Corneliu Porumboiu: Mă interesează detaliile mici care deschid lumi

Corneliu Porumboiu, a photo by The Back Row Manifesto on Flickr.

Ajuns
la al treilea lungmetraj, regizorul Corneliu Porumboiu ne-a vorbit despre
reprezentarea realităţii în ficţiune, sursele de inspiraţie din spatele ultimei
sale producţii cinematografice şi despre ce şanse au, astăzi, tinerii care
visează să facă filme proprii.

 

Corneliu Porumboiu abia s-a întors de la Toronto, unde ultimul său film, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“, a fost selectat. A stat cinci zile în Canada, „suficient cât să te dea complet peste cap cu fusul orar“, după cum recunoaşte. La cinematograful de lângă locul unde are loc interviul, filmul său are parte de o proiecţie restrânsă. Adevărata premieră pentru public va avea loc vineri, 20 septembrie, la aproape un an de la momentul în care filmările au fost încheiate. „M-am decis să-i dau drumul acum“, spune Porumboiu, care este deja cu mintea la proiectele viitoare. Regizorul nu se aşteaptă ca ultima sa producţie să producă vreun cutremur în privinţa succesului la public sau a încasărilor, însă este convins că există un public extrem de bine definit, dispus să urmărească povestea sa. Adică un film în cadre lungi şi statice, despre relaţia dintre un regizor (interpretat de Bogdan Dumitrache) şi o actriţă (Diana Avrămuţ), discutând şi repetând pentru ceea ce urmează a fi probabil ultima sa producţie pe rolă de film clasic, înainte ca epoca digitală să-şi intre în drepturi şi în lumea cinematografiei.

 

„Weekend Adevărul“: „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“ este un film despre film, despre facerea lui. Ideile personajului din film sunt şi ale tale?

Corneliu Porumboiu: E un film care, în primă cheie de interpretare, pune în discuţie mijloacele. Dar m-a interesat să şi părăsesc zona asta, ca să nu rămână un exerciţiu formal. Şi să caut un anumit tip de emoţie, un anumit tip de discurs. Evident, filmul are multe lucruri din mine. Într-un fel sau altul, e un film în care mă îndoiesc sau mă întreb despre metoda mea. Toată povestea asta a început în urmă cu trei ani, de la un proiect de lege. Domnul Sergiu Nicolaescu a propus ca în locul scenariului să mergi la curs cu un decupaj regizoral. Adică tu descrii acţiunea şi cronometrezi metrajul, cam cât are fiecare cadru. Şi mi-am adus aminte cum am început să învăţ eu cinema la şcoală. Trebuia să facem decupajele alea regizorale. Şi, cum eu, în primii ani, îmi făceam singur metrajul în casă... D-asta am căutat un soi de formalism. Sunt mult mai multe lucruri acolo. Stendhal definea romanul realist „ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum“. Am avut asta în minte.

Personajul principal din film, un regizor, spune, la un moment dat, că el e construit pe tăietura asta de maximum 11 minute, cât ţine o rolă de film. Cu alte cuvinte, din moment ce  funcţionezi aşa, eşti construit aşa, vezi aşa. Îi şi spune actriţei, textual: „Astea sunt limitele mele!“ şi, după aceea, ea îl sărută. Mi-am pus întrebarea dacă demonstraţia asta de logică este excitantă pentