia celor care alcatuiau reteaua informativa o constituiau sursele nerecrutate, adica sursele speciale provenite din rândul oamenilor de cultura, al persoanelor cu functii oficiale si al membrilor de partid. Asa cum am aratat, în primii ani de functionare a Securitatii, din rândul acestora din urma se recruta „elita“, adica rezidentii si informatorii, fiind înscrisi în evidente si utilizati fara nici un fel de restrictii. Dupa emiterea Hotarârii C.C. al P.C.R. nr. 119 din 16 martie 1968, pentru recrutarea si înscrierea în evidente a informatorilor „proveniti din rândul oamenilor de stiinta, arta si cultura sau cei ce intra în nomenclatura organelor de partid (desi nu sunt membri de partid)“, avizul introducerii în retea intra exclusiv în sarcina sefilor directiilor centrale si teritoriale sau a loctiitorilor acestora, precum si a sefilor de servicii independente. Semnificatia acestei avizari la nivel foarte înalt tine în principal de cerinta unei mai mari conspirativitati privind infiltrarea mediilor politice si profesionale speciale: sursele membri de partid, persoanele cu functii de conducere sau oamenii de cultura se recrutau de catre ofiteri cu grad superior, erau dirijati catre obiective urmarite prin actiuni supravegheate de conducerea unitatii si mai ales erau introdusi în retea numai cu acordul prealabil al factorilor politici, în speta, al conducerii de partid la nivel central sau local. /…/. În rest, regulile muncii operative erau aceleasi: „punctarea“ si studiul în vederea recrutarii, stabilirea în concret a sarcinilor pe care sursa le avea de rezolvat, analizele si evaluarile periodice erau identice.
Valoarea informatiilor primite de la o sursa speciala era direct proportionala cu reputatia profesionala, prestigiul social si credibilitatea persoanei. O dovada a tratamentului preferentia acordat de Securitate informatorilor membri de partid sau surse speciale o constituie faptul ca acestia nu erau obligati sa semneze un angajament sau sa furnizeze informatii în scris. Relatia cu ofiterul nu debuta niciodata de pe pozitii de forta, metoda constrângerii nu putea fi folosita, întâlnirile aveau loc de comun acord, iar informatiile puteau fi furnizate verbal, caz în care ofiterul întocmea rapoarte informative detaliate. Acest tip de document consemna cu maxima acuratete activitatea surselor speciale, având prin continut o valoare similara notelor informative obisnuite, dar prezentând în plus avantajul ca asigura conspirarea perfecta a informatorului fata de alti ofiteri operativi care ar fi avut acces la informatiile obtinute. Supravegherea mediului cultural, în special a celui literar si artistic, a presupus introducerea în retea a unor surse de rang înalt, în mare parte membri de partid, dirijate în mediul lor profesional mai ales în scop preventiv. Daca în alte medii informatorii erau instruiti astfel încât sa se asigure cunoasterea în profunzime a starii de fapt, în mediile protejate (arta, cultura, presa, învatamânt, culte, justitie si sanatate) ei aveau ca sarcina principala prevenirea unor situatii indezirabile pentru regim; aparitia de lucrari literare sau stiintifice „cu continut necorespunzator“ sau „interpretabil“, transmiterea de manuscrise în strainatate, schimbul de publicatii sau de informatii cu colegi de breasla din afara tarii, redactarea unor texte cu caracter protestatar (memorii, petitii, scrisori deschise), initierea oricaror forme de disidenta etc. Informatorii din mediile protejate primeau sarcini mult mai complexe din partea ofiterilor de legatura, functionând, în special dupa desfiintarea Directiei Generale a Presei si Tipariturilor, ca veritabili agenti ai cenzurii: obtineau informatii despre proiecte editoriale, despre textele în curs de redactare sau de aparitie, sustrageau manuscrise din redactii pentru a permite Securitatii o lectura în avanpremiera, recenzau în note informative extinse operele confratilor, recomandându-le sau, dimpotriva, semnalând mesajul lor îndoielnic (pasaje obscure, trimiteri ideologice subversive, „sopârle“), modificau planurile editoriale dupa indicatiile ofiterilor, propuneau retragerea de manuscrise sau tiraje întregi din circulatie si mai ales duceau munca de lamurire pe lânga cei urmariti. Actionând ca agenti de influenta în cadrul breslei, sursele speciale îndeplineau sarcina principala a Securitatii în mediile protejate, si anume prevenirea opozitiei deschise fata de regim si obtinerea unor produse culturale perfect integrate, ideologic. Frecvent, recrutarea informatorilor din rândul oamenilor de cultura avea ca unic scop influentarea pozitiva a unei persoane suspectate ca pregateste texte cu continut ostil sau interpretabil, memorii adresate autoritatilor, scrisori deschise catre institutii din tara sau din strainatate, lucrari de sertar, proiecte artistice neautorizate oficial (chiar si in rândul miscarii artistice de amatori), ori simple teze de doctorat discutabile sub aspect ideologic.
Folosirea surselor informative în mediile protejate respecta principiile de baza ale muncii în retea, cu observatia ca semnarea angajamentului si furnizarea de note scrise nu erau obligatorii: sursele speciale erau si ele verificate periodic prin alti informatori sau prin mijloacele specifice (înregistrari, filaj, controlul corespondentei), dar contactele, legendele si variantele de retragere erau pregatite minutios, cu mai multa prudenta, iar relatia cu ofiterul se construia la un nivel mai degraba protocolar, dupa contacte profesionale repetate la locul de munca“.
În concluzie, informatiile furnizate de pârât au vizat îngradirea dreptului la libertatea de exprimare si libertatea opiniilor, prevazut de art. 28 din Constitutia României din 1965, coroborat cu art. 19 din Pactul International privind Drepturile Civile si Politice, precum si a dreptului la viata privata, prevazut de art. 17 din Pactul International privind Drepturile Civile si Politice.
În drept, au fost invocate disp. art. art. 2 lit. b, art. 3 lit. y, art. 8 lit. a, art. 11 alin. 1, ale Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii aprobata cu modificari si completari prin Legea 293/2008, coroborate cu art. 30, art. 31 alin. 2 si art. 35 alin. 5, lit. a din Regulamentul de organizare si functionare al C.N.S.A.S. adoptat prin Hotarârea nr. 2/2008, precum si pe dispozitiile articolului 112 al Codului de Procedura Civila.
La primul termen de judecata, 12.09.2011, reclamantul a depus la dosar înscrisuri în sustinerea cererii de chemare în judecata.
La termenul din 24.10.2011, pârâtul Breban Nicolae Alexandru a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata pentru urmatoarele considerente:
Reclamantul nu a prezentat la dosar documente relevante care sa justifice calitatea pârâtului de colaborator al securitatii, acuzatiile aduse sunt pentru pretinse fapte petrecute cu aproape 35 de ani în urma neavând corespondent în realitate si fiind lipsite de un real suport probator. Reclamantul scoate din context o serie de discutii la care pârâtul era permanent provocat de catre organele represive ale securitatii si care nu au urmarit în esenta altceva decât compromiterea sa atât în tara cât mai ales în strainatate.
Multe din presupusele convorbiri cu securitatea au reprezentat în realitate transpunerea scriptica a unor veritabile anchete la care a fost supus personal de catre securitate în cadrul cercetarilor dintr-un dosar ce s-a vrut a fi penal, demarat împotriva sa în acea perioada cu intentia declarata de a-1 intimida. Ulterior, dosarul penal a fost închis întrucât conducerea PCR a considerat ca este mai periculos pentru ei sa trimita dupa gratii un scriitor cu dubla cetatenie (româna si germana) ce se opunea public atât în tara cât si în strainatate unor initiative legislative ale regimului din anii 70.
În aceste conditii toata motivarea actiunii s-a construit numai pe câteva note de raport si trei convorbiri telefonice dintre pârât si gen. Nicolae Plesita avute în 1977.
Se reproseaza pârâtului ca ar fi purtat aceste discutii telefonice. Subliniaza pârâtul ca pe generalul Plesita 1-a cunoscut în anchetele demarate de securitate împotriva sa, acesta fiind în atentia securitatii în toata perioada 1972 – 1988 (asa cum arata însasi reclamantul) în petitul actiunii.
Din 1971 pâna în 1989 pârâtul a criticat politica culturala a partidului si statului si a refuzat compromisul de a-si mutila cartile, pentru a le vedea publicate. Lupta sa reala a fost cea cu cenzura, iar securitatea stia sa îl loveasca acolo unde nu te poti apara – refuzând publicarea cartilor în tara. În realitate, urmeaza a se constata ca pârâtul nu a fost un colaborator al securitatii ci un contestatar al acesteia, unul care a luat pozitie oficiala împotriva sistemului si pentru care a fost anchetat, filat, urmarit cu scopul declarat de a îl compromite iremediabil.
Arata pârâtul ca trebuie retinute amenintarile directe sau indirecte la care a fost supus, precum si întrebarile tracasante ale Securitatii pe care oricum nu le putea evita. Cu atât mai mult pârâtul însusi a fost urmarit de organele represive ale statului din 1972 si pâna aproape de revolutie, având nume conspirativ de urmarit „Baltag“.
Pârâtul a fost anchetat si interogat de securitatea regimului comunist în conditiile în care: începând cu anul 1971 si-a dat demisia din functia de redactor sef al României Literare.
În sedinta comuna a Comitetului organizatiei de partid si a Biroului Uniunii Scriitorilor este incriminat faptul ca pârâtul a refuzat întoarcerea în tara, motiv pentru care a fost exclus din rândurile membrilor PCR.
La întoarcerea în tara, desi obtinuse cetatenia germana a fost împiedicat sa mai paraseasca RSR aproape 5 ani de zile.
Securitatea a ajuns pâna acolo încât i s-a pus interdictia pe pasaport de a intra în Franta – fiind nevoit sa foloseasca documentele care atestau calitatea sa de cetatean german.
În perioada 1986 si pâna la revolutie a locuit mai mult in Franta, revenind în tara abia în martie 1990.
Notele de raport fabricate la adresa sa contin inexactitati evidente printre câteva frânturi de adevar, denaturat si acesta de opiniile personale ale securistului ce le-a întocmit. Astfel, documentele din dosarul „BALTAG“ sunt fabricate si toate converg spre aceeasi finalitate – compromiterea sa în mediul: profesional, în Franta si RFG unde statea perioade îndelungate si nu în ultimul rând în plan familial.
Din studiul complet al dosarului de urmarit „BALTAG“ reiese ca cel supus interogatoriilor si întrebarilor securistilor era pârâtul, iar de partea cealalta era supus unui veritabil plan de compromitere atât în tara cât si exil.
CNSAS nu face nicio referire la aceste eforturi conjugate de discreditare a sa ci doar mentioneaza în nota din 1987 ca Securitatea considera ca poate fi folosit în influentarea pozitiva si ca se recomanda si pe viitor compromiterea sa atât în exil, cât si în tara.
Documentele ce se gasesc în Dosarul I 187868 (si de care CNSAS nu pomeneste nimic) arata anvergura si detaliile la care se pretau securistii vremii pentru a-1 discredita si a-1 compromite.
Dupa referirea la contactele pârâtului cu cei din strainatate, la relatiile cu angajati ai Europei Libere etc., planul anunta masuri pentru clarificarea suspiciunilor si neutralizarea activitatii lui „Baltag“ prin compromiterea sa în mediul scriitorilor din tara si din strainatate.
Pe scurt securitatea a lansat zvonuri false care sa consolideze suspiciunea ca N. Breban este un agent al legionarilor în exterior sau în slujba unor servicii de informatii, iar în interior ca fiind colaborator al securitatii.
Securitatea avea urmatorul plan:
1. „înainte de plecarea sa în strainatate vom organiza anumite momente operative care sa întareasca suspiciunea persoanelor din tara mentionate mai sus. Scontam ca cele planificate sa fie preluate si devenind un zvon, sa parvina în strainatate pe canalele normale (cercuri diplomatice, ziaristi, turisti etc.) s…t
Vom selecta dintre cetatenii români, care vor calatori în Occident pe cei care în mod normal vor intra în contact cu vârfurile emigratiei reactionare si vom face sa cunoasca din tara
2. Cunoscând adversitatile dintre „Baltag“ si Eugen Barbu vom stimula aceste adversitati, furnizandu-i ultimului pe cale acoperita, date compromitatoare despre „Baltag“, date pe care Eugen Barbu le-ar putea folosi într-o actiune de defaimare a acestuia în fata scriitorilor.
3. Totul culmineaza cu urmatorul plan securist: (citat din dosarul de urmarit Baltag) „Unor membri ai familiei, concret sotiei lui „Baltag“ vom face sa le parvina aspecte urâte din comportamentul lui „Baltag“, influentându-i totodata sa difuzeze aceasta în mediul scriitorilor. [...] Identificarea tuturor legaturilor de natura intima ale lui „Baltag“ s…t în scopul înstiintarii unuia dintre sotii acestora pentru a-i surprinde la un moment dat, intentionând ca si în acest fel sa se contribuie la compromiterea lui în rândul scriitorilor.
4. În exil compromiterea sa era planificata pâna în cele mai mici detalii. Citat din dosar Baltag „Pe calea unor scrisori expediate dintr-o alta tara de unii „binevoitori“ sa transmitem organelor de politie din cele doua tari (RFG si Franta) suspiciunea ca „Baltag“ ar ti agent al securitatii române, c/ Prin sotia lui „Busuioc“, aflat actualmente în RFG si relatii cu cercurile legionare sa transmitem si acestora „aceasta suspiciune care ar circula în tara“ .
5. Din documentele dosarului „Baltag“ reiese ca securitatea a reusit sa instaleze masuri ITX la domiciliu. Aceste masuri constau în: interceptarea convorbirilor telefonice, controlarea corespondentei si un filaj permanent prin identificarea si verificarea legaturilor subiectului cu exteriorul.
În conditiile în care în acesti ani s-a dat o lupta între teama sa de represaliile securitatii si revolta ‘împotriva acesteia ce încerca prin orice mijloce sa îl „îmblânzeasca“ dar tinând seama si de faptul ca cei din vârful securitatii se temeau la rândul lor de acesta si de rezonanta ideilor sale în strainatate a avut nenumarate discutii cu cei din conducerea PCR ori din conducerea Securitatii.
Referitor la discutiile telefonice cu gen. Plesita, a solicitat pârâtul sa se aprecieze ca acestea reprezinta simple discutii anodine, lipsite de orice importanta si fara consecinte, precum si opinii personale vizavi de talentul ori opera vreunui coleg jurnalist sau scriitor. Aceste convorbiri telefonice, avute în urma cu 34 de ani, nu pot fi asimilate unor fapte care sa vizeze Îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului – respectiv încalcarea dreptului la libera exprimare si a dreptului la viata privata. Acestea nu au urmarit denuntarea unor activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist de catre anumite persoane.
Se insista pe faptul ca pârâtul a solicitat gen. Plesita o viza de America pentru mama prietenului sau Matei Calinescu care 1-a rugat sa intervina pentru a-i scoate mama din România ceausista unde avea de suferit pentru ca fiul plecase în exil.
Din perspectiva „colaborationismului“ cu regimul vremii, episodul amintit nu are absolut nicio relevanta, iar acest aspect se impune a fi clarificat. Stenogramele de mai sus vorbesc în fond despre implicarea sa într-o actiune cu caracter umanitar, sau cel putin astfel reiese din studiul Arhivei CNSAS – nu doar din extrasele si ruperile din context a discutiilor avute permanent.
În cel mai rau caz atitudinea pârâtului poate ridica întrebari asupra stapânirii de sine dar în niciun caz nu constituie politie politica.
Stenogramele în cauza mai înregistreaza declaratii ale pârâtului de genul: „Chiar si Paul Goma a spus ca batrânul sEugen Ionescut s-a scrântit“, „Si-a permis sa ia un ton, fata de tovarasul Ceausescu, inadmisibil pentru … sa discuti asa cu un sef de stat!“ etc. Aceste discutii nu sunt în masura sa aduca vreo vatamare disidentului Paul Goma.
În urma analizarii textelor în cauza a solicitat pârâtul sa se constate ca aceste comunicari telefonice nu sunt de natura sa îndeplineasca nici celelalte cerinte ale legii referitoare la scopul comunicarii acestor date respectiv îngradirea drepturilor sau libertatilor fundamentale ale omului.
Din sustinerile CNSAS reiese ca pârâtul nu numai ca nu a denuntat pe nimeni dar a încercat (uneori cu succes) sa ajute si sa prezinte pe unii colegi scriitori în termeni pozitivi, desi în opinia sa nu aveau talentul si vocatia unor „mari scriitori“.
A mai solicitat pârâtul sa se aprecieze ca nota de constatare nr. Dl/1/473/15-02.2010 nu este sustinuta nici macar de un singur înscris doveditor din care sa rezulte vreun angajament, raport declaratie sau ori ce altceva care sa demonstreze ca ar fi denuntat pe cineva securitatii.
În ceea ce priveste rapoartele cu consemnarile ofiterilor de securitate care îl anchetau sau îl chestionau periodic cu privire la activitatile sale în exil si în tara, a solicitat sa se constate ca cele prezentate de CNSAS în dosar în cea mai mare masura nu au corespondent în realitate.
Inexactitati, informatii false, neconforme cu realitatea, depistate în rapoartele notele informative, delatiunile angajatilor securitatii statului dictatorial, folosite, nejustiticat, tendentios, ca „piese de acuzare“ de catre CNSAS:
Astfel în ce priveste rapoartele privind contactul cu „Baltag“ din 19.06.1972, întocmit si semnat dactilo de col. Tabacaru, din 30.08.1982, întocmit si semnat olograf de cpt Florea Luchian, din 28.08.1983, întocmit si semnat olograf de cpt. Florea Luchian, din 04 08 1984 întocmit si semnat olograf de cpt. Florea Luchian, Nota Raport privind cazul Baltag din 01.06.1972, întocmita dactilo, semnata dactilo si olograf de col. Tabacaru D, Nota Raport privind masurile ce vor fi luate în legatura cu Nicolae Breban din 05.06.1975, întocmita dactilo, semnata dactilo si olograf de It. col. Nicolae Mihai, Nota Raport din 08.07.1977, întocmita si semnata dactilo de lt. col. Nicolae Mihai, acestea contin informatii false, neconforme cu realitatea si niciuna din prevederile O.U.G. nr. 24/2008 nu acopera activitatile reprosate pârâtului.
În sfârsit, în ce priveste declaratia olografa, semnata olograf de catre titular, cu numele real, la 30.08.1974, pârâtul a aratat ca nu a dat nicio declaratie în data de 30.08.1974 cu numele real. Nota urmatoare reprodusa (declaratie din octombrie 1975), de asemenea, vizeaza o declaratie data, detaliu greu de trecut cu vederea în timpul unei anchete.
Referitor la raportul cu propunere de închidere a DUI „Baltag“ din 09.05.1987, lt col Achim Victor, pârâtul a mentionat ca este vorba de o informatie neconforma cu realitatea. La pag. cu nr. 12 p. C, sub rubrica numele conspirativ si perioada utilizarii este notat în mod inadmisibil, „nume conspirativ: neprecizat“. „Perioada 1988 -1989“. A precizat pârâtul ca niciodata n-a avut niciun nume conspirativ, nici în perioada invocata, nici în întreaga sa existenta de romancier prin vocatie.
În legatura cu urmatoarea nota, la aceeasi pagina, 12, la capitolul „Alte documente care descriu relatia cu securitatea“, pârâtul a precizat ca este greu de apreciat daca sub dictatura exista vreun cetatean român care n-a avut relatii cu securitatea.
A aratat pârâtul în concluzie ca toate discutiile nu sunt de natura a îndeplini cerintele legii referitoare la scopul comunicarii, respectiv denuntarea activitatilor potrivnice regimului totalitar comunist si îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Faptul ca la un moment dat si-a exprimat acordul vizavi de politica interna a PCR sau declararea lui Goma si Tudoran drept scriitori minori, sustinerea în fata lui Paul Goma ori Monica Lovineseu ca „nu procedeaza bine când fac declaratii ostile tarii“ nu constituie „denunturi care vizeaza“ afectarea drepturilor si libertatilor fundamentale.
Din niciun material pe care reclamantul îsi întemeiaza actiunea nu rezulta o fapta de natura sa incrimineze pe pârât, cererea reclamantului fiind total neîntemeiata, astfel încât se impune respingerea ei.
În dovedirea celor învederate, pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri precum si orice alta proba va reiesi din dezbateri.
În drept, au fost invocate disp. OUG 24/2008 modificata si completata de Legea nr. 293/2008, art. 115 si urma. C.pr. civ.
La acelasi termen de judecta, pârâtul a depus la dosar un înscris intitulat completare a întâmpinarii prin care s-au relevat în esenta urmatoarele:
1. Nu sunt întrunite conditiile prevazute de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
Potrivit acestui text legal, trebuie întrunite, cumulativ, cel putin urmatoarele conditii:
- persoana în cauza sa fi furnizat informatii;
- informatiile sa fi avut caracterul de denuntare;
- denuntarea sa fi privit activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar;
- activitatile sau atitudinile sa fi fost susceptibile de a viza îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale.
Faptul în sine de a conversa cu un reprezentant al Securitatii, neînsotit de transmiterea de informatii care sa aiba cel putin conditiile sus aratate, nu poate conduce instanta de iudecata la atribuirea calificativului blamant.
Este indiscutabil ca informatia denuntata trebuie sa priveasca acte sau atitudini de o minima gravitate, cu un minim risc represiv. La aceasta idee conduce de altfel si conditia prevazuta de legislatia incidenta de a fi fost vizata îngradirea unor drepturi si libertati.
2. C.N.S.A.S. nu poate eticheta mai represiv decât Securitatea însasi.
Institutia reclamanta a selectat pentru sustinerea actiunii doar 4 documente. Dintre acestea 3 sunt convorbiri cu generalul Nicolae Plesita, purtate în zile succesive, iar al 4-lea este raportul unui ofiter superior de Securitate care, de asemenea, a stat de vorba cu persoana pârâta.
Niciuna dintre cele 4 convorbiri nu a continut informatii cu caracter de denunt vizând îngradirea unor drepturi si libertati. Relatarile pârâtului contineau explicatii ale propriilor comportari si atitudini, precizari privind comportamentul sau civic, interventii în favoarea altor persoane, aprecieri asupra unor fapte sau relatii interumane notorii, fara valoarea de denunt, precum si informatii despre influentarea pozitiva a unor terti (deci favorabile acestora). Niciuna dintre convorbiri nu a continut informatii cu caracter delator si perspectiva represiva, asa cum este prevazut în norma legala ce constituie sediul juridic al materiei.
3. Legislatia deconspirarii nu prevede blamarea agentilor de influenta.
4. Deconspirarea Securitatii nu poate sluji ca pretext pentru limitarea nerezonabila si disproportionata a drepturilor si libertatilor.
5. Persoana pârâta nu a vizat îngradirea unor drepturi si libertati, ci relaxarea exercitiului acestora.
Compromisul de a accepta convorbiri cu generalul Plesita, volubilitatea benigna fata de acesta, aveau, pe lânga scopuri personale identificabile cu libertatea de creatie si 2 scopuri altruiste precise: obtinerea libertatii de circulatie pentru mama carturarului dizident Matei Calinescu (emigrat în S.U.A.) si permisiunea de a publica, deci de a se exprima, pentru Paul Goma. Chiar faptul ca respectivele convorbiri telefonice au fost succesive demonstreaza motivatia lor. Ambele scopuri vizând interesele altora au fost atinse.
6. Cererea introductiva contine argumente straine de natura pricinii.
7. C.N.S.A.S. continua actiunea Securitatii, iar instanta de judecata nu se poate lasa antrenata în acest demers.
Prin acelasi înscris pârâtul a înteles a formula si cerere reconventionala prin care a solicitat în temeiul disp. art. 172 C.pr.civ. obligarea institutiei reclamante ca, în temeiul prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 24/2008, sa îi faciliteze, în conditiile existente la sediul sau, accesul prioritar la dosarele invocate în Nota de constatare a D.l. si sa aduca în instanta copii de pe înscrisurile pe care urmeaza a le indica în urma studierii.
La termenul de judecata din 21.11.2011 Curtea a recalificat cererea reconventionala formulata de pârât în cerere de probe pentru motivele expuse în încheierea de sedinta de la acea data, iar în temeiul disp. art. 167 C.pr.civ. a încuviintat proba cu înscrisuri ca fiind concludenta si utila solutionarii cauzei.
La data de 30.01.2012 instanta a luat act ca pârâtul renunta la audierea martorului Virgil Tanase, iar la termenul din 18.06.2012 a respins proba testimoniala si proba cu interogatoriul reclamantului propuse de pârât pentru considerentele de asemenea expuse în încheierea de sedinta de la acea data, parte integranta din prezenta sentinta.
Analizând actele dosarului, instanta apreciaza actiunea ca fiind întemeiata, urmând a o admite astfel cum a fost formulata, pentru urmatoarele considerente:
Dispozitiile art. 2 lit. b) ale Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 293/2008, definesc notiunea de colaborator al Securitatii ca fiind „persoana care a furnizat informatii, indiferent sub ce forma, precum note si rapoarte scrise, relatari verbale consemnate de lucratorii Securitatii, prin care se denuntau activitatile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist si care au vizat îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului“. Totodata, conform tezei finale a aceluiasi text de lege „Colaborator al Securitatii este si persoana care a înlesnit culegerea de informatii de la alte persoane, prin punerea voluntara la dispozitia Securitatii a locuintei sau a altui spatiu pe care îl detinea, precum si cei care, având calitatea de rezidenti ai Securitatii, coordonau activitatea informatorilor“.
Din înscrisurile existente la dosar, reiese ca pârâtul Breban Nicolae Alexandru a furnizat informatii Securitatii, iar acestea se refera la activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist. În raport de aceste împrejurari, instanta apreciaza îndeplinita prima conditie impusa de dispozitiile art. 2 lit. b din OUG nr. 24/2008.
Astfel, cum corect subliniaza reclamantul, instanta retine discutiile purtate de pârât cu generalul Plesita – conform notelor de transcriere a convorbirilor din 18.02.1977 – ora 14.09 (f. 91-96), din 22.02.1977 – ora 11.10 (f. 103-108) si din 22.02.1977 – ora 14.00 (f. 97-102) – dar si semnalarile pârâtului consemnate în raportul ofiterului datat 30.09.1982 (f. 62-69).
Astfel, se remarca din discutiile pârâtului cu generalul Plesita informatiile furnizate acestuia din convorbirile purtate de pârât cu numitul P.G., inclusiv afirmatiile facute de acesta din urma dar si de numitul E.I. în cadrul unui interviu de care generalul Plesita nu avea cunostinta.
În ceea ce priveste semnalarile pârâtului consemnate în raportul ofiterului datat 30.09.1982, rezulta din înscrisurile depuse în probatiune aspectele relatate si în cererea de chemare în judecata (în raport de care se solicita de reclamant sa se aprecieze asupra calitatii de colaborator al Securitatii în ce priveste pe pârât).
Astfel, cu privire la emigratia romana si pozitia sa în mediile acesteia, pârâtul a aratat ca: pe timpul când traia Noel Bernard, în situatia ca trecea sau se afla la München, în decurs de nici 24 de ore primea telefon de la acesta, invitându-1 sa ia masa cu el în oras. /…/ Noel Bernard a fost extrem de insistent pentru a-l determina sa se angajeze la „Europa Libera“, dându-i un post bine remunerat. /… / Discutiile cu Noel Bernard erau generale, mai mult de politica internationala, sfere de influenta, teme care-i placeau mult respectivului, etalându-si eruditia de mare rezoneur politic. /…/ Dupa decesul acestuia nu a mai fost contactat de alti mesageri ai Europei Libere. În ceea ce priveste colonia româna de la Paris, este dominata de suspiciuni, neîntelegeri, conflicte, ranchiune, invidie etc. /…/ Cu prilejul ultimei deplasari efectuate în strainatate /…/ a conversat si cu Monica Lovinescu. A caracterizat-o ca fiind marcata de un anticomunism primitiv, dar paradoxal, tocmai datorita extremismului ei e vulnerabila si n-ar reprezenta un pericol pentru noi. /…/ Desi dupa declaratiile amfitrionului (L. M.) se vrea ca cenaclul sa constituie cadrul unor dezbateri „estetice serioase“, întotdeauna discutiile degenereaza la nivelul cel mai de jos al bârfei politice, datorita interventiilor lui P. G., Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, I. C., C. P. /…/. Crede ca opiniile unor persoane de asemenea factura nu pot fi modificate /…/. A purtat discutii interminabile cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Eugen Ionescu, încercând cu argumente sa le combata ideile dupa care regimul comunist ar fi produs numai rau, ar fi distrus totul si a neantizat cultura. /…/ Cu P. G. nu a avut niciun fel de contact, dat fiind ca în cartea lui „Le tremblement des hommes“ este prezentat ca un agent al Securitatii, fapt ce i-a afectat serios prestigiul în cercurile intelectuale pariziene. /…/ Mircea Eliade nu are o cota asa ridicata acol

Nicolae Breban – fisa bibliografica
Nicolae Breban (1 februarie 1934, Baia Mare), prozator si eseist, este fiul Olgai Constantei Esthera (nascuta Böhmler) si al lui Vasile Breban, preot. Breban face scoala la Lugoj, unde tatal sau functiona în cadrul Episcopiei Greco-Catolice, apoi, dupa desfiintarea acesteia odata cu interzicerea cultului greco-catolic în 1948, devenit mirean, traia din veniturile de proprietar al unor mici unitati productive (moara, presa de ulei). Exmatriculat din liceu în 1951, ultimul an de studiu, din cauza originii sociale „nesanatoase“ – fiu de „exploatator -, Breban îsi termina studiile în formula „fara frecventa“, la Oradea, unde lucreaza ca functionar. Dupa bacalaureat (1952), se stabileste la Bucuresti unde vrea sa se înscrie la Universitate, dar nu e admis, tot din cauza „originii sociale“. Urmeaza cursuri de calificare, devenind strungar la Uzinele „23 August“, ulterior si conducator auto profesionist. Reuseste sa fie admis, în 1953, la Facultatea de Filosofie, „masluind actele“, cum precizeaza el însusi în „Confesiuni violente“ (1994), dar, subterfugiul fiind descoperit, e exmatriculat. Repeta tentativa în anul urmator, însa bolnav, abandoneaza. Lucreaza un timp la garajul Ministerului Finantelor (1955-1956). În 1956-1957 e student la Cluj (la Filologie, limba si literatura germana), dar întrerupe din nou si definitiv studiile. Duce o existenta socialmente „marginala“ fata de structurile organizate ale vietii literare „oficiale“ si se dedica unor vaste lecturi de opere fundamentale (din marea proza universala, din filosofia germana etc.). Frecventeaza cercurile unor tineri scriitori în curs de afirmare (Nichita Stanescu, Matei Calinescu, Cezar Baltag, Florin Mugur, Grigore Hagiu etc.), cadru al unor fertile dezbateri neoficiale despre înnoirea creatiei literare. Debut literar în revista „Viata studenteasca“ (nr. 5, mai 1957), cu schita „Doamna din vis“. Primul roman, „Francisca, îi apare în 1965. „Animale bolnave“ (1968) îi aduce consacrarea definitiva, aprecierea cvasiunanima. E ales membru al Biroului Uniunii Scriitorilor si devine membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în calitate de „scriitor reprezentativ“, într-un moment de „deschidere“ a oficialitatilor comuniste. Din toamna anului 1968, e redactor-sef adjunct, iar din 1970, redactor-sef la „România literara“. Realizeaza, semnând scenariul si regia, pelicula de lungmetraj „Printre colinele verzi“ (1970), adaptare cinematografica a romanului Animale bolnave; filmul e inclus în selectia oficiala a Festivalului de la Cannes în 1971. Breban însoteste filmul la festival, apoi calatoreste prin Italia, iar în iulie 1971, aflându-se la Paris si luând cunostinta de masurile de înasprire a controlului ideologic introduse în tara („Tezele“ din iulie 1971), îsi prezinta, în semn de protest, demisia de la conducerea „României literare“ si acorda interviuri presei occidentale, în care critica politica regimului Ceausescu. Când se întoarce (aprilie 1972) în România, fusese exclus din Biroul Uniunii Scriitorilor si din partid si va fi marginalizat de autoritati. Nu va mai ocupa nici un fel de functii oficiale si se va dedica cu totul scrisului. Romanele continua sa-i apara, dar e sicanat de oficialitati din cauza încercarilor de a-si publica unele scrieri în strainatate. „Bunavestire“ (1977) apare cu mari dificultati si stârneste controverse din ratiuni extraliterare. Între timp Breban dobândise si cetatenia vest-germana si va face mai multe calatorii în strainatate, locuind perioade îndelungate la Paris, dar fara a „parasi definitiv“ – juridic vorbind – vreodata România. Conditia lui e totusi cea a unui semiexilat. Dupa 1989, e foarte prezent în publicistica si dezbaterile de idei din tara. Din aprilie 1990,
e director al saptamânalului „Contemporanul – Ideea europeana“, serie noua a „Contemporanului“; titlul si conceptia revistei i se datoreaza. Publica din nou romane, dar si carti de eseuri si publicistica, versuri, teatru. Este, între altele, animatorul unor Colocvii ale romanului românesc (1999, 2000). În 1997, Academia Româna îl primeste în rândurile sale, în calitate de membru corespondent, iar din ianuarie 2009 devine membru titular. În 2001 e ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost laureat, de-a lungul anilor, cu Premiul „Ion Creanga“ al Academiei Române (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor (1968, 1977, 1994, Opera Omnia – 2000), Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1994) etc.
(sursa: „Dictionarul literaturii române“, vol. I: A-L, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2012)




Mascarada
Sergiu ANDON
Mascariciul român are mai multa influenta în societate decât mascaricii altor neamuri. Îl ajuta, pesemne, înclinatia celor din jur de a reduce rolul principiilor la zeflemea. Principialitatea adevarata lucreaza discret si rezistent, zeflemeaua se potriveste cu galagia si cu improvizatia, face chiar diferenta între chibzuinta si improvizatie.
Mascariciul român gaseste usor un postament, chiar si într-o tara cu putine monumente, se cocoata pe soclu si, agatat de piciorul calului, îsi umfla una-doua bojocii. Sigur ca valorile se cern cu timpul, dar pe mascarici asta nu-l sperie, pentru ca el vizeaza succese pe termen scurt si cunoaste mângâierea prolificitatii, ca insectele. E sigur ca îi succed alti mascarici ce vor avea succes, pentru ca derizoriul ne-a devenit demult a doua natura.
Interactiva, cultura precaritatii amesteca tragicul si comicul, râsul cu plânsul într-o vesnica dialectica a simulacrului. Cel mai tragic act al istoriei noastre de dupa navalirile barbare a fost distrugerea brutala a elitei nationale în anii 1948-1955, cu final prelungit pâna în 1964. Razboaiele cu otomanii au fost un fleac. Toata Europa se încaiera în evul de mijloc si mai încoace. Razboaiele moderne ne-au saracit demografic, dar i-au saracit si pe altii: au însemnat pierderi de sânge, dar nu pierderi de inteligenta, credinta si curaj. Chiar si mankurtizarea practicata de regimul Ceausescu a fost foarte grava, dar nu a suprimat fizic existenta elitelor, a lasat sansa subtilizarii si unor licariri protestatare în masura în care se mai gaseau apostoli.
Dar apostolii si apostolatul fusesera eradicati în perioada Rautu-Chisinevschi-Pauker, împreuna cu pojghita de principialitate înfiripata de la Trahanache încoace. Au ramas mascaricii si vocatia mascaradelor.
Acel capitol tragissim – eradicarea elitelor – trebuia cunoscut, condamnat si deplâns. Într-o addenda se putea cerceta si perioada mankurtizarii voluntar-obligatorii în timpul careia locul tragicului adânc a fost luat de duplicitate, locul disperarii de oportunism, iar locul rezistentei dârze de datul cu tifla si trasul pe sfoara.
Se justifica deci o lustratie serioasa, adevarata, care sa marcheze începutul unei noi morale nationale, cu minimizarea josniciei, duplicitatii, delationismului, tradarii, cu renasterea demnitatii, încrederii, franchetei. Riscul principal era ca procesul sa nu încapa pe mâna mascaricilor – cocotati pe statuie ori disimulati între gura-casca – sa nu se transforme într-o reciclare a josniciei, duplicitatii, delationismului si tradarii, cu masti si veleitari noi.
Din pacate, exact asa s-a întâmplat. Mascaricii vechi si noi au acaparat si lustratia, transformând agheasma în laturi. Derizoriul endemic a fost ajutat de interese institutionale oculte, dar si de disperarea vitejilor de dupa razboi si a corifeilor fara opera de a-si încropi merite din praful trecutului. În valmasagul creat, simtul valorilor s-a ratacit si mai mult, iar arta manipularii, modernizata si relansata cu ifose academice, a zapacit cu totul cunoasterea.
Valmasagul de spirit justitiar si impostura, de victime si calai, de tortionari ai trecutului cu neo-tortionari ai cuvântului, a culcat în noroi totul.
L-am cunoscut direct pe Constantin Ticu-Dumitrescu, promotorul legislatiei deconspirarii Securitatii, si risc cu placere sa îi girez onestitatea si bunele intentii, pentru ca insinuarile, încercarile de discreditare, iar în final marginalizarea nu l-au ocolit nici pe el, iar telul care-i aureola o viata de lupta s-a depreciat pe masura realizarii lui.
Mascaricii au avut grija sa iasa o lege neghioaba, sa se infiltreze în organismul specializat pentru aplicarea ei, sa cenzureze dovezile si sa timoreze justitia. Dupa 15 ani de la adoptarea primei reglementari, deconspirarea Securitatii apare ca un penibil esec. Rezultate exista, dar monstruoase. Marii delatori ramân necunoscuti, reflectoarele s-au oprit pe câteva figuri, dar surprinzând în nuditatea lor modele venerate ale revansei au fost stinse cu jena, activitatea C.N.S.A.S. a devenit repede o sursa de santaj pentru unii si de rafuiala pentru altii, cabale externe si-au infiltrat oameni, tenebrele trecutului au fost reconstituite în episoade ridicule, iar ca tragi-comedia sa fie completa, justitia a fost transformata dintr-un act de chibzuinta într-un compostator de o simplicitate idioata.
Calitatea derizoriului e ca se prabuseste de la sine. Mascarada deconspirarii Securitatii a rezistat cât un om de zapada. Încet, încet, ramân din el carbunii murdari, morcovul degerat si cratita gaurita ce s-a vrut palarie. În acest final lipsit de glorie al unei mascarade costisitoare se iveste si cazul Breban. Stupida, ca destule altele, noua isprava a C.N.S.A.S. are, în plus, doza de rafuiala vanitoasa specifica lumii scriitoricesti. Si un adaos de ipocrizie. Marele Pârât a fost asigurat în soapta (ca pe vremuri!) de tartorul manipularilor din compromisa institutie, ca s-a retras – în semn de protest, vezi Doamne! – de la votul din Colegiu. Dar de ce n-o fi ramas la vot, sa demonteze inteligent prostia initiata?!
Se pune totusi întrebarea cum de autorii încropirii unui asemenea caz nu se tem de judecata timpului. Pai, am aratat de ce nu se tem. Nu-i intereseaza viitorul. Ei traiesc, se complac, se solidarizeaza si triumfa într-o perpetua solticarie, pe care o genereaza, o întretin si, cu voia noastra, o generalizeaza.

BAROUL BUCURESTI
Cabinet de avocatura
SERGIU ANDON
Str.Dr.Paul Orleanu nr.6 ap.6 sector 5 cod postal 050742
Tel.fax: 021.3366911;
E mail : avocat_sergiuandon@yahoo.fr
CURTEA DE APEL BUCURESTI
Sectia VIII-a de contencios
administrativ si fiscal
Dosar nr.3084/2/2011
Pe antetul hotarârii atacate este
scris gresit anul 2012
Doamna Presedinte,
Subsemnatul BREBAN NICOLAE ALEXANDRU – prin avocat – domiciliat în Bucuresti, (…) în calitate de pârât în pricina ce formeaza obiectul dosarului nr.3084/2/2011, (consemnat gresit în antetul hotarârii ca fiind nr.3084/2/2012), reclamant fiind CONSILIUL NATIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITATII (C.N.S.A.S.), cu sediul în Bucuresti, sectorul 3, str.Matei Basarab nr.55-57,
În conformitate cu dispozitiile art.299 si urm., în conditiile art.3041 din Codul de procedura civila (1865) aplicabil spetei, declar
RECURS
În termenul legal împotriva Sentintei civile nr.4430 pronuntata în cauza la data de 02.07.2012 de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VIII-a de contencios administrativ si fiscal, hotarâre pe care o consider netemeinica si nelegala pentru urmatoarele
Doamnei Presedinte a sectiei a VIII-a, de contencios administrativ si fiscal, complet 26 fond, Curtea de Apel Bucuresti
MOTIVE
1. Hotarârea se întemeiaza pe o norma legala abrogata ( motiv aflat sub incidenta art.304 pct.9 teza I, art.3041 Cod proc.civ.)
În pofida aspectului voluminos al dosarului, cererea introductiva de instanta se bazeaza pe numai 4 înscrisuri.
Toate cele 4 înscrisuri sunt consemnari ale ofiterilor de securitate. Trei dintre ele privesc transcrierea in extenso a unor convorbiri telefonice cu generalul Plesita, transcriere realizata, bineînteles, de un lucrator al securitatii, iar al 4-lea este o nota raport în urma unei contactari impuse.
Actiunea a fost formulata de institutia reclamanta în perioada anterioara Deciziei Curtii Constitutionale a României nr.672 din 26 iunie 2012. Pâna la aceasta importanta decizie, practica judiciara a cunoscut raspunsuri diferite în evaluarea fortei probante a înscrisurilor provenind de la lucratorii securitatii. Unele instante au interpretat extensiv doua dintre formularile înscrise în art.2 lit.b din O.U.G. nr.24/2008 („indiferent sub orice forma“ si „relatarile verbale consemnate de lucratorii Securitatii“) , în vreme ce alte instante au interpretat aceleasi formulari prin prisma nevoii de a corobora înscrisurile respective cu alte probe.
A doua interpretare parea cea logica si conforma principiilor dreptului, menirii actului de justitie. Materia reglementata priveste deconspirarea unei componente importante a aparatului de stat dintr-o anumita perioada, fiind fara precedent în istoricul vietii institutionale din România. Aceasta demolare nu putea avea decât o justificare pe masura. Justificarea a fost ca institutia în cauza a lucrat preponderent abuziv. Abuzul nu a existat în abstract, metafizic, ci a însumat abuzurile de fiecare zi ale, ipotetic cel putin, fiecarui lucrator. Pentru asta, si nu pentru un joc politic, survine deconspirarea.
În pofida logicii simple a deconspirarii, institutia reclamanta, cu aplombul paraconstitutional în care si-a început activitatea, a mers pâna la a sustine cu insistenta teza ca sintagmele „indiferent sub orice forma“ si „relatarile verbale consemnate de lucratorii Securitatii“ instituie, nici mai mult nici mai putin decât… „o prezumtie legala“ de veridicitate! Adica înscrisurile provenind de la lucratorii abuzivi ai unei institutii abuzive, desfiintate si, iata, deconspirate tocmai pentru abuzuri, au o forta probanta mai puternica decât înscrisurile emanate de alti functionari, ai altor institutii, nedesfiintate si nedeconspirate!
Instantele înclinate spre o receptivitate apriorica la actiunile C.N.S.A.S. au acceptat bizara ipoteza a fortei probante indubitabile.
Curtea Constitutionala a constatat ca respectivele doua sintagme sunt neconstitutionale. Cum Parlamentul României nu a dat o noua redactare formularilor neconforme cu legea fundamentala, cele doua sintagme si-au încetat eficacitatea legislativa începând cu data de 22 septembrie 2012.
Sentinta pe care o atacam a fost pronuntata la 02.07.2012, deci ulterior Deciziei Curtii Constitutionale nr.672 (26.06.2012) si anterior publicarii în Monitorul Oficial (08.08.2012) precum si expirarii termenului prevazut de art.147 din Constitutia României.
Succesiunea cronologica a momentelor jurisdictionale analizate nu schimba realitatea ca hotarârea recurata este lipsita de temei legal pentru ca:
4 anterior încetarii aplicabilitatii celor doua sintagme, hotarârea s-a bazat pe un text neconstitutional;
4 ulterior încetarii aplicabilitatii sintagmelor hotarârea a ramas fara niciun temei legal;
4 norma desfiintata, care priveste raporturi de drept procesual (valorizarea probelor) fiind afectata de neconstitutionalitate, încetarea efectelor ei este aplicabila tuturor proceselor nesolutionate irevocabil.
Observând, pe semne , aceasta vulnerabilitate a judecatii fondului, în motivarea hotarârii (survenita dupa 9 luni si jumatate de la pronuntare) prima instanta recurge la 2 stratageme.
Mai întâi aduce în discutie aspectul ca pârâtul nu a contestat realitatea discutiilor purtate. De aici, sugestia ca înscrisurile care probeaza convorbirile sunt veridice. Eroarea instantei este usor de observat. Nu realitatea existentei discutiilor o contestam, ci aspectele consemnate, nuantele discutiilor care, în mod inerent, apartin celui care consemneaza unilateral. Iar când autorul consemnarii e marcat de prejudecati de natura celor care-l definesc, istoriceste si legal, ca promotor de abuzuri, detaliile, nuantele consemnarilor sale nu pot fi decât afectate de prejudecati, de subiectivism. Iar verdictul pe citarea nuantelor se bazeaza.
Facem abstractie în expunerea acestui motiv de recurs de extrapolarile instantei însasi. Le vom învedera infra. Problema ce se pune în context este aceea ca nu i se pot reprosa lui NICOLAE BREBAN amanuntele, detaliile, nuantele consemnate ca atare exclusiv în înscrisuri apartinând fostilor lucratori ai Securitatii.
A doua stratagema este de-a dreptul nedemna. Instanta încearca sa coroboreze cele 4 înscrisuri ale lucratorilor de securitate cu mentionarea unei declaratii olografe, datata 30.08.1974. Este un act pe care pâna si autorii cererii introductive l-au trecut sub tacere si a carui autenticitate nu a fost confirmata. Independent însa de problema autenticitatii, remarcam urmatoarele:
Referirea la înscris este preluata de instanta din Nota de constatare a Directiei de Investigatii a C.N.S.A.S. nr.473/15.02.2010 pag.11. Desigur, notele de constatare ale Directiei de investigatii nu constituie probe, ele având functia de lucrari pregatitoare pentru deciziile Colegiului. Problema e însa mult mai grava. Declaratia nu-l prezinta nicicum pe BREBAN în postura de colaborator, ci în aceea de achetat. Citam integral:
„Declaratie, olografa, semnata olograf de catre titular, cu numele real, la 30.08.174 (sic!), în care acesta face precizari în legatura cu un manuscris al sau care i-a fost confiscat la granita cetateanului suedez RENE COCKELBERGHS. Titularul da detalii privind modul în care l-a cunoscut pe cetatenul sudez, circumstantele calatoriei turistice împreuna cu acesta în Maramures, împreuna cu poeta GABRIELA MELINESCU, precizând faptul ca nu a avut intentia de a scoate ilicit manuscrise peste granita si nici sa încalce în vreun fel legea. (vol.3, f.315-317)“ .
Asadar Declaratia a fost data în cadrul unei anchete. Nu întâmplator cererea introductiva de instanta a ignorat-o. Si totusi, Curtea o mentioneaza – fara a-i reda continutul – ca dovada a colaborarii.
Rezumam:
4 continutul înscrisului nu cuprinde delatiuni de natura celor vizate prin art.2 lit.b din O.U.G. nr.24/2008;
4 nici Sentinta nu mentioneaza continutul înscrisului, ci numai existenta acestuia, care nu poate semnifica prin ea însasi confirmarea sustinerilor din înscrisurile ofiterilor.
2. Verdictul este pronuntat cu încalcarea legii (motiv aflat sub incidenta art.304 pct.9 teza a II-a, art.3041 Cod proc.civ.) .
Dupa spatiul consacrat istoricului dezbaterilor, prima instanta începe segmentul de analiza a actelor dosarului (pag.7) cu prezentarea dispozitiilor art.2 lit.b din O.U.G. nr.24/2008, care constituie sediul materiei.
De la început atrage atentia ca se face o expunere si excesiva si incompleta. Excesiva pentru ca, dupa redarea frazei initiale a textului de lege se trece inutil la enuntul frazei finale din art.2 lit.b care nu are absolut nici o legatura cu speta (Este ipoteza „gazdei“, irelevanta în pricina). Aceasta încarcare generoasa a considerentelor contrasteaza cu parcimonia de a se trece sub uitare frazele intermediare ale normei evocate, între care fraza a treia privea în mod direct cauza, respectiv aspectul retinut de instanta cu excesul de zel descis în finalul Motivului 1. Reproducem norma legala, complinind surprinzatoarea ei evitare de catre prima instanta (sublinierile ne apartin):
„Persoana care a furnizat informatii cuprinse în declaratii, procesele verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei si procesului, în stare de libertate, de retinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetata, fie judecata si condamnata nu este colaborator al Securitatii, potrivit prezentei definitii, iar actele si documentele care consemnau aceste informatii sunt considerate parte a propriului dosar“.
Dar sa analizam acest înscris olograf asa cum încearca si prima instanta, adica în coroborare cu notele scrise de ofiterii de securitate.
Din probe rezulta cu certitudine ca :
4 NICOLAE BREBAN era chemat la conducerea Securitatii;
4 convocarea s-a facut în mod oficial, cu o programare stricta, prin intermediul unui ofiter trimis sa îndeplineasca actul procedural;
4 scopul convocarii era avertizarea pârâtului, timorarea lui si aplicarea unei amenzi sau a unui avertisment de amenda;
4 este de notorietate ca, dupa decretele de gratiere generalizata a detinutilor politici, adoptate în anii 1965-1968, avertizarea si amenda constituiau – împreuna cu punerea în discutia colectivului de munca ori compromiterea oculta – principalele modalitati de neutralizare a adversarilor;
4 tinând seama de evolutia metodelor securitatii reglementarea cuprinsa în art.2 lit.b) fraza a III-a precizeaza ca exceptia priveste si anchetele „în stare de libertate“ fara a face vreo distinctie în functie de pornirea sau nu a procesului penal ori de trimiterea în judecata.
Conditiile ce rezulta din lege pentru îndeplinirea conditiilor exceptarii de la calitatea de colaborator sunt:
4 sa fi fost declaratii facute în timpul unei anchete, deci al unor convocari si audieri impuse, adica sa nu fi fost benevole, în cadrul unei relatii colaborationiste;
4 un criteriu implicit de distinctie este caracterul neconspirat al relatiei, cu identitate reala si nu ocultata;
4 persoana sa fi fost interogata „pentru motive politice“.
Probele nu lasa loc nici unei îndoieli ca NICOLAE BREBAN a fost convocat la conducerea Securitatii pentru ca era permanent urmarit pentru motive care, în mentalitatile si practicile perioadei, erau considerate politice:
4 continutul protestatar mai mult sau mai putin criptat în scrierile sale;
4 luarile de pozitie perseverente si transante în favoarea libertatii de creatie;
4demisia motivata politic de la conducerea principalei reviste literare si mai ales din Comitetul Central al P.C.R.;
4ramânerea fara permisiune în Occident si dobândirea cetateniei vest-germane;
4 scandalul politic international declansat de exilul sau temporar.
Numai prestigiul literar considerabil (în care se înscria si o posibila candidatura la premiul Nobel ), asociat temerii regimului de a nu înmulti protestele internationale si dizidentele deja manifeste, ca si pozitia sociala a persecutatului (demisionat din Comitetul Central) au dictat ca ancheta administrativ-politieneasca sa se desfasoare cu anumite masuri de tact si aparente de minim protocol. Rezultatele ei o definesc însa limpede ca actiune represiva:
- i s-a impus promisiunea scrisa a unei conduite mai retinute;
- s-a expus alternativa unei riposte mai severe.
Tonul civilizat nu poate fi privit altfel decât expresia perfidiei, cinismului si sigurantei de sine ale autoritatilor.
Cât priveste Declaratia din 30.08.1974, atribuita lui NICOLAE BREBAN nu poate fi privita decât ca act al unei anchete administrativ-politienesti, aflate sub incidenta art.2 lit.b) fraza a III-a din O.U.G. nr.24/2008 cu modificari.
Conditia prevazuta de textul de lege ca ancheta sa se fi efectuat „pentru motive politice“ este validata prin minima nevoie de coerenta a actiunii institutiei reclamante si a verdictului primei instante. Acelasi grad de relevanta privind opozitia fata de regim afecteaza atât explicatiile cerute lui NICOLAE BREBAN pentru comportamentul propriu, cât si comportamentul, atitudinile si opiniile personalitatilor despre care a relatat.
Convingerea noastra este ca afirmatiile si informatiile nu întrunesc conditiile stabilite prin teza principala a definitiei „colaboratorului Securitatii“ (art.2 lit.b) fraza I-a), iar pretinsa Declaratie olografa din 30.08.1974 se situeaza în sfera de aplicare a art.2 lit.b) fraza a III-a, deci consemnarile si declaratia facute cu acel prilej excepteaza de la aplicarea calificativului de colaborator al Securitatii.
3. Normele legale invocate sunt aplicate în mod gresit (motiv aflat sub incidenta art.304 pct.9 teza a III-a, art.3041 Cod proc.civ.)
Procedura deconspirarii judiciare având ca obiect „constatarea calitatii de colaborator al Securitatii“ este, prin însusi scopul ei, limitativa de drepturi si libertati fundamentale. Acest aspect va fi dezvoltat infra, în cadrul Motivului 4 de recurs. În context marcam caracterul invaziv al procedurii pentru a sublinia necesitatea maximei rigori în pronuntarea verdictului, care trebuie sa aiba la baza interpretarea stricta si precisa a textului de lege.
Definitia pe care legea o stabileste pentru calificativul blamant are menirea sa excluda orice interpretare subiectiva, politicianista, retorica, metaforica, revansarda sau chiar etica. Interpretarea judecatorului trebuie sa fie exacta în raport cu exprimarea legiuitorului. În redactarea aprobata prin Legea nr.293/2008 (care se restrânge si mai mult în urma Deciziei Curtii Constitutionale nr.672/26.06.2012) – a se vedea sintagmele reproduse cu litere mai mici – norma de drept are urmatorul cuprins (sublinierile ne apartin):
„art.2 lit.b) – colaborator al Securitatii – persoana care a furnizat informatii, indiferent sub ce forma, precum note si rapoarte scrise, relatari verbale consemnate de lucratorii Securitatii, prin care se denuntau activitatile si atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist si care au vizat îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (…)“.
Am subliniat cuvintele-cheie, reperele interpretarii corecte, din a caror prezenta în textul de lege rezulta urmatoarele conditii obligatorii:
a) persoana în cauza sa fi furnizat informatii, deci informatiile sa nu fi fost obtinute fara voia sau stirea sa (prin sustragere, interceptare, în stare de necunostinta, inclusiv de eroare asupra persoanei etc);
b) informatiile furnizate sa fi avut caracterul de denuntare. Conform Dictionarului explicativ al limbii române editat de Academia Româna, continutul notiunilor de denunt si a denunta este urmatorul:
„DENUNT, denunturi, s.a. informatii adresate unui organ de jurisdictie sau de urmarire penala cu privire la savârsirea unei infractiuni de catre o persoana.
A DENUNTA, v.tranz.1A aduce la cunostinta unei autoritati savârsirea unei infractiuni, a face un denunt“.
Se observa ca elementul penal este indispensabil continutului notiunii de denunt, cel putin din perspectiva denuntatorului. Restrângerea notionala din textul legii nu afecteaza adevarata deconspirare a Securitatii pentru ca însasi politiei politice îi este specifica extinderea incidentelor legii penale. Deci deconspirarea poate urma tendinta extensiva a activitatii politiei politice din regimul dictatorial, tinând seama de tintele represive ale acesteia, dar nu poate depasi limitele pe care nici institutia abuziva nu le-a depasit, incluzând în sfera denunturilor orice informatie captata de Securitate.
Limita are în vedere si caracteristica Securitatii de a fi colectat orice fel de informatii, ceea ce nu înseamna ca si deconspirarea poate cadea în capcana de a sanctiona orice fel de relatie cu Securitatea, asimilând-o denuntarii. Ar fi calea sigura de discreditare a lustratiei ce se încearca, bagatelizând-o, vulgarizând-o si transformând-o într-o competitie de abuzuri ce ar perpetua psihoza generalizata întretinuta de partea deconspirabila a Securitatii.
c) Denuntarea trebuie sa fi privit activitati sau atitudini. Si aceste vocabule obliga la interpretarea stricta a legii. Enumerarea ipotezelor este clara si cu rost limitativa, excluzând alte categorii de informatii, în primul rând cele care divulgau pareri, opinii.
Desi, fata de caracterul explicit al limitarii, nu prezinta mare importanta care a fost intentia legiuitorului când a limitat continutul informatiilor (la activitati sau atitudini) , nu este cu totul inutil sa observam ca restrângerea se coreleaza cu alte doua interpretari. Una este cea legata de conotatia penala a notiunii de denunt, analizata supra la pct.b). Cealalta are în vedere efectul restrictiv de drepturi al deconspirarii, pe care îl vom analiza pe larg în Motivele 4 de recurs.
Relevant pentru critica hotarârii instantei de fond este aspectul ca informatiile pretins a fi fost furnizate de NICOLAE BREBAN privesc exclusiv opinii, caracterizari, pareri ale unor persoane, deci nu activitati sau atitudini. Diferentierea e foarte necesara deoarece numai activitatile sau atitudinile cu continutul analizat infra la pct.d) puteau avea o finalitate represiva, opiniile si caracterizarile alimentând alte tronsoane ale activitatii Securitatii (spre exemplu monitorizarea starii de spirit a populatiei) care nu formeaza obiectul deconspirarii. În plus, cum învederam, interpretarea restrictiva este impusa de caracterul procedurii, care vizeaza restrângeri ale exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale, de data aceasta în conditiile statului de drept.
d) Limitarea denunturilor supuse deconspirarii la cele care priveau activitati sau atitudini rezulta si mai limpede din cealalta conditie stabilita prin norma legala, anume ca activitatile sau atitudinile sa fi fost potrivnice regimului totalitar.
Termenul potrivnic deriva din împotrivire, deosebindu-se de alti termeni pe care legiuitorul i-a evitat. Asadar, analizând obiectiv si nu demagogic raul Securitatii, legiuitorul statului de drept nu a cuprins în procedura deconspirarii divulgarea oricarei atituidini critice la adresa regimului totalitar, ci numai acelea care marcau cel putin un început de împotrivire. Ratiunile sunt aceleasi cu ratiunile care nu au cuprins în sfera divulgarilor si simplele opinii. Chiar daca jurisprudenta difera în aceasta privinta, legea ofera premisa unei practici judiciare rezonabile, conforme statului democratic, cu evitarea exceselor, a repetarii practicilor statului totalitar, cu etichetari si sub pretexte noi.
e) Mai exista si conditia din nefericire invocata uneori stereotip în spetele de acest gen, ca informatiile sa fi vizat îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale. Adesea, discutarea pe marginea acestei conditii esentiale a notiunii se rezuma la distinctia ca legea nu prevede ca îngradirea drepturilor sa fi fost realizata, suficienta fiind vizarea. Interpretarea este literal corecta, dar nu acopera ceea ce înseamna vizarea, în ce consta ea si care îi sunt limitele.
Neîndoielnic ca legiuitorul a avut în vedere un minimum de intentie de producere a efectului opresiv, ceea ce presupune ca efectul opresiv sa fi fost posibil cel putin ipotetic.
Din acest punct de vedere, hotarârea atacata este descoperita pâna la ridicul. Exemplele pe care le enunta vizeaza restrângeri de drepturi si libertati imposibil de imaginat. În primul rând ca majoritatea se refera la cetateni straini, rezidenti în alte tari, cu drepturile si libertatile garantate si protejate de legislatia respectivelor state. În al doilea rând ca informatiile cuprindeau nu activitati sau atitudini, ci puncte de vedere sau caracterizari, ce nu atrageau nici pentru cetatenii români restrângeri de libertati, ci cel mult monitorizarea lor. În al treilea rând ca exemplele vizau fie opinii de cea mai larga notorietate, fie truisme, fie banalitati. Cu tot respectul pentru actul de justitie, dar nu putem considera ca fiind de prestigiul acestuia exemple cum sunt cele din paragraful al 2-lea al paginii 8: ca NOEL BERNARD l-a invitat pe BREBAN la o masa în oras, ca i-a oferit sa-l angajeze la Europa libera sau ca MONICA LOVINESCU este „marcata de un anticomunism primitiv“.
Ducând si noi efortul de contra-argumentare pâna la absurd, mentionam ca toate opiniile si caracterizarile privind personalitatile literare si publicistice din diaspora occidentala, citate ca exemple în Sentinta, erau notorii pentru ca alcatuiau însasi substanta emisiunilor radiofonice în limba româna, pe care Securitatea le monitoriza mult mai minutios decât într-una sau în câteva convorbiri cu NICOLAE BREBAN.
4. Hotarârea este data cu încalcarea legii fundamentale a statului (motiv aflat sub incidenta art.304 pct.9 teza a II-a, art.3041 Cod proc.civ.)
Desi se numesc, aparent inofensiv, actiuni în constatare, pricinile din aceasta categorie vizeaza restrângerea unor drepturi si libertati fundamentale: dreptul la onoare, la reputatie, la imagine corecta, libertatea exercitarii anumitor profesii si activitati etc. Scopul actiunilor este atragerea oprobriului public pentru cei vinovati de a fi contribuit în mod direct si real la opresiune.
Generata de nevoi si principii de etica civica, exercitata în virtutea dreptului populatiei de a se cunoaste adevarul asupra trecutului, deconspirarea prin justitie trebuie sa respecte totusi rigorile actului de justitie, nu numai impulsurile sau trairile emotive ale atitudinii civice sau morale. Raportat la adevar, actul de justitie trebuie sa egaleze, cel putin, rigoarea istoricilor, iar raportat la lege trebuie sa aiba permanent în grija ca limitarea exercitiului drepturilor susmentionate sa se înscrie în cerintele rezonabile ale unei societati democrate.
Articolul 53 din Constitutia României stabileste limpede limitele unui asemenea demers:
„Art.53 (1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesara într-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata în mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.“
Niciodata un verdict în actiunile în constatare initiate de C.N.S.A.S. nu va putea fi corect daca instanta va ignora în mod deliberat si sententios conditiile istorice concrete si comportamentul de ansamblu al pârâtului respectiv. Desigur, au existat si vor exista de-a pururi cazuri de duplicitate derutanta, falsi eroi au putut fi si pot fi delatori abjecti si periculosi, meritele ocazionale nu pot sterge amintirea pacatelor tot ocazionale. Ceea ce vrem sa subliniem nu este oportunitatea exceptarii de la deconspirare a unor delatori cu merite, ci obligatia de a distinge, într-un material probator echivoc sau incomplet, ceea ce este real în personalitatea si comportamentul celui vizat, pentru a reconstitui adevarata sa pozitie fata de autoritatile represive. Privirea obiectiva si de ansamblu e cu atât mai necesara cu cât jurisprudenta (în concordanta cu istoriografia în materie) releva ca metodele de lucru ale Securitatii cuprindeau înscenarea, contrafacerea probelor si compromiterea inamicilor politici, inclusiv mânjirea lor cu suspiciunea ca ar fi „colaboratori ai Securitatii“ când de fapt nu erau.
Instanta de fond nu numai ca a respins ritos cea mai mare parte din cererile de probe propuse în apararea pârâtului (încalcând si prevederile art.24 alin.(1) din Constitutia României) si dreptul la un proces echitabil (consfintit prin art.23 alin.(3) teza I din Constitutie), dar a ignorat muntele de înscrisuri contrare versiunii acceptate de ea. Cea mai mare parte din aceste înscrisuri au ramas necercetate în arhiva C.N.S.A.S., iar înscrisurile aduse totusi la dosar probeaza coplesitor ca:
4 Nicolae Breban nu a cautat sau dorit sa se afle în compania vârfurilor Securitatii sau a lucratorilor ei de orice grad si cu orice functie. Cea care a initiat convocarile si discutiile cu N.B. a fost conducerea Ministerului de Interne, reprezentând autoritatea statului, pentru a-l sanctiona (amenda), timora (amenintari) si tine sub control (promisiuni). Coordonatorul discutiilor era chiar generalul Nicolae Plesita (evocat în actiune), prezentarea la acesta fiind obligatorie dupa lege. Unele înscrisuri erau întocmite de Securitate pentru conducerea partidului si a statului (concepute de ministru si dactilografiate la masina de scris pentru înalti demnitari). Nimic din continutul convorbirilor nu permite concluzia ca scriitorul BREBAN s-ar fi pretat la delatiuni.
8 NICOLAE BREBAN a ramas inflexibil, neintimidat de chemarile la Ministerul de Interne, de sanctiunile aplicate si amenintarile proferate, pastrându-si atitudinea patriotica dar intransigenta fata de practicile regimului totalitar. El nu numai ca nu a respectat niciun moment practicile de confidentialitate specifice Securitatii, dar facea imediat cunoscute public presiunile la care era supus.
8 Pe urmele lui NICOLAE BREBAN, considerat deosebit de periculos prin creatia, atitudinile si relatiile sale a fost pus un amplu si complex mecanism de supraveghere si interventie operativa.
8 Acest gen de relatie cu Securitatea era diametral opus colaborarii.
Securitatea este cea care a conceput si pus în practica planul de compromitere a lui NICOLAE BREBAN prin raspândirea minciunii ca ar fi colaborator al institutiei. C.N.S.A.S. nu face decât sa continue planul de compromitere a scriitorului.
Din dosare însumând peste 13 volume, privindu-l pe NICOLAE BREBAN, urmarit de Securitate timp de aproape 2 decenii, dosare totalizând sute si sute de pagini, institutia reclamanta a selectat pentru sustinerea actiunii doar 4 documente. Dintre acestea, 3 sunt convorbiri cu generalul NICOLAE PLESITA, purtate în zile succesive, iar al 4-lea este raportul unui ofiter superior de Securitate care, de asemenea, a stat de vorba cu persoana pârâta.
Aspectul ca, din peste 1000 de pagini, institutia reclamanta a retinut numai 4 convorbiri reflecta neputinta C.N.S.A.S. de a identifica informatii în sensul legislatiei deconspirarii care sa fi fost furnizate Securitatii de NICOLAE BREBAN.
Dar cine ar fi mai în masura decât Securitatea însasi sa aprecieze daca NICOLAE BREBAN i-a furnizat informatii denuntatoare în sustinerea activitatii ei ocult-represive ?! Cea mai în masura sa aprecieze daca a primit informatii-denuntatoare de la BREBAN, daca l-a folosit pe acesta pentru a o informa – explicit sau implicit – ramâne Securitatea. Nota de constatare întocmita de Directia de investigatii a C.N.S.A.S. citeaza, pe lânga înscrisurile mentionate în cererea introductiva de instanta, 9 rapoarte si note-raport întocmite de ofiteri. Din continutul lor rezulta ca pentru Securitate NICOLAE BREBAN era fie obiectiv dat în urmarire fie persoana prin care se urmarea influentarea pozitiva a altor persoane.
Concluzia matematic exacta a raporturilor dintre pârât si fosta Securitate o ofera cercetarea exhaustiva a arhivelor acelei institutii cu mijloacele moderne ale detinatoarei arhivei – C.N.S.A.S. În finalul Notei de constatare întocmite de Directia de investigatii se conchide:
„S-au efectuat interogari în bazele de date, categoriile «informator» si «delator», pe numele NICOLAE BREBAN si prenumele conspirativ «BALTAG». Nu s-au identificat informatii sau documente privitoare la colaborarea persoanei verificate cu Securitatea“ (sublinierile apartin D.I. a C.N.S.A.S.)
Asadar, computerul asigura ca Securitatea nu l-a considerat pe NICOLAE BREBAN informator sau delator. Oare pe ce logica, temei legal sau principiu al statului democratic i s-a putut aplica un calificativ pe care institutia abuziva a statului totalitar nu-l avea în vedere? Evident – pe niciunul.
Relevanta pentru lipsa dorintei instantei de fond de a judeca în mod impartial, fara convingeri preconcepute, este si respingerea probei cu interogatoriul solicitat a fi luat institutiei reclamante. Reproducem întrebarile ce urmau a fi puse pentru a se observa relevanta acestora, faptul ca ar fi fost de natura sa demonstreze netemeinicia actiunii: „1.Câte volume si câte file cuprind în total dosarele din arhiva Dvs. care-l privesc pe NICOLAE BREBAN? (Aditionarea filelor e simpla, fiecare volum fiind numerotat si sigilat). 2. Dintre aceste mii si mii de file, puteti prezenta macar un înscris apartinându-i lui N.BREBAN, altul decât scrisorile care i-au fost interceptate sau manuscrisele care i-au fost sustrase în secret ?
3. Puteti prezenta cel putin o fila scrisa de NICOLAE BREBAN care sa contina o delatiune sau angajamentul de a comite delatiuni ori de a colabora cu Securitatea? 4. Recunoasteti ca detineti înscrisuri din care rezulta ca PAUL GOMA si alti scriitori neagreati de regimul totalitar insistau pe lânga NICOLAE BREBAN sa intervina pentru ei, cu notorietatea sa, la autoritati ca sa le atenueze regimul de marginalizare? 5. Este adevarat ca NICOLAE BREBAN a fost urmarit neîntrerupt timp de 15 ani (1972-1987) dar nu a avut nicio zi dosar de retea? 6. Cunostea NICOLAE BREBAN ca i s-a atribuit numele de cod «BALTAG» sau alt nume de cod?“
Dar cel mai elocvent indiciu pentru lipsa dorintei instantei de fond de a afla si întelege adevarul, preferând prizioneratul cererii introductive, este respingerea integrala a probei testimoniale, cu toate ca tezele probatorii erau diverse si prezentate explicit, iar martorii erau propusi dintre personalitatile care se aflasera în pozitii cheie în acea epoca.
Complinim aceasta lacuna a judecatii de fond, propunând în recurs înscrisuri noi, la care facem sumare referiri în motivul de recurs urmator si ultim.
5. Verdictul încalca dreptul fundamental la libertatea convingerilor, este periculos pentru cultura si contrar unei societati democratice (motiv aflat sub incidenta art.29 alin.(art.304 pct.9 teza a II-a, art.3041 Cod proc.civ.)
Din cultura generala dar si din cuprinsul dosarului, NICOLAE BREBAN se contureaza ca o personalitate proeminenta, de top, a constiintei nationale. Constitutia României sart.29 al.(1)t garanteaza fiecarui cetatean libertatea convingerilor sale. Cu atât mai scandalos este sa se încerce limitarea libertatii convingerilor unui mare purtator de constiinta.
Printre convingerile constante, promovate cu ardoare de NICOLAE BREBAN întreaga viata, în trecut ca si acum, sub dictatura ca si în regimul actual de presupusa libertate, se situeaza ca meridiane fara abatere dragostea pentru România si îndârjirea de a apara libertatea creatorului de cultura, statutul scriitorului.
În numele acestor valori a acceptat si convorbiri cu ofiterii de Securitate, inclusiv cele 3 convorbiri telefonice cu un general din conducerea ins






Continuam dezbaterea pe marginea cazului Nicolae Breban, publicând texte de Paul Goma si Aura Christi. În numerele anterioare din „Cultura“ am
reprodus Sentinta civila nr. 4430, data în sedinta publica de la 02.07.2012, în Dosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS cerea Curtii de Apel Bucuresti sa
constate calitatea de „colaborator al Securitatii“ în cazul lui Nicolae Breban, precum si pledoaria de recurs a lui Sergiu Andon, avocatul lui Nicolae Breban.
În numerele viitoare din vom tipari texte de Virgil Nemoianu, Virgil Tanase, Basarab Nicolescu, Augustin Buzura s.a.
Invitam specialistii în domeniu, colegii de breasla, membri ai Academiei Române si ai USR, sa se pronunte pe marginea acestui caz.

„Daca Nicolae Breban va fi judecat dupa acele probe,
se va comite o nedreptate flagranta“

PAUL GOMA
Declaratie
Subsemnatul PAUL GOMA, scriitor, domiciliat la Paris, rue B. s…t; arondismentul s…t, declar:
L-am cunoscut pe NICOLAE BREBAN la Bucuresti, în a doua jumatate a anului 1965, în casa prietenului nostru, Alexandru Ivasiuc. Nu ne-am împrietenit, prea multe amanunte biografice ne desparteau. Ne-am mai întâlnit cu alte ocazii – rare. Eu aveam despre scriitorul Breban o opinie buna; el nu avea nici o opinie – nu ma citise.
Am intrat la revista „România literara“ în septembrie 1968, girat de Geo Dumitrescu. Breban era sef-adjunct. Nu am avut nici un prilej sa ne întarim prietenia. – De altfel, eu ma adresam cu „Tovarasul Breban“, el cu „Goma“, simplu. În 1971 Breban a devenit directorul revistei. Nu mi-a fost nici cald, nici rece, pâna în momentul în care el (Breban), aflat la Paris, a dat ziarelor occidentale câteva interviuri în care se manifesta împotriva „politicii culturale“ a lui Ceausescu. Atunci m-am gândit ca membrul CC al PCR, scriitorul Breban, „va ramâne“ în Occident!
În discutiile cu confârtatii, îmi exprimam acordul cu gestul nemaipomenit de curajos al lui Breban – eram mereu în minoritate, fostii prieteni din România, chiar în discutii private îl criticau, acuzându-l ca a profitat cât a profitat, iar acum „scuipa în gamela“ – de ce a dat declaratiile acelea în presa straina. La acestea eu raspundeam: „Fiindca în România nu l-ar fi publicat nimeni“.
Când s-a întors de la Paris – în 1974 – am aflat din ziare ca la Editura Uniunii Scriitorilor va fi lansat un roman. M-am dus împreuna cu sotia mea. Surpriza: nici unul dintre prietenii la toarta (cât timp fusese în CC) nu era prezent. Breban s-a consolat cu „marunteii“ Mazilescu, Malancioiu, Turcea, Robescu si cu mine.
În 1971 am avut un conflict cu Ivasiuc, prietenul amândurora. El, ca sef-adjunct al editurii lui Preda, s-a trezit vorbind vorbe. Ca în romanul „Usa…“ sub doua personaje „se ascundeau“ Ceauseasca si Ceausescu. Din pricina decodificarii lui Ivasiuc, din acel an, nu am mai putut publica în propria revista, nici macar note de lectura (si ca supliment: nici socrul meu, Navodaru, nici sora lui, traducatori, nu au mai avut dreptul sa publice).
În 1976 am facut numeroase tentative de a primi cartea de munca (fusesem dat afara… dar sa nu se stie).
1977 începe cu solidarizarea mea cu semnatarii Chartei ’77 a cehoslovacilor, cu izolarea mea de catre Aparatul Poporului, la 1 aprilie fiind arestat. Aici se manifesta Nicolae Breban. Sotia mea avea telefonul taiat, socrii mei asijderi. La socrul meu, „Europa libera“ era bruiata, eram arestat de câteva zile si „afara“ nu stia nimeni. Sotia mea era total izolata, prietenii nu erau acasa, el, Breban, ne vizitase de doua ori.
În acel moment, familia era în legatura cu procesul. Aflându-se în cabinetul avocatului Pora, în disperare de cauza, a telefonat si la Breban. Si Breban a raspuns! În câteva cuvinte. Sotia i-a spus situatia noastra. Si culmea: Breban a întrebat-o de unde telefoneaza, Ana i-a spus si Breban i-a spus sa astepte, ca va veni. Si a venit (la Pora)! Astfel sotia nu a mai fost total izolata.
Al doilea episod… nesemnificativ: dupa eliberare, eu eram într-o stare de… nefunctionare evidenta. Fusesem evacuati din apartamentul nostru si stateam la socri. Or, socrii aveau nevoie de niste asternuturi pentru mine, iar acestea se aflau în cufere, în pivnita. La cine sa facem apel sa ne ajute? Mai mult în gluma, am telefonat (acum mergea!) lui Breban. I-am spus of-ul într-o doara, nu credeam ca are sa vina. Si Breban a venit! A coborât în pivnita, s-a murdarit de var, a cules pe umeri paianjenii…
Dupa ce m-am exilat, nu am mai avut legaturi cu Breban.
Recunosc: la început si eu am aplecat urechea la vorbe-vorbe: cum se explica faptul ca, în afara de excluderea din CC si de la revista, Breban nu a mai patit nimic? Pe limba noastra: nu a fost arestat? Si cum se explica „naveta“ lui între Orient si Occident?
„Probele“ acuzarii nu sunt probe. Afirmatiile lui Breban – fata de securisti, ca Goma n-are talent – nu m-au lasat indiferent, însa nu din acel motiv am fost eu arestat în 1977, apoi exclus din Uniune, apoi exclus din… tara.
Daca Nicolae Breban va fi judecat dupa acele probe se va comite o nedreptate flagranta.
O întrebare: cum ar trebui sa se apere Breban de calomnii? „Dovedind“, el, ca nu a facut servicii Securitatii? Dar cum sa o faca?
Aceasta este concluzia mea.
Drept care semnez,
Paul Goma
Paris, 28 aprilie 2013

Decimarea elitelor creatoare ale României
AURA CHRISTI

I. Lapidari în piata publica
postdecembrista
În ultimii ani, opinia publica româneasca a fost zguduita de câteva scandaluri mediatice, în epicentrul carora erau, adesea, mari personalitati ale vietii publice si culturale românesti. Prin unele articole tendentioase, ce tradau reaua-vointa, unii ziaristi calcau în picioare demnitatea si onoarea personalitatilor atacate, aducând, fara îndoiala, grave prejudicii imaginii acestora. Culmea abjectiei, în aceasta ordine de idei, a fost atinsa de dna Mirela Corlatean, care, abordând cazul Marino – fara sa consulte temeinic dosarul Adrian Marino din Arhiva CNSAS (ACNSAS) – exclama, la un moment dat, în titlu: „A doua moarte a lui Marino“ („Evenimentul zilei“, 6 mai 2010). Procesul condamnarii unor nevinovati în plina libertate seamana covârsitor cu procesele staliniste. Victimele supuse unui soi de lapidari în piata publica sunt cunoscute. Numele fiecareia dintre acestea a detinut luni, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Nicolae Balota, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivanescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciti – de acuzatia nefondata, conform careia ar fi fost colaboratori ai Securitatii – în boala, iar mai târziu în moarte) s.a. Dosarul de presa facut în anul 2011, când – în lipsa unor probe, în lipsa unei decizii definitive si irevocabile a instantei – s-a lansat pe majoritatea canalelor media acuzatia conform careia romancierul Nicolae Breban a colaborat cu organele Securitatii ceausiste, are peste 230 de file în format word. Acum circa doi ani, multi colegi i-au luat apararea autorului „Buneivestiri“. Între acestia, Eugen Simion, Augustin Buzura, Ioan Grosan, Lucia Hossu-Longin, Ion Vianu, Lucian Vasiliu, Petru Ursache, Ileana Cudalb, Liviu Ioan Stoiciu, Adi Cristi, George Schwartz, Virgil Tanase, Virgil Nemoianu, Nicolae Iliescu, Bogdan Cretu, Eugen Negrici, Alex Stefanescu, Magda Ursache, Ion Lazu si altii, multi altii. Gabriel Andreescu a citit cele 13 volume ale dosarului Breban pastrat în ACNSAS, scriind un serial documentar, bine informat, impartial, publicat în revista „Timpul“ (nr. 8, 9, 10/ 2011), apoi preluat, cu acordul autorului, de revista „Contemporanul“ (nr. 10/ 2011). Constatarea disidentului Gabriel Andreescu nu lasa loc confuziilor: „Din perspectiva legii, constatarea «colaborarii» lui Breban e o gafa“.
Cele peste 230 de file din dosarul Breban versus CNSAS contin, previzibil, interventiile unor ziaristi si scriitori – între acestia dl N. Manolescu, presedintele USR – care s-au pronuntat pe marginea cazului Breban, fara sa consulte dosarul Breban din ACNSAS, terfelind un nume peste care nu are cum trece nici una dintre istoriile literaturii române, terfelind o viata, un apus de cariera, un destin de disident, un destin de mare romancier român, care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatura în anii 2006, 2011 si 2013, intrând în vizorul Comitetului Nobel al Academiei Regale Suedeze.
Acelor circa doua sute treizeci de file, nu putine dintre ele descalificante, li se mai adauga altele câteva relativ recente. Am citit si recitit Sentinta nr. 4430, data în sedinta publica din data de 02.07.2012 si ajunsa la domnul acad. Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013. Deci, cu o întârziere de circa noua luni, rastimp în care domnului N. Breban i s-a îngradit libertatea, mai exact, i s-a calcat un drept garantat de Constitutia României, si anume: dreptul de a se apara. Respectiva sentinta – în care se constata „calitatea de colaborator al Securitatii în privinta pârâtului“ – este neverosimila, fiindca este emisa… în lipsa probelor. Sentinta în cauza este redactata în timp ce autorul „Animalelor bolnave“ se apropie de aniversarea de 80 de ani de la nastere; probabil, pe 1 februarie 2014 aceasta sentinta va fi înca în vigoare, caci e stiut faptul ca o parte din justitia româneasca se misca adesea ca melcul.
N. Breban n-a avut „un nume conspirativ de urmarit“. Pe ce se bazeaza CNSAS sau dna presedinta Mirela Monica Ciobotaru, când afirma aceasta? Expresia inexacta lasa loc interpretarilor abuzive. Dovada sta chiar în sentinta redactata: pe traseu, în graba redactarii – care a durat circa noua luni – ca si în documentele depuse în instanta de CNSAS, dispare cuvântul urmarit, fiind pastrat cel de „nume conspirativ“, stiindu-se faptul ca agentii de Securitate, pentru a fi protejati, aveau nume conspirative, corect? În aceeasi sentinta, este bagatelizata disidenta romancierului N. Breban din 1971: disidenta lui N.B. este irelevanta, fiindca nu este cauza de exonerare în stabilirea calitatii de colaborator. Nimeni niciodata n-a impus un asemenea unghi de abordare a problemei, cu exceptia dnei judecator Ciobotaru sau… a CNSAS-ului? Conform logicii stranii specifice unghiului invocat se cuvin precizate urmatoarele: facem abstractie de un gest unic, de un radicalism evident în contextul lagarului dictaturii socialiste instaurate în tarile din Estul Europei, nu e cazul sa tinem cont de hartuirea, urmarirea, anchetarea pe parcursul a circa doua decenii a lui N.B., fiindca aceste detalii biografice nu sunt o cauza de exonerare etc. Sau fiindca ne încurca în stabilirea verdictului de colaborator? E limpede ca dosarul de urmarit al lui N. Breban n-ar fi existat – sau n-ar fi avut asemenea amploare – daca N. Breban nu si-ar fi dat demisia în 1971, în semn de protest fata de Tezele din Iulie 1971, din functia de redactor-sef al revistei „România literara“, suportând consecintele actului sau de protest si fiind singurul opozant, singurul disident, care s-a întors în România ceausista. (vezi „Le Monde“, „Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue «La Roumanie littéraire» donne sa demission“, 23 septembrie 1971. „Stirea despre demisia lui Breban – nota Dumitru Tepeneag în jurnalul sau, „Un român la Paris“ – a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru“.)
Atmosfera impusa de sentinta emisa este una de neînteles. Nu se stie din ce pricini, în unele fragmente, se lasa impresia ca, fiind urmarit de Securitate, în plina dictatura, N. Breban avea libertatea de a trimite la plimbare securistii, avea libertatea de a le închide telefonul, chiar daca era sunat de seful Securitatii române. Beneficiind de libertatea de a sfida prin orice mijloace posibile organele de represiune ale unui stat politienesc, romancierul, uimitor, n-a procedat în consecinta. Nu întelegem din ce motive n-au facut acelasi lucru un Soljenitîn, un Paul Goma, un Gabriel Andreescu, un Iosif Brodski sau o Marina Tvetaieva, poeta care, stiind ca va fi surghiunita în Siberia dupa o judecata formala si un verdict dinainte stabilit, n-a gasit o alta solutie decât… sa se spânzure la Elabuga. În nu putine afirmatii cuprinse în sentinta invocata, nu se stie din ce motive, instanta face abstractie – deliberat? – de contextul social, istoric, specific unui stat de represiune. Întrebare: daca ar fi fost anchetata dna presedinta Mirela Monica Ciobotaru si ar fi fost cautata la telefon de generalul de Securitate Plesita, atunci, în plina dictatura, d-sa i-ar fi închis telefonul? Raspunsul poate fi afirmativ, dupa lectura unor fragmente din sentinta redactata de dna presedinta Ciobotaru, în textul careia convorbirile cu generalul de Securitate Plesita, în timp ce scriitorul N. Breban era anchetat de organele Securitatii, sunt tratate drept compromis. Or, e limpede ca în cazul în care tii cont de contextul istoric, raspunsul la întrebarea pusa adineaori este categoric negativ. Concluzia se impune cu de la sine putere: cazul Breban a fost judecat de un judecator ce nu are pregatirea necesara pentru a se pronunta pe marginea unor asemenea dosare. În asemenea stil oare nu se luneca în impostura?
Se induce ideea ca N. Breban ar fi furnizat informatii în chip explicit pentru a face rau deliberat. Care sunt argumentele în favoarea sustinerii unei asemenea monstruozitati? Este o opinie, nimic mai mult; nefondata însa, nebazata pe probe, ea devine calomnie si aduce grave prejudicii de imagine unuia dintre cei mai importanti romancieri români. În lipsa unor probe concludente în favoarea colaborarii lui N. Breban cu organele Securitatii, în scopul explicit de a demonstra cu orice pret – la comanda politica? venita din partea cui? – calitatea de colaborator al Securitatii a dlui N. Breban, reclamantul CNSAS (la fel procedeaza instanta în textul sentintei) citeaza in extenso din… Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Credem ca acest caz este primul din istoria jurisprudentei românesti în care cineva este judecat nu atât în baza legii, nu în baza probelor de necontestat depuse la dosarul cauzei, ci în baza unui… Raport, ironie, contestat virulent inclusiv de unul dintre cei mai importanti disidenti invocati în decizia data în cazul Breban – Paul Goma -, caruia, aflam din enciclopedia publica Wikipedia „Tismaneanu spresedintele comisieit i-a propus initial sa faca parte din Comisie“, „dar l-a îndepartat apoi la scurt timp pe considerente personale“. A judeca un caz în instanta în baza unui Raport nu reprezinta oare o încalcare a legislatiei în vigoare, un mod de a perpetua si de a legitima, în plina libertate, mecanismele abuzive, folosite în stalinism? E vorba de un abuz evident, facut de un reprezentant al legii? Dupa citarea in extenso a unui fragment din Raportul amintit, fara a aduce nici o proba, se trage concluzia conform careia „informatiile furnizate de pârât au frizat îngradirea dreptului la libertatea de exprimare si libertatea opiniilor, prevazut de art. 28 din Constitutia României din 1965, coroborat cu Art. 19 din Pactul International privind Drepturile Civile si Politice, precum si dreptului la viata privata prevazut de Art. 17 din Pactul International privind Drepturile Civile si Politice“.
II. CNSAS se autodescalifica. Securitatea triumfa prin
conducerea USR?
În sentinta, domnului Breban i se reproseaza ca ar fi purtat discutiile cu generalul Plesita. Se impune precizarea urmatoare: N. Breban era anchetat pentru manuscrisul romanului „Bunavestire“. Prin urmare, nu avea cum sa refuze sa poarte discutii cu generalul de Securitate Nicolae Plesita. Din nou se face abstractie de contextul social-istoric. Detalii importante, la care face referire cercetatorul si disidentul Gabriel Andreescu: fiecare intelectual care sub dictatura calatorea în strainatate era obligat sa dea declaratii Securitatii – ceea ce nu înseamna nici pe departe ca toti intelectualii ce au la activ voiaje peste hotarele tarii si au dat, la întoarcere, declaratii organelor de Securitate ceausista au colaborat cu Securitatea. Un alt amanunt ce tine de istorie literara. Cu generalul N. Plesita si cu Gogu Radulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea caruia se afla Securitatea româna, deci, inclusiv adineaori amintitul general, au vorbit zeci de scriitori si intelectuali importanti. În mod sigur, cei care detineau functii importante în timpul dictaturii; unii dintre acestia au frecventat casa Gogu Radulescu – si acest lucru nu e un secret de stat. Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, George Balaita, Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Laurentiu Fulga, Paul Goma, Eugen Simion si alti scriitori nu erau straini de aceste realitati. Daca ar fi analizate si publicate stenogramele convorbirilor cu N. Plesita si Gogu Radulescu ale scriitorilor români si ale intelectualilor care au fost anchetati de organele de represiune ale statului neostalinist român, cum ar proceda aceeasi dna presedinta Ciobotaru? I-ar condamna pe toti de-a valma, calificându-i drept colaboratori ai Securitatii?
Cred ca trebuie contestata autenticitatea stenogramelor convorbirilor lui Plesita cu Breban. Motivul? Contin din cale afara de multe paranteze; prin urmare, sunt suspecte. De vreme ce colajele, fragmentele alese de reprezentantii CNSAS în scopul de a demonstra cu orice pret ca N. Breban a colaborat cu Securitatea – colaje si fragmente preluate de o parte din presa nationala si, straniu, si de „România literara“, revista a USR – sunt tendentioase si rauvoitor scoase din context, care este garantia ca stenograma convorbirilor Plesita – Breban nu este facuta la fel, adica tendentios si rauvoitor? Inclusiv prin acest proces si prin lipsa flagranta de probe, CNSAS se autodescalifica. Întrebarea de o gravitate extrema este: din ce motive instanta judecatoreasca, prin reprezentantul ei, legitimeaza abuzurile autodescalificante ale CNSAS?
În sentinta emisa de dna presedintã Ciobotaru este, spuneam, minimalizata disidenta lui N. Breban – ceea ce este cel putin de neînteles. Daca N. Breban nu si-ar fi dat demisia, daca nu ar fi dat declaratii ostile regimului Ceausescu, pe urmele lui n-ar fi fost pusa o întreaga armata de urmaritori – realitate demonstrata cu asupra de masura de cercetatorul si disidentul Gabriel Andreescu în cartea d-sale „Carturari, opozanti si documente. Manipularea arhivelor Securitatii“ (Editura Polirom, 2013)… Victima unui regim e transformata în calau, urmaritul în urmaritor – realitate tipica pentru cazurile analizate stralucit de acest om-institutie, Gabriel Andreescu: Adrian Marino, Nicolae Breban, Mihnea Berindei, Nicolae Balota, Mihai Botez etc.
Dovada spiritului tendentios al CNSAS este inclusiv urmatorul detaliu. Oare din ce motive CNSAS nu pomeneste nimic despre faptul ca N. Breban a fost urmarit de o armata de securisti? Prin aceasta CNSAS vrea sa demonstreze oare înca o data faptul ca nu actioneaza în litera si spiritul legii si ca este un instrument de intimidare, calomniere si discreditare a personalitatilor incomode? Instrument… folosit de cine? Atât în întâmpinarea facuta de avocatii care îl reprezinta pe domnul Breban în instanta, cât si în exemplara carte andreesciana, se demonstreaza ca dosarul Breban aflat în ACNSAS arata explicit anvergura operatiunilor Securitatii de urmarire, calomniere organizata, hartuire, compromitere si limitare a libertatii, inclusiv a libertatii de exprimare a lui N. Breban.
Farsa istoriei e ca Securitatea de altadata triumfa nu numai prin CNSAS, ci si prin unii colegi-scriitori, membri ai USR. Inclusiv prin luarile de atitudine ale presedintelui acestei institutii, dl N. Manolescu. Straniu, în loc sa respecte statutul USR, în loc sa sustina si sa apere interesele membrilor USR, d-sa se grabeste uneori, nu se stie de ce, sa-i supuna pe unii dintre acestia oprobriului public, aducând astfel grave prejudicii imaginii si prestigiului USR, nu-i asa? Prin ce difera comentariile d-sale pe marginea cazurilor Marino, Breban, Grosan, bunaoara, de articolele lui Eugen Barbu publicate în „Saptamâna“ de altadata? „Amenintarea lui Manolescu – sustine Gabriel Andreescu, referindu-se la editorialele manolesciene axate pe cazul Breban – vulgariza deja nepermis miza: „Sunt gata sa public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban si generalul Plesita din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins ca poetei sAura Christit îi va placea scena intreaga. Depinde numai de ea daca s-o fac sau nu publica. Fie si la tribunal“ (http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_comentarii/O_moda_periculoasa_7_476422355.html).
Într-o discutie privata, purtata în primavara anului trecut, dl N. Manolescu regreta ca l-a numit public pe romancierul Breban agent de influenta si îi promitea ca îsi va retrage public acuzatia. Pentru ca, în spiritul si litera caracterului sau, sa revina… cu aceeasi atitudine initiala în „Adevarul“ din februarie 2013, unde analizeaza calitatea de agent de influenta a filosofului Constantin Noica, grabit sa-l înfiereze, din nou, pe N. Breban: „În definitiv, raporturile lui Breban cu mahari ai Securitatii nu sunt mai putin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia sa întâlneasca un grad mare o singura data în timpul nenumaratelor anchete sau conversatii à l’amiable cu securistii“ (N. Manolescu, „Critica criticii, Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica“, 8 si, respectiv, 15 februarie 2013). Si raporturile dlui N. Manolescu cu Gogu Radulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea caruia se afla Securitatea româna, sau cu George Ivascu – unul dintre politrucii stalinisti – cât de blamabile or fi oare? Dar declaratiile, facute în prezenta dictatorului Ceausescu, între altele, seful generalului Plesita? Un singur citat din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981: „Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura. (…) De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunând ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani încoace, de când Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facând sa se cunoasca operele unui popor prea adesea încercat si lipsit în istoria sa de acest cadru firesc“ („Caracterul la români, Cavalerii mesei rotunde si… Nicolae Manolescu“, în „Contemporanul“, nr. 5, 2010; „Caracterul la români. Cum îsi asuma trecutul si prezentul Ambasadorul UNESCO la Paris, dl N. Manolescu?“, în „Contemporanul“, nr. 6, 2011)
Referindu-se la „istoricii, ziaristii si judecatorii care au vazut un act de politie politica în interventia facuta de Nicolae Breban la liderii de partid (Cornel Burtica) si Securitate (Nicolae Plesita) în favoarea unor colegi“, Gabriel Andreescu se întreaba: „Cu ce difera manifestarile lui Breban de declaratiile citite la întâlnirile scriitorilor cu Nicolae Ceausescu sau cu alte vârfuri ale partidului de chiar acuzatorii colaborationismului lui Breban? Prin ce difera susurul vorbelor mieroase la urechile lui Plesita de gâdilatul paranoiei lui Ceausescu? Cine deschide poarta arhivei în locul desertului va descoperi o lume de nebanuit, piscuri ample, platouri si crevase adânci“.
Din pacate, modelul dlui presedinte N. Manolescu, care – dupa exterminarea simbolica în piata publica a unor intelectuali importanti ai natiunii române, ca Adrian Marino, Ion Caraion, Nicolae Breban – prin pierderea Casei Monteoru, si-a pus umarul si la uciderea în efigie a USR, este molipsitor, nu-i asa? (Pe aceeasi speta, echipa Uricaru – Breban, cu câtiva ani în urma, câstigase procesul pentru Casa Monteoru.) Unii scriitori au preluat cu usurinta nu putine zvonuri, legende etc., referitoare la scriitorul N. Breban, colportari si calomnii lansate de agenti ai Securitatii ceausiste, si le perpetueaza, dupa cum se vede, si în ziua de azi. Securitatea triumfa si prin CNSAS, al carui esec institutional este demonstrat de cercetatorul Gabriel Andreescu. Dar si, în aceeasi masura, probabil, prin O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 293/2008, ce-si arata carentele, limitele si îsi tine portile larg deschise abuzurilor. Sa întelegem ca Securitatea triumfa si… prin unii reprezentanti ai instantelor judecatoresti, care sa nu aiba oare – dupa cum se vede inclusiv din acest dosar si modul în care a fost judecat – judecatori pregatiti sa judece cazurile de colaborare sau necolaborare cu Securitatea ceausista? Dna presedinta Ciobotaru nu are calificarea de a se pronunta într-un asemenea caz, nu-i asa? Sa-i lipseasca oare elementara buna-credinta? Sa-i reprosezi indirect (vorbind de un compromis) cuiva faptul ca, fiind anchetat de Securitate în plina dictatura, a discutat cu un general de Securitate, înseamna câteva lucruri: 1. Fie ca nu ai habar de faptul ca, în conditiile unei dictaturi salbatice ca aceea româneasca, nu îti sta în putere sa sfidezi reprezentantii organelor represive decât riscând sa fii privat de libertate sau, pur si simplu, exterminat; 2. Fie ca ai procedat astfel din varii motive, asupra carora nu insistam.
Echipa de avocati care îl reprezinta pe N. Breban în instanta – domnii Sergiu Andon si Claudiu Neamtu – sustine explicit ca „CNSAS continua actiunea Securitatii, iar instanta de judecata nu se poate lasa antrenata în acest demers“. Sentinta citita de noi demonstreaza, fara echivoc, contrariul.
Care sunt argumentele aduse de CNSAS, citate de instanta, pentru a-l califica pe N. Breban drept colaborator al Securitatii? 1. Trei convorbiri cu generalul de Securitate Plesita, unele dintre acestea desfasurate în timp ce N. Breban era anchetat de Securitate – discutii calificate drept compromisuri?!; 2. (Probabil, nu se întelege clar, iar acest detaliu lasa loc liber confuziilor, nota bene, într-o decizie judecatoreasca!) Raportul ofiterului datat 30.09.1982 – care e numele ofiterului? – în care un colaborator al Securitatii afirma ca N. Breban ar fi sustinut ca Monica Lovinescu este „marcata de un anticomunism primitiv“. Apoi, se mentioneaza – probabil în acelasi raport al ofiterului de Securitate – ca (se deduce din context, dar, din nou, nu e clar despre cine anume e vorba!) N.B. „a purtat discutii interminabile cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Eugen Ionescu, încercând cu argumente sa le combata ideile dupa care regimul comunist ar fi produs numai rau, ar fi distrus totul si ar fi aneantizat cultura“! Nici un raport întocmit de ofiterii de Securitate nu este pus la îndoiala sau contestat de reprezentantul instantei, nici de cel al CNSAS. Nu este pusa la îndoiala nici o informatie furnizata prin intermediul acesteia si a altor delatiuni. Din contra, turnatoria invocata adineaori este folosita ca maciuca, pentru a lovi, în libertate, una dintre victimele statului politienesc. În continuare, sunt citate de acelasi reprezentant al instantei judecatoresti românesti dintr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, concluziile ofiterului de Securitate, si anume: ,,Nicolae Breban pozeaza într-un olimpian meditativ, detasat de framântarile primare existentiale. Recunoaste ca reprezinta un personaj «incomod», «problematic» fata de noi. A transmis prin mine rugamintea adresata Departamentului Securitatii Statului ca în ce-l priveste defularile intime ssict sa nu-i fie taxate ca antipatriotice. Nu va face niciodata jocul emigratiei reactionare sBreban însusi a facut parte din emigratia româneasca; sa întelegem ca s-a autointitulat reactionar într-o convorbire cu un agent al Securitatii?t, chiar daca unele aprecieri politice personale nu ne convin. Îl încearca un sentiment de claustrare“ etc.
Sunt citate, în sentinta judecatoreasca, alte si alte fragmente din delatiunile ofiterilor Securitatii. În baza acestor fragmente de turnatorii, instanta, prin reprezentantul sau, constata calitatea de colaborator al Securitatii a romancierului N. Breban.
III. „Pentru Securitate,
Nicolae Breban aparea ca un balaur cu sapte capete, periculos si imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt“
Informatiile furnizate de dl N. Breban „ar fi putut fi antrenate împotriva celor vizati“, se afirma în textul sentintei. Dar au fost oare „antrenate împotriva celor vizati“? În ce fel? De când o instanta judeca ceva ce s-ar fi putut întâmpla si nu ceea ce s-a întâmplat de fapt? Concret, cu argumente si probe, în ce mod N. Breban a calcat „dreptul la viata privata“ al dlui P. Goma, al dnei M. Lovinescu sau al dlui V. Tanase? Concret, prin ce anume si cum dl N. Breban a „îngradit drepturi si libertati fundamentale ale omului, si anume: dreptul la viata privata, precum si dreptul la libertatea de exprimare si libertatea opiniilor“ persoanelor enumerate? Sa întelegem ca dl
P. Goma a fost întemnitat pentru ca dl
N. Breban ar fi sustinut, conform delatiunii unui securist, ca „Goma nu are talent“ – ceea ce nu corespunde adevarului? Sa întelegem ca dna Lovinescu sau dl V. Ierunca ar fi facut ani grei de închisoare din cauza declaratiilor date de dl N. Breban, afirmatii reproduse trunchiat si inexact de un angajat cu state de plata la Securitate? De când o instanta judeca ceva ce s-ar fi putut întâmpla?
Un detaliu esential: Paul Goma nu putea fi arestat, fiindca era membru al Uniunii Scriitorilor din România. La indicatia organelor Securitatii, a fost convocat Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, din care faceau parte, între altii, Nicolae Manolescu, Octavian Paler etc. Membrii Consiliului USR au votat excluderea lui Paul Goma din rândurile USR, stiind ca acest lucru face posibila arestarea disidentului din 1977. Nu opiniile brebaniene privind talentul sau lipsa acestuia, exprimate într-o convorbire telefonica cu generalul Plesita – conform unor stenograme trunchiate prin paranteze si puncte de suspensie – au dus la arestarea dlui P. Goma, ci lasitatea membrilor Consiliului USR.
Dupa ce se citeaza in extenso din câteva delatiuni securistice, în textul sentintei se constata ca „toate aceste actiuni ale pârâtului s…t au implicat urmarirea îndeaproape a vietii unor persoane“. Sa întelegem ca cele câteva declaratii, facute, conform turnatoriilor unor securisti, de disidentul urmarit de Securitatea ceausista circa doua decenii, dl N. Breban, au dus la „urmarirea îndeaproape“ a dnei Lovinescu sau a dlui Goma? Sa întelegem ca dna Lovinescu nu era urmarita pentru ca facea declaratii ostile regimului ceausist la postul Radio Europa Libera, ci pentru ca dl N. Breban ar fi vorbit despre „anticomunismul ei primitiv“? Iar dl P. Goma n-a fost arestat pentru actul sau de curaj din ’77, ci fiindca Breban ar fi afirmat ca… autorul romanului „Din calidor“… nu are talent – ceea ce nu este adevarat? Cred ca si absurdul are limite. Prin ce anume N. Breban le-a adus prejudicii acestor persoane? În ce consta gravitatea acestora? Nu se stie si nici nu vom afla niciodata. Fiindca în dosarul din ACNSAS, existent pe numele N. Breban, sustine cercetatorul Gabriel Andreescu, nu exista nici o proba în acest sens, nici o piesa, nici o fila, nici o declaratie, nici un rând – nimic – care sa demonstreze negru pe alb ca N. Breban a fost colaborator al Securitatii. Ce gasim în cele 13 volume ale dosarului N. Breban din ACNSAS? Gabriel Andreescu: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudatenie, ce contorsionari umane povestesc documentele despre viata lui Breban. Inclusiv «minunea» ca nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situatii care puteau sugera contrariul“.
Avocatii Sergiu Andon si Claudiu Neamtu arata explicit, în întâmpinarea depusa, inexactitatile, impreciziile si jumatatile de adevar strecurate într-o serie de delatiuni ale agentilor de Securitate si astfel, evident, contesta exactitatea si validitatea acestora. Instanta nu tine cont de acest aspect, îl diminueaza si, în schimb, ce farsa!, valideaza – în pofida evidentelor si a contextului social-istoric – delatiunile unor ofiteri, agenti ai Securitatii, asigurând astfel, spuneam, triumful Securitatii dupa mai bine de doua decenii scurse de la caderea comunismului si gasind vinovata de colaborare cu Securitatea una dintre victimele Securitatii de altadata?
Istoria se repeta oarecum. La începutul secolului al XX-lea, lumea literara româneasca a fost zguduita, dupa cum se stie, de un proces rasunator. Ion Luca Caragiale a fost acuzat, fara dovezi, de plagiat de un individ – numele caruia a fost uitat între timp – care semna cu pseudonimul Caion. Conform articolului publicat de Caion în „Revista literara“ (30 noiembrie 1901), piesa domnului Caragiale „Napasta“ ar fi un plagiat dupa piesa „Nenorocirea“, scrisa de Kemény István. Dupa o prima si exhaustiva documentare, Caragiale constata, uimit, ca acest autor – cu piesa lui cu tot – nu e decât o inventie, si îl da în judecata pe Caion. „Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare corectionala si la 500 de lei amenda penala, precum si la 10.000 lei despagubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat“. „Cum a fost însa posibil sa se ajunga în situatia ca un mare scriitor sa fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi ca firea ironica si zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras multi dusmani. Adversitatea era cauzata, pe de o parte, de prestigiul literar pe care si-l dobândise Caragiale, iar pe de alta parte de invidia grafomanilor ce invadasera publicatiile vremii. Nu poate fi trecuta cu vederea nici dusmania unor literati de seama, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit si inspirat în multe din actiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut si evidente implicatii politice. Chiar daca marele dramaturg nu facea politica, totusi era unul dintre liderii literari ai «Junimii», grupare conservatoare adversara fatisa a liberalilor“ (http://istoriiregasite. wordpress.com/2011/09/09/procesul-caragiale-caion/).
De la începutul secolului trecut sinonimul absolut al verbului a terfeli este a caioniza. Ne întrebam sinonimul carui verb sau substantiv va deveni în timp numele dnei presedinta Ciobotaru? Scriitorul Tesu Solomovici a afirmat ca procesul înscenat romancierului Breban si toata campania de calomniere si terfelire care a urmat este una dintre cele mai mari porcarii – da, acesta e cuvântul folosit de scriitorul israelit – care i s-au facut vreodata unui mare scriitor român. Si nu sunt multi romancieri în istoria literaturii române care au opera acestui creator. Cineva afirma – cred ca dl D. Tudoran, daca nu ma trage pe sfoara memoria – ca la tribunal e trimis nu autorul „Buneivestiri“, ci omul Breban. De când unii scriitori români recurg la acest cliseu stalinist schizoid: scriitorul si omul? Cine crede ca un turnator ordinar ar fi capabil sa scrie macar un rând din „Bunavestire“ sau din „Singura cale“ – primul roman al stalinismului, scris în libertate?
Profesorul, istoricul si criticul literar Ion Simut mentioneaza, într-o ampla cronica la cartea domnului Gabriel Andreescu: „Pentru Securitate, Nicolae Breban aparea ca un balaur cu sapte capete, periculos si imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt. De aceea, regia confruntarii e impresionanta, Securitatea pregatind o multitudine de scenarii si variante de lucru, tesute într-o plasa învaluitoare. Alerta Securitatii e maxima când e vorba de Nicolae Breban, redactor sef la «România literara», fost membru CC, demisionat în 1971, dând interviuri în presa occidentala si în curs de a obtine cetatenia germana. Lupta se desfasoara în anii urmatori pe toate fronturile, din tara si din exil, la toate vitezele, cu toate mijloacele: tehnica operativa de ascultare la domiciliu, intoxicare prin intermediari cu diverse zvonuri, supravegherea si exploatarea vietii intime, prelucrarea editoriala prin forurile de raspundere, munca de partid, amenintare cu procese, preconizarea arestarii sub acuza de tradare de patrie (masura propusa de Paul Everac). Cel mai eficient în dezamorsarea disidentei incipiente a lui Nicolae Breban a fost zvonul raspândit în exil ca prozatorul cu ambitii de afirmare europeana ar fi agent al Securitatii. Întors în tara, scriitorul are în 1977 discutii cu generalul Plesita (argument mult invocat) si cu alti reprezentanti ai Securitatii sau ai partidului comunist, cere sa i se publice cartile, i se publica dupa amânari si negocieri, sunt bine plãtite, sunt bine primite de critica (cu unele exceptii de contestari comandate), se întoarce în strainatate, cauta traducatori si editori, pledeaza acasa si în exil pentru afirmarea culturii române. De ce a putut sa faca toate acestea? De la CNSAS a primit verdictul de colaborare cu Securitatea în actiuni de politie politica. Intoxicarea mediului literar i-a reusit Securitatii nu numai în anii ’70-’80, ci si în 2011-2012. Gabriel Andreescu citeste înca o data atent toate dosarele si dezvaluie mecanismul compromiterii scriitorului si al manipularii opiniei publice în cazul Nicolae Breban. E un fapt important de istorie literara. Nu ne e indiferent cum se scrie un capitol senzational, acela al relatiilor cu Securitatea, din biografia unuia dintre cei mai importanti scriitori români postbelici“ (Ion Simut, „Agenti de influenta, cu sau fara voie“, în „Cultura“ din 21 februarie 2013)
Dupa lectura sentintei date în cazul
N. Breban, poetul Liviu Ioan Stoiciu ne scrie, sub semnul unei îndreptatite revolte, urmatoarele: „E groaznic, sa te fereasca Dumnezeu sa încapi pe mâna unor asemenea judecatori. Îti dau dreptate în totalitate în ceea ce scrii. Din nenorocire, justitia înseamna în România interpretare, rea-credinta si bun plac, judecatorul taie si spânzura dupa propriile hachite si optiuni (inclusiv politice). E extrem de grav ca scriitorii sunt judecati de te miri cine, amatorismul judecatoarei e batator la ochi. I se face o mare nedreptate lui N. Breban, e strigator la ceruri. Pur si simplu sunt stupefiat ca se poate întâmpla asa ceva, ca un judecator sa minimalizez





Breban in context
Virgil Nemoianu
Nu stiu prea multe despre justitia româna actuala, nici nu am deplina încredere în competenta ei profesionala sau în etica ei. Am în schimb anume pareri despre modul în care „autoritatea publica“, mediile de comunicare, „vocile autorizate“ (celebra „societate civila“!) trateaza trecutul (înca) relativ apropiat. Le-am exprimat pe acestea într-un eseu gazduit de distinsa revista lunara ieseana „Convorbiri Literare“ (11/2012) Am sa reiau câteva din ideile si pasajele înfatisate acolo: cred ca sunt relevante pentru situatia ridicata artificios, cred eu, în jurul romancierului acad. Nicolae Breban.
Începeam acolo cu o scurta referire la o mentalitate mai veche, mai adânc înradacinata în imaginarul si în practica comunitatii de la Dunare si Carpati. În istoria acesteia o trasatura constanta a fost eliticidul. De la Miron Costin la Nicolae Iorga, de la Barbu Catargi la I.G. Duca, de la Armand Calinescu la Iuliu Maniu, de la Virgil Madgearu la Mircea Vulcanescu si Gheorghe Bratianu, cu mâna dreapta, cu mâna stânga, în fond nu mai e nevoie sa repetam lucruri stiute. Lucrurile au fost observate: în schimb nu s-a observat ca eliticidul a fost mai mult de o data însotit si de necrofagie. Întelegem prin „necrofagie“, uciderea, nimicirea postuma a unor personalitati de frunte si de merit, cu înfaptuiri, a prestigiului si a stimei acordate acestora.
Vorbeam în eseul meu despre conceptul de prioritizare, sistematic, aproape suprarealist trecut cu vederea în desfasurarile politice de dupa 1989. Vârfurile, conducatorii si initiatorii macro-criminali au fost ignorati si iertati de minunata „societate civila“ si mai ales de purtatorii ei de cuvânt; la fel si executantii efectivi, fizici, tortionarii, ale caror nume sunt (în România) adesea cunoscute, citate în carti, în ziare. Ca un soi de compensatie, focurile atentiei s-au concentrat obsesiv asupra „auxiliarilor“, adica a informatorilor utilizati de aparatul represiv pentru controlul maselor. La drept vorbind, aceasta categorie ar fi cuprins chiar întreaga populatie si chiar s-a cautat, sub regimul Ceausescu, în etapele sale cele mai înfloritoare, sa se gaseasca forme legale pentru asigurarea acestei cvasi-unanimitati informative.
Astfel, de pilda, cei „eliberati“, fostii puscariasi, stiau prea bine ca sunt în stare de provizorat, de pura suspendare. Sufereau de traumatizare pe termen lung si simultan se gaseau, în mod insistent subliniat, în stare de provizorat. Cum de nu se spune niciodata ca era o conditie a eliberarii sa semnezi niste formulare de renuntare la libertatea de actiune personala? Nici unul dintre acestia nu pot fi, asadar, încadrati integral în legitatile etice firesti. Aceste lucruri ar trebui sa fie evidente pentru orice bun simt, pentru orice ratiune normala. Aici intervine însa tranzitia lina de la eliticid la necrofagie. Cine au fost cei urmariti si blamati cu furie si tenacitate dupa 1989? Au fost aproape exclusiv oameni de înalta, de maxima substanta. Câteva nume: Adrian Marino, Alexandru Paleologu, Dr. Balaceanu-Stolnici, D. A. Lazarescu, Stefan Aug. Doinas, Oskar Pastior, Sorin Antohi, IPS Nicolae Corneanu, altii de acelasi nivel si valoare. Practic nu exista studii sau analize despre Mihnea Gheorghiu si Ion Dodu Balan, Eugen Jebeleanu sau Veronica Porumbacu, V. Em. Galan sau Zaharia Stancu, Pavel Tugui sau Mihai Novicov sau sutele de culturnici si dirijori culturali care au desfigurat, au obidit si în buna masura au nimicit cultura româna, toti acesti mici Eichmanni culturali ai negrelor decenii. Unde sunt monografiile despre lideri proeminenti ca Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Eugen Barbu, sau chiar Marin Preda si Nichita Stanescu? Dar cele despre dirijori de mare forta, precum Roller si Crohmalniceanu? Adoptarea unei modalitati de analiza unidimensionale este un adevarat dezastru. Publicul credul si ignorant, pierdut în negura groasa a confuziilor pare sa creada azi ca tocmai cei mai buni si cei mai crunt pedepsiti reprezentanti ai creativitatii sociale sunt cei vinovati de crimele de la Pitesti, de la Sighet si Aiud, sau de la Canalul Dunare – Marea Neagra.
În continuarea eseului respectiv am schitat pe scurt dimensiunile întelegerii care lipsesc. Printre cele enumerate ar fi tipologia. Asadar, categoriile foarte diverse de raspunsuri la avansurile si/sau presiunile Securitatii. Multe din aceste categorii erau de fapt potrivnice interogatoriilor. Apoi ar fi utilizarea sarcasmului. Si aici exemplele sunt numeroase, amuzante.
O alta dimensiune este utilizarea dublelor standarde. Inchizitorii autodefiniti ca atare peroreaza adesea înfierbântati împotriva unor fapte care nu difera prea tare de episoade din propria lor viata. Poate cea mai importanta dimensiune ignorata, din nestiinta sau chiar deliberat, legata clar de toate cele însiruite este contextualizarea. Cuvântul se cere înteles în dublu sens. Unu: raportarea omului si a faptelor sale la împrejurarile social-istorice în care este plasat, întelegerea psihosociala. Doi: raportarea unui act, a unui incident, a unei declaratii punctuale, momentane, la ansamblul actiunilor, procesului si opiniilor aceleiasi persoane de-a lungul unei întregi cariere, a unei vieti în întregimea ei. Ma refeream acolo atât la cazuri cu radacini din anii ’30, cât si din anii ’50-’60.
Printre cele cinci dimensiuni însiruite de mine în acel eseu se numara însa si utilizarea acelor contacte pentru influenta politica. Acum vreau sa citez direct din „Convorbiri Literare“ tocmai pentru ca e vorba de un text scris cu vreo opt luni în urma, pe când nu stiam nimic despre procesul deschis de prozator, nici de sentinta data. „E limpede ca multi dintre cei vizati cautau prin viclesug (naiv poate) sa exercite un anume impact asupra împrejurarilor politice. Mie mi se pare fascinant modul în care Doinas se metamorfozeaza treptat din victima în actor cu veleitati de presiune politica: cel putin asa ne spune o lectura obiectiva, care din pacate nu este si cea a autorului „demascarilor“, un doctorand pe cât de harnic, pe atât de reductionist si monocrom. Dar cazuri cu adevarata pondere sunt cele ale matematicianului Mihai Botez si ale romancierului Nicolae Breban. Acestia, cu un curaj aproape iresponsabil, jucau pe doua tablouri. Foloseau relatiile lor cu securitatea si cu alte înalte autoritati pentru a încerca pur si simplu sa modifice sistemul existent în România, pentru a îndulci sau chiar a rasturna dictatura. Probabil ca puneau la dispozitie informatii, dar simultan foloseau toate pârghiile posibile pentru a se infiltra în sistem. Judecata etica devine extrem de complicata în astfel de cazuri. Eu zic ca de fapt era un joc politic atât cât se putea el efectua în orânduirea strâmba, contorsionata, în care traiau. Un soi de straniu politicianism subteran – straniu pentru ca asa îi impuneau circumstantele sociopolitice“.
În fine, textul meu de atunci se încheia cu anume observatii despre populatie în ansamblu, precum si cu unele despre viitor. Citez din nou. „Ce vad eu lipsind din analizele actuale? De ce insist asupra nevoii de pluridimensionalitate? Absenta este o anume capacitate de discriminare, de întelegere a distinctiilor, a nuantelor, a psihologiei sociale. În aceste conditii sa nu ne miram ca nu mai putem nominaliza adevaratele victime, adevaratii vinovati. Se instaleaza o ceata nociva deasupra societatii, deasupra mintilor, în masura în care mai putem vorbi de ele. Realitatile se vad rasturnate, de fapt, de-a dreptul inversate. Se instaleaza la putere o gândire justitiara, simplista. În România de azi, observ de la distanta, metodologia pe care un apropiat al meu a numit-o perfect «dubla înjunghiere». Adica acei înjunghiati o data de catre opresori se vad înca o data înjunghiati (necrofagic adesea, cum ziceam!) de catre satelitii si epigonii acelora, poate unii dintre ei întristati ca nu au putut participa la prima înjunghiere. Cel dintâi maestru al acestor strategii s-a numit cred Târnacop (semna Artur Silvestri): el a scris prin anii ’80 în «Luceafarul» un lung ciclu de glose pe marginea dosarelor de Securitate la care avea acces. A devenit astfel patriarhul unei scoli abundente. Se poate pune întrebarea: ei si? Ce importanta au toate aceste dispute pe plan mai general? În mersul societatii? Din pacate au, ba chiar au o importanta mare. Priviti comentatorii publici (televiziune, presa tiparita) si comparati-i cu comentatorii de pe internet (Contributors, Hyde Park, În Linie Dreapta, Vox Publica, chiar CriticAtac): cei din urma, acesti «neoficiali» sunt incontestabil mai buni, mai patrunzatori, mai articulati, mai clar informati decât cei dintâi, adica decât «oficialii». Sa largim însa perspectiva. De ce se plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabila, joasa, a paturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimarii salbatice a elitelor, continuata prin auto-exilarea valorilor nationale? Iar mai apoi prin actiunea feroce de «dubla înjunghiere» azi în plina desfasurare? Cum se face ca loviturile abuzive, violente, s-au îndreptat si se îndreapta prin excelenta împotriva generatiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX? Cât de periculoasa este stârpirea valorilor în numele unor adevaruri inchizitoriale simpliste si totodata cam dubioase? Iata întrebarile reale de la care ar putea începe o autentica asanare a vietii publice românesti.“ (aprilie 2013)

Declaratie
VIRGIL TANASE
Ma numesc Virgil Tanase si locuiesc la Paris, la numarul (…) din arondismentul XIV. Iau azi cunostinta cu o imensa stupoare (e un eufemism) de o hotarâre judecatoreasca din 2 iulie 2012 data de dna Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i mentiona numele întru bucuria celor care scriu istoria anecdotica a literaturii române, îmbogatita astazi cu un nou episod.
Aceasta hotarâre „constata calitatea de colaborator al Securitatii“ a scriitorului Nicolae Breban, unul dintre foarte putinii camarazi de front pe care i-am avut în lupta împotriva totalitarismului românesc. Nicolae Breban nu numai ca nu mi-a „îngradit drepturile si libertatile fundamentale“, dreptul „la viata privata“, dreptul la „libertatea de opinie, religioasa, etc.“, ci, din contra, mi-a fost un sprijin de nadejde într-o confruntare istorica care a dus la instaurarea libertatilor civice de care se bucura azi cei care-i aduc învinuirea de a fi colaborat cu Securitatea. Aceasta în pofida faptelor pe care, fie-mi îngaduit a o spune, le cunosc mai bine, pentru a le fi trait alaturi de Nicolae Breban, decât cei care le-au aflat doar din dosare întocmite de functionari de politie a caror marturie trebuie cercetata cu o diligenta pe care nu o gasesc la acuzatorii scriitorului.
Mai întâi ar trebui sa se stie ca lupta noastra (Nicolae Breban, Dumitru Tepeneag, Dorin Tudoran, într-o oarecare masura Paul Goma, si alti câtiva din tara si dinafara ei) nu era politica, ci literara. Considerând, dupa probe istorice concludente: Berlin 1952, Budapesta 1956, Praga 1968, Varsovia 1981, ca regimul politic românesc nu se poate schimba atâta timp cât este sus-tinut de Uniunea sovietica, am considerat de datoria noastra de a da culturii române (sau nu-mai literaturii) temeiuri care s-o mentina în concertul european. În aceasta confruntare adversarii nostri nu erau numai totalitarismul din tara, ci si dogmatismul ideologic al câtorva vârfuri ale vechii emigratii, în frunte cu doi simpli jurnalisti literari, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Acuzele pe care le aduce Nicolae Breban în discutiile mentionate în hotarârea judecatoreasca citata sunt cele pe care eu însumi le afisam la Paris. Refuzam, de pilda, sa particip alaturi de ei la emisiunile de radio sau de televiziune la care eram invitat (v. Virgil Tanase, „Leapsa pe murite“, Editura Adevarul, 2011, p. 314 si urmatoarele) – total necunoscuti în spatiul cultural francez unde n-au fost în stare sa patrunda publicând fie si numai o brosura în tradu-cere franceza, sotii Ierunca se agatau de notorietatea noastra, a mea sau a lui Nicolae Breban (cu doua romane publicate la Paris), ca sa-si faca cunoscute opiniile. Aceste opinii erau cele ale postului de radio ai carui salariati erau si care propaga o ideologie pe care o consider si azi la fel de închistata si de nociva ca si cea pe care o combatea – si pe care o combateam si noi, dar de pe alte pozitii.
Întorcându-ne la dosar: a-i reprosa lui Nicolae Breban ca în discutia cu generalul Plesita a „denuntat“ opiniile sotilor Ierunca sau ale lui Eugène Ionesco e ca si cum i s-ar reprosa cuiva ca „denunta“ (în prezenta sau absenta „lucratorilor Securitatii“, nu conteaza) pisica pentru ca manânca soareci. Notez ca Nicolae Breban nu face în discutiile cu pricina nici o referinta la „viata personala“ a sotilor Ierunca (despre care, prin mine, stia destule), nici despre alcoolismul lui Eugène Ionesco (informatii care ar fi fost mai utile Securitatii pentru a-i denigra sau santaja decât cele privind opiniile lor, de notorietate publica).
Cât priveste îngradirea libertatii de expresie, nu am senzatia ca în urma discutiilor lui Nicolae Breban cu generalul Plesita, sotii Ierunca au fost împiedicati sa-si trâmbiteze ideile (în numele carora cenzurau cu o sârguinta demna de cea a Directiei presei de la Bucuresti propriile mele opinii – obligându-ma sa renunt la colaborarea cu Monica Lovinescu, un alt redactor al Europei Libere, Max Banus, asigurându-mi libertatea de opinie si de expresie pe care nu o mai avea în emisiunea susmentionatei). În aceeasi ordine de idei (a presiunii nefaste exercitata de sotii Ierunca) mentionez ca, solicitat de Mircea Eliade sa-mi spun parerea mea despre o eventuala vizita a sa în România, l-am sfatuit s-o faca stiind ca, stapân pe opiniile sale, nu va cautiona regimul si ca va aduce un extraordinar îndemn la libertatea de gândire tuturor celor care, claditi ca mine, nu avusesera norocul sa fie invitati sa paraseasca tara si sa-l poata întâlni, ca mine, la Cluny; aproape convins de justetea argumentelor mele, Mircea Eliade a renuntat la aceasta calatorie sub presiunea vechii emigratii si îndeosebi a sotilor Ierunca.
În legatura cu paragraful 3 pagina 10 a hotarârii judecatoresti din 2 iulie 2012 tin sa precizez ca atât Nicolae Breban, cât si eu, si nu eram singurii printre „disidentii“ din tarile de dupa Cortine de fier, consideram – si se vadeste, cred, azi, ca aveam dreptate – ca e o atitudine daunatoare de a nu recunoaste realizarile concrete ale regimului de „democratie populara“. O spuneam deschis, distingându-ne astfel de vechea emigratie. Negarea acestor realitati împiedica o analiza exacta a sistemului si, implicit, gasirea unor solutii adecvate (degradarea deja vizibila a societatilor occidentale lasându-ne sa credem ca „democratia burgheza“ este istoric depasita si ca revine noilor generatii de a cauta un alt ideal politic). Este cel putin abuziv sa ni se faca un capat de acuzare din faptul ca recunosteam, lucid, alaturi de hibele sistemului politic pe care-l denuntam, meritele sale încercând sa convingem cu argumente, într-o discutie libera, pe cei care gândeau altminteri de justetea opiniilor noastre. Gândirea de stânga exista (chiar si azi) si a condamna un intelectual pe temeiul convingerilor de stânga exprimate la Paris în fata unor oameni de dreapta (pe care am fi încercat, ca agenti de influenta, sa-i atragem de partea regimului din România), aceastã condamnare este, îndeosebi ea si în deplinul sens al cuvântului, o „îngradire a libertatii de opinie si de expresie“. Contradictia e strigatoare la cer: cei care ne îngradesc azi libertatea de opinie si de expresie ne reproseaza noua de a o fi îngradit pe vremea când luptam pentru a le-o oferi.
Cum probabil îmi vor reprosa, consecventi cu ei însisi, ca îngradesc libertatea lor de opinie si expresie folosind hotarârea judecatoreasca despre care este vorba aici pentru a „denunta“ samavolniciile de azi cu nimic mai prejos, din punctul meu de vedere, decât cele ale epocii totalitar, riscându-mi viata, înainte de 1989 – de pe pozitii de stânga, e drept, pe care nu le reneg, daca Curtea îmi îngaduie.
Nu am nici senzatia ca discutiile lui Nicolae Breban cu generalul Plesita au stirbit cât de cât libertatea de opinie si de expresie a lui Paul Goma (dar poate ca, aflându-ma în vâltoarea evenimentelor pe care le provocasem la începutul anului 1977 – cel putin este ceea ce-mi reprosa Securitatea în documentele sale (1) –, prea implicat în „cazul Goma“ despre care am publicat în acel moment o carte (Virgil Tanase, „Dossier Paul Goma. L’écrivain face au socialisme du silence“, Editura Albatros, 1977), nu vad lucrurile cu limpezimea pe care o au, dupa aproape 40 de ani, judecatorii de azi de la Bucuresti!!!). Dupa stiinta mea, în contact telefonic regulat în acel moment cu Paul Goma, Nicolae Breban a încercat si a obtinut publicarea unui roman al acestuia care fusese interzis. Pentru noi, scriitorii, acesta este adevaratul act de libertate: trebuie sa i se recunoasca lui Nicolae Breban, în acest caz precis, de a fi obtinut o libertate cu mult mai însemnata decât cea de a critica „sindical“ regimul în presa occidentala (2). Din motive personale Paul Goma a renuntat la aceasta publicare, lucru pe care l-a facut stiut prin jurnalistii occidentali care au reusit sa-l vada si nimic nu ma lasa sa cred ca, dupa discutiile Breban-Plesita, spusele prietenului nostru Paul Goma au fost mai putin vehemente la adresa regimului de la Bucuresti decât înainte. O stiu pentru ca eram unul din cei care le faceau cunoscute presei occidentale.
De altminteri, nu ma pot împiedica de a ma considera eu însumi condamnat prin hotarârea dnei judecator Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i repeta numele întru bucuria celor care scriu istoria anecdotica a literaturii române, îmbogatita astazi cu un nou episod. Într-adevar, în acel moment eu însumi îl „denuntam“ la Paris pe Paul Goma reetând în gura mare (pentru urechile Securitatii) si scriind negru pe alb în presa (pe care Ambasada o citea constiincios, exista probe) ca opiniile sale sunt profund ostile regimului de la Bucuresti. Cum sa nu ma simt înfierat de sentinta dnei Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i repeta numele întru bucuria…, etc. – când eu însumi, dupa începerea persecutiilor împotriva lui Paul Goma, am cerut o audienta la ambasada noastra de la Paris (v. infograma no. 9510 trimisa în 22 februarie 1977 de catre Ambasada româna de la Paris, aflata în dosarul meu de la CNSAS), care mi-a fost acordata (nu cerusem azil politic si eram în continuare cetatean român), unde, împreuna cu Dumitru Tepeneag, am sustinut, invocând Declaratia de la Helsinki semnata de România, ca Paul Goma are dreptul sa critice orânduirea de stat (ceea ce dna Mirela Monica Ciobotaru considera un „denunt“ pentru ca vorbeam despre opiniile lui Paul Goma unui „lucrator al Securitatii“ – vezi p. 10 paragraful 2 al Hotarârii judecatoresti din 2 iulie 2013). Adaugam ca eventuala lui arestare ar fi o încalcare a obligatiilor internationale acceptate de România. Da, din acest punct de vedere, întrucât vorbeam de opiniile lui Paul Goma în prezenta unui „lucrator al Securitatii“, rog sa fiu considerat si eu „informator“ al Securitatii – asa cel putin se vor limpezi apele, sa se stie – de catre cei care vor scrie istoria anecdotica a literaturii române – cine unde se situeaza.
În legatura cu „îngradirea dreptului la expresie…, etc.“ adaug ca Nicolae Breban personal mi-a cerut sa-l sprijin pe poetul Dorin Tudoran (pe care nu-l cunoscusem în România). Aceasta recomandare a fost suficienta pentru a ma determina sa caut în presa franceza spatii unde Dorin Tudoran, aflat în tara, sa se poata exprima liber – obtinând chiar acceptul pentru un interviu de mari proportii în „Les Nouvelles littéraires“, interviu care nu a mai avut loc, Dorin Tudoran amânându-l iar eu „disparând“, ascuns timp de trei luni de zile de autoritatile franceze pentru a ma apara de cele de la Bucuresti care ordonasera asasinarea mea (v. Virgil Tanase, „Leapsa pe murite“, Editura Adevarul, 2011 si Liviu Tofan, „A patra ipoteza“, Editura Polirom, 2012). E cel putin ciudat sa constat ca cel despre care se pretinde azi la Bucuresti ca a ajutat Securitatea sa puna calus unor scriitori este cel prin care cel putin unul din cei foarte rari care cutezau sa înfrunte regimul totalitar a capatat, prin mine, la rugamintea lui Nicolae Breban, o tribuna pentru a-si exprima liber opiniile.
Dar mai trebuie oare argumentata lipsa de întemeiere a hotarârii dnei judecator Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i repeta insistent numele întru bucuria celor care scriu istoria anecdotica a literaturii române, îmbogatita astazi cu un nou episod – când în ultimul para-graf al paginii 7 din hotarârea mentionata „reclamantul“ – al carui nume cei care scriu istoria anecdotica a literaturii române s-ar bucura sa-l stie – face un cap de acuzare din faptul ca în discutia cu generalul Plesita, Nicolae Breban mentioneaza opiniile dlui Eugène Ionesco „în cadrul unui interviu de care generalul Plesita nu avea cunostinta“. Acuzatia e halucinanta prin absurditatea ei: unu, Nicolae Breban ar fi trebuit sa stie ce stie si ce nu stie generalul Plesita si, doi, el ar fi trebuit sa se fereasca de a mentiona într-o discutie ceea ce Eugène Ionesco striga pe toate drumurile, opinii pe care le difuza nu în publicatiile nestiute ale exilului ci în ziarele cu cel mai mare tiraj din Franta! Acest „argument“ discrediteaza într-o asemenea masura demonstratia judecatoreasca încât el nu poate fi pus pe seama incompetentei (fereasca Dumnezeu!), ci numai a disperarii celui care dupa ce-a terminat de treierat îsi da seama ca n-are în caruta decât vânt si pleava si-atunci plesneste cu biciu-n gol a paguba.
Cum sa nu conchizi ca procesul intentat scriitorului Nicolae Breban de anonimii de la CNSAS este ceea ce se cheama în Franta „un procès de sorcellerie“ – sau, tradus, un proces politic de cea mai joasa teapa. Este ceea m-a îndemnat sa reiau stiloul si cerneala de-acum treizeci de ani pentru a denunta, dincolo de sentinta dnei Mirela Monica Ciobotaru – daca cumva nu i-ati retinut numele pentru propria dumneavoastra istorie anecdotica a literaturii române de azi –, pentru a denunta, spuneam, o nevolnicie a institutiilor de stat din România în care mi se pare ca recunosc tentatii totalitare (e un eufemism), incompatibile cu principiile comunitatii europene pe care România s-a angajat sa le respecte.
Paris, 27 aprilie 2013
Note:
1) A se vedea în acest sens o nota a securitatii reprodusa în Mihai Pelin: „Operatiunile Melita si Eterul“, Editura Compania, 2007,
p. 134: „În ultimul timp, (Paul Goma) este tot mai preocupat de evolutia miscarilor protestatare initiate de unii intelectuali din diferite tari socialiste. Paul Goma a fost solicitat, în acest sens, de Virgil Tanase, care, în prezent, se afla în Franta, de unde i-a reprosat ca «numai în România nu se întâmpla nimic»“. A se vedea si primele pagini ale cartii lui Paul Goma „Culoarea curcubeului“.
2) A se vedea în acest sens Milan Kundera, „L’Art du roman“, Gallimard, 1986, p. 29: „Expresie a unei lumi pe care prezenta omului o condamna sa ramâna ambigua si relativa, romanul este incompatibil cu societatea totalitara. Aceasta incompatibilitate este mai radicala decât cea care desparte un dizident de un aparatcic, un militant pentru drepturile omului de un tortionar, pentru ca ea este nu numai politica sau morala ci ontologica“.



Banalizarea raului
BASARAB NICOLESCU
Am citit cu stupefactie sentinta din 2 iulie 2012 a Curtii de Apel din Bucuresti în cazul Nicolae Breban. Pentru orice minte sanatoasa care analizeaza cu atentie continutul sentintei, este evident ca nu exista absolut nici un argument substantial, sprijinit pe texte si documente, în favoarea atribuirii infamantului titlu de „colaborator al Securitatii“ lui Nicolae Breban. Cum nu am nici un motiv sa pun la îndoiala competenta judecatoarei sunt obligat sa deduc ca legea este strâmba. Mai precis, definitia data de lege notiunii de „colaborator“ este atât de ambigua, încât permite interpretari delirante ca cea în cazul discutat. Aceste interpretari delirante conduc inevitabil la o banalizare a raului ale carei consecinte, pe plan social, pot fi incalculabile. Ca membru al exilului românesc din Paris, din 1968 si pâna în 1989, cunosc foarte bine zvonurile raspândite în Franta de Securitate privind colaborarea lui Nicolae Breban. Daca sentinta este corecta, acest lucru înseamna ca Securitatea îsi denunta proprii sai colaboratori. Rolul calailor si al victimelor se inverseaza, toti nevinovatii devin vinovati, iar adevaratii vinovati devin eroi. Cazul Nicolae Breban ar trebui sa constituie o alarma pentru forurile legislative care ar trebui sa adopte de urgenta o noua lege continând o definitie precisa (precum cea propusa de Gabriel Andreescu) a notiunii de colaborator.
Dincolo de aspectul legal, important este si aspectul etic al cazului Nicolae Breban. El ar putea deveni un caz de jurisprudenta, în virtutea caruia multi dintre intelectualii de marca ai tarii se pot trezi peste noapte calificati drept colaboratori. Cine dintre ei nu a avut o discutie în viata sa cu un capitan, maior, colonel sau general de securitate? Faptul ca Nicolae Breban discuta cu un general si nu cu un ofiter mai mic nu tinea decât de notorietatea romancierului si de importanta lui pe plan international. Într-o tara normala, sentinta din iulie 2012 (comunicata doar în aprilie 2013) ar trebui sa declanseze o miscare masiva de solidaritate cu marele scriitor. Cel putin Academia Româna, din care face parte Nicolae Breban, ar trebui sa exprime o pozitie clara de solidaritate, conforma prestigiului ei intelectual si moral.

Sofism judecatoresc
I. BUDUCA
Iata, în opinia mea, paragraful (argumentul) din motivatia sentintei prin care Curtea de Apel Bucuresti admite calitatea de colaborator al Securitatii în dosarul Nicolae Breban:
„Este foarte adevarat, si în opinia prezentei instante, ca daca într-o discutie purtata de pârât cu diverse persoane (Paul Goma ori Monica Lovinescu) acesta se adreseaza lor opinând ca «nu procedeaza bine când fac declaratii ostile tarii», o astfel de discutie nu se încadreaza în disp. Art. 2 lit. B din OUG nr. 24/2008 referitoare la furnizarea de informatii prin care se denuntau activitatile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist si care au vizat îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Însa când respectiva discutie este relatata de pârât unui lucrator al Securitatii, sunt pe deplin incidente dispozitiile legale mentionate“.
Acest limbaj lemnos trebuie transformat într-o secventa epica – daca vrem sa-l întelegem.
Asadar, scriitorul Nicolae Breban se afla la Paris, într-o perioada anterioara anului 1982 (când un ofiter al Securitatii, la Bucuresti, face un raport despre discutiile lui Nicolae Breban cu Paul Goma si Monica Lovinescu pe baza relatarilor orale ale scriitorului însusi). În discutiile de la Paris, Nicolae Breban opineaza (s. m., I. B.) – si instanta accepta ca avem de a face cu opinii – ca Paul Goma si Monica Lovinescu „nu procedeaza bine când fac declaratii ostile tarii“. Da, zice instanta, avem de a face cu opinii, asta e foarte adevarat, numai ca din clipa când aceste opinii personale au fost comunicate Securitatii, ele, opiniile acelea, s-au transformat în informatii, si anume în acel fel de informatii despre care legea de azi spune ca denunta activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist si, prin chiar denuntarea lor, ele, informatiile acelea, vizeaza îngradirea unor drepturi si libertati ale lui Paul Goma si Monica Lovinescu.
Altfel spus, instanta româneasca a anului 2012 interpreteaza acest episod în felul urmator: la Paris, în fata lui Paul Goma si a Monicai Lovinescu, Nicolae Breban sustine ca nu e bine sa ai atitudini ostile tarii, iar la Bucuresti, în fata unui ofiter de Securitate, Nicolae Breban ar sustine (indirect) ca Paul Goma si Monica Lovinescu ar trebui sanctionati în drepturile si libertatile lor din pricina acelor atitudini ostile.
În felul acesta, relatându-si opiniile unui ofiter de Securitate, Nicolae Breban s-ar fi transformat în colaborator al Securitatii, adica într-o persoana a carei calitate devine aceea de furnizor de informatii cu anume urmari asupra drepturilor si libertatilor altor persoane.
Unde este ascuns sofismul?
Instanta poate considera ca opinia lui Nicolae Breban s-a transformat în informatie numai neluând în seama ca informatia aceea era deja publica de multa vreme si ca, prin „Europa libera“, beneficia de o mare notorietate. Care informatie? Faptul ca Paul Goma si Monica Lovinescu au atitudini ostile regimului comunist de la Bucuresti. Aceasta informatie n-avea cum sa parvina la Bucuresti prin Nicolae Breban câta vreme, de multi ani, milioane de români fusesera înstiintati, prin mass-media, ca Paul Goma si Monica Lovinescu au atitudini ostile regimului comunist. Nicolae Breban însusi aflase prin „Europa libera“ ce fel de atitudini au Paul Goma si Monica Lovinescu. Instanta presupune ca, în conditiile în care milioane de români detineau acea informatie, numai Securitatea nu o detinea si l-a asteptat pe Nicolae Breban ca sa o înregistreze din gura lui.
Dovada ca instanta româneasca a anului 2012 a deliberat asupra acestei absurditati se afla, de asemenea, în motivatia sentintei Curtii de Apel Bucuresti:
„Astfel, se remarca din discutiile pârâtului cu generalul Plesita informatiile furnizate acestuia din convorbirile purtate de pârât cu numitul P. G., inclusiv afirmatiile facute de acesta din urma dar si de numitul E. I. în cadrul unui interviu de care generalul Plesita nu avea cunostinta“.
Despre ce este vorba? Într-o convorbire telefonica cu generalul Plesita, în februarie 1977, Nicolae Breban îl întreaba daca a ascultat interviul dat, recent, de Eugen Ionescu la „Europa libera“. Instanta interpreteaza ca generalul Plesita n-ar fi avut cunostinta despre acel interviu si, prin urmare, Nicolae Breban i-ar fi furnizat aceasta informatie pretioasa pentru lupta Securitatii cu atitudinile ostile regimului comunist.
Conjectura instantei din 2012 cum ca generalul n-ar fi avut cunostinta despre aceasta informatie este o enorma absurditate. Daca n-ar fi avut cunostinta, generalul s-ar fi aflat în flagrant de incompetenta, dat fiind ca, în fiecare dimineata, serviciul de monitorizare a emisiunilor „Europei libere“ era dator sa-i prezinte raportul cu astfel de informatii.
Nicolae Breban nu putea fi atât de rupt de realitate încât sa nu stie ceea ce mii de români stiau, anume ca acel serviciu de monitorizare a emisiunilor „Europei libere“ îsi facea datoria si, prin urmare, nu el, Nicolae Breban, era în pozitia de a-l informa pe general cu astfel de informatii, care aveau, de altfel, un caracter deschis (public) din clipa când au fost emise de „Europa libera“.
Ce dorea Nicolae Breban – se vede clar în transcrierea acelei convorbiri telefonice – nu era sa-l informeze pe general, ci sa-i comunice o opinie personala despre opiniile lui Eugen Ionescu.
Acesta este locul din motivatie în care se vede clar ca instanta din 2012 era constienta de faptul ca opiniile nu sunt informatii, cu atât mai putin opiniile neostile regimului comunist – cum erau, în acea convorbire, opiniile lui Nicolae Breban. Tot acolo, în acel paragraf, mai sus citat, se vede clar ca pentru a putea utiliza sofismul potrivit caruia o opinie se poate transforma în informatie, instanta româneasca din 2012 a trebuit sa faca ipoteza ca generalul Plesita nu avea cunostinta de o anume informatie nesecreta în legatura cu care era obligat, prin juramânt, sa fie la curent.
* * *
Mai rea decât coruptia nu poate fi, în Justitie, decât incompetenta.
Sentinta Curtii de Apel Bucuresti în dosarul Nicolae Breban face dovada flagranta a modului în care incompetenta unor judecatori face praf si pulbere prestigiul simbolic al ideii de dreptate în România de azi.
Iar incompetenta asociata cu reaua-credinta, cum este cazul în sentinta pronuntata în acest dosar de Curtea de Apel Bucuresti, face vorbire despre mentalitatea care a fost cultivata ani de zile în societatea româneasca cum ca orice fel de contacte cu Securitatea ar fi fost de natura sa compromita moral. N-am avut niciodata o dezbatere realista despre miile de contacte ale cetatenilor români cu Securitatea în urma carora constiinta morala a acestor cetateni a ramas intacta. Acesta ar fi trebuit sa fie rolul Justitiei – daca n-a putut fi rolul onestitatii noastre intelectuale.

4 comentarii:

ION SIMUT spunea...

Agenti de influenta, cu sau fara voie

Gabriel Andreescu, Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii, Editura Polirom, 2013.

Deconspirarea informatorilor Securitatii, ascunsi sub nume de cod în dosarele urmaritilor sau în dosarele de retea, a devenit în ultimii ani o vânatoare jurnalistica, asociata cu senzationalul tabloidizat si justitiarul revansard. Un principiu etic si juridic, o intentie buna, de curatenie a vietii publice postdecembriste, au fost compromise de superficialitati, graba si adversitati. Micile banuieli, conflictele de orgolii ajungeau pentru o dezvaluire publicistica fara prea multe probe, dar mai ales fara verificarea profesionista a arhivelor Securitatii, cu consecinte grave, distructive, pentru cei supusi oprobriului public, a caror aparare nu o mai asculta nimeni dupa ce verdictul pripit al vinovatiei era pronuntat. Asa au ajuns victime, alaturi de vinovati dovediti cu activitate de politie politica, Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balota, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban, doi dintre ei disidenti notorii. Mecanismul acuzarii publice e mai complicat decât ar parea la prima vedere, cu capcane obiective si distorsiuni subiective. Gabriel Andreescu analizeaza cazurile de „manipulare a Arhivei Securitatii“ privitoare la cele sase personalitati ale vietii intelectuale românesti din tara si din exil în volumul „Carturari, opozanti si documente“ (Editura Polirom, 2013), în sase capitole separate, bine documentate în arhive, adaugând doua capitole explicative, de perspectiva mai larga, despre „esecul institutional al deconspirarii“ (în partea mediana a cartii) si despre „lumea informatorilor“ (în final).
Ce au în comun toate cele sase cazuri analizate de Gabriel Andreescu, asa cum pot sa deduc din similitudini? Probabilitatea sau posibilitatea ca aceste personalitati sa fie considerate (mai ales în exil), pe drept sau pe nedrept, agenti de influenta ai Securitatii si de a le compromite astfel disidenta reala sau proiectata. Constantin Noica, singurul dintre cei sase, chiar a fost agent de influenta cu acte în regula, chiar daca ucenicii sai au încercat sa-l scoata de sub aceasta suspiciune; acuza se bazeaza pe documente; filosoful o informat constiincios despre diligentele sale pe lânga Mircea Eliade, Emil Cioran si alti reprezentanti ai exilului, dupa fiecare calatorie în strainatate. Adrian Marino, din câte s-ar parea, a avut cel mai putin tangenta cu acest tip de activitate, dar informarile sale verbale, benigne, obligatorii la întoarcerea dintr-o calatorie, au fost contabilizate si arhivate ca de la o sursa credibila, ba mai mult decât atât, o sursa în care se investea încrederea ca ar putea îndeplini misiuni speciale, comandate si controlate de Securitate. Adrian Marino nu s-a supus, nu a fost obedient, nu si-a asumat vreuna dintre misiunile dorite de Securitate în scopul influentarii celor din exil, într-un sens sau altul. Fiind binecunoscuta dificultatea obtinerii vizelor în perioada comunista, asupra criticului a persistat întrebarea suspicioasa cum a putut calatori atât, ca nici unul dintre comparatistii români (a calatorit cel putin cât un ministru de externe, daca nu cât zece).

ION SIMUT spunea...

Nici Adrian Marino, nici Constantin Noica nu doreau sa ramâna în Occident (Securitatea avea aceasta certitudine din verificarea celor doi pe toate caile), nu aveau aspiratii explicite spre disidenta, ceea ce, aparent, îi proteja de riscul de a fi compromisi prin actiuni secrete. Riscul compromiterii lor nu a survenit în timpul vietii, ci postum, din alte interese decât ale Securitatii, dar nu fara mostenirea ei. Situatia lui Nicolae Balota e putin mai complicata decât a celor doi. Cu experienta detentiei din anii ’50, ca si Marino sau Noica, Nicolae Balota se comporta, din câte s-ar parea, mai ambiguu, are anumite oportunisme, dar, dupa ce ramâne în exil, vrea sa se sustraga cu totul controlului Securitatii. Ramânând în exil, nici nu mai putea fi controlat si chemat la raport, deci trebuia compromis, scos din joc. Efectul negativ s-a manifestat însa mai virulent abia de curând. Pe Mihnea Berindei si Mihai Botez, deveniti disidenti notorii, Securitatea nu-i mai putea folosi în munca informativa, dar îi putea relativ usor compromite în ochii exilului facând sa fie suspectati ca agenti de influenta, ca instrumente ale Securitatii. La fel a procedat si în cazul lui Nicolae Breban, unul cu atât mai dificil cu cât lupta pe ambele fronturi, si în tara, si în strainatate, pentru libertatea de creatie. Dar inducerea suspiciunii ca e si el informator al Securitatii îi putea anihila sansele afirmarii ca disident – ceea ce s-a si întâmplat, facând ca opiniile sale incomode sa nu aiba suficienta credibilitate, iar actiunile sale sa nu dobândeasca aderenti.

Daca îi plasam într-o categorie aparte pe Mihnea Berindei si pe Mihai Botez, ca opozanti categorici ai regimului comunist, asociindu-se altor disidenti, cautându-i si promovându-i într-o atitudine anticomunista coerenta, ceilalti cinci mai au în comun si alte aspecte, unele de detaliu semnificativ. În primul rând, cu nuantele de rigoare, de la un caz la altul, nu au încredere în sansele culturii române în exil. Pe deasupra, Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Breban si ceva mai putin Nicolae Balota nu cred în valoarea lui Paul Goma, nici în substantialitatea operei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Ba chiar putem considera ca îi antipatizeaza pe cei trei, ceea ce e extrem de important pentru modul în care gândeste Securitatea posibila lor eficienta. Se bazeaza pe sinceritatea adversitatii lor fata de trei dintre cei mai importanti lideri ai exilului românesc, pe care îi vor putea submina, ponegri, minimaliza din convingere intima nu dintr-una indusa, falsa sau jucata. Poate ca, încercând sa sintetizez mai multe aspecte, am prezentat cazurile putin derutant. Luând fiecare caz în parte, argumentele si disocierile lui Gabriel Andreescu au însa claritate si o arhitectura convingatoare. Cercetatorul militeaza pentru „principiul rezonabilitatii în judecarea colaborationismului“.

ION SIMUT spunea...

Sunt cu adevarat agenti de influenta, cu sau fara voia lor, cei sase despre care se documenteaza Gabriel Andreescu pentru a releva manipularile? Constantin Noica a acceptat misiunile Securitatii, deci îsi intrase, cu voia lui, în rol. Admiratorii lui nu au acceptat însa dezvaluirea, straduindu-se sa-l scoata de sub învinuirea de colaborationism. Ceilalti (Marino, Balota sau Breban) nu stiau sau poate banuiau vag, dar nu se conformau scenariului preconizat, ca se investeste în ei aceasta speranta a Securitatii de a-i face agenti de influenta sau de a-i considera informatori pentru tot ceea ce spun la întoarcerea din strainatate în prezenta ofiterilor care le ascultau si le înregistrau relatarile, considerate formale de fostii calatori, obligatii ale legii, nu turnatorii în toata regula, cu promisiuni si contracte. Declaratiile verbale nu le considerau egale cu declaratiile scrise, informari sub semnatura. Erau manipulati cu inteligenta. Securitatea anilor ’70-’80, abila, maleabila, rabdatoare, discreta, amabila pâna la un punct, nu mai era aceeasi cu a anilor 50, rigida, brutala, grabita, interventionista prin arestari si vizibila imediat pentru cei vizati. Unele din aceste constatari privitoare la dirijarea agentilor de influenta sunt interpretari ulterioare, postdecembriste, discutabile – interpretari tendentioase, provenite din intoxicari ale Securitatii (ca în cazurile Mihnea Berindei si Mihai Botez) sau procedari abuzive. Distorsiunile pot fi, dupa cum s-a dovedit, rezultatul unei citiri totalmente eronate a documentelor, lecturi intentionat gresite (ca în cazurile Marino, Balota sau Breban, pentru a-i compromite astazi) sau involuntar eronate, inocente (numai aparent inocente!), în alte cazuri, din nepriceperea cercetatorilor sau a jurnalistilor cu acces la arhive. Exploratorii nepregatiti nu stiau ca vor intra pe un teren otravit, iar societatea civila nu banuia ca rezultatele investigatiilor pot fi falsificate, manipulate.

ION SIMUT spunea...

Pentru Securitate, Nicolae Breban aparea ca un balaur cu sapte capete, periculos si imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt. De aceea, regia confruntarii e impresionanta, Securitatea pregatind o multitudine de scenarii si variante de lucru, tesute într-o plasa învaluitoare. Alerta Securitatii e maxima când e vorba de Nicolae Breban, redactor sef la „România literara“, fost membru CC, demisionat în 1971, dând interviuri în presa occidentala si în curs de a obtine cetatenia germana. Lupta se desfasoara în anii urmatori pe toate fronturile, din tara si din exil, la toate vitezele, cu toate mijloacele: tehnica operativa de ascultare la domiciliu, intoxicare prin intermediari cu diverse zvonuri, supravegherea si exploatarea vietii intime, prelucrarea editoriala prin forurile de raspundere, munca de partid, amenintare cu procese, preconizarea arestarii sub acuza de tradare de patrie (masura propusa de Paul Everac). Cel mai eficient în dezamorsarea disidentei incipiente a lui Nicolae Breban a fost zvonul raspândit în exil ca prozatorul cu ambitii de afirmare europeana ar fi agent al Securitatii. Întors în tara, scriitorul are în 1977 discutii cu generalul Plesita (argument mult invocat) si cu alti reprezentanti ai Securitatii sau ai partidului comunist, cere sa i se publice cartile, i se publica dupa amânari si negocieri, sunt bine platite, sunt bine primite de critica (cu unele exceptii de contestari comandate), se întoarce în strainatate, cauta traducatori si editori, pledeaza acasa si în exil pentru afirmarea culturii române. De ce a putut sa faca toate acestea? De la CNSAS a primit verdictul de colaborare cu Securitatea în actiuni de politie politica. Intoxicarea mediului literar i-a reusit Securitatii nu numai în anii ’70-’80, ci si în 2011-2012. Gabriel Andreescu citeste înca o data atent toate dosarele si dezvaluie mecanismul compromiterii scriitorului si al manipularii opiniei publice în cazul Nicolae Breban. E un fapt important de istorie literara. Nu ne e indiferent cum se scrie un capitol senzational, acela al relatiilor cu Securitatea, din biografia unuia dintre cei mai importanti scriitori români postbelici.
Gabriel Andreescu nu este istoric literar, ci specialist în stiinte politice si în drepturile omului, dar prin analiza cazurilor de manipulare a dosarelor lui Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balota si Nicolae Breban (ca sa ma refer numai la acestia) face mari servicii noii istorii literare, în vectorul ei biografist si politic.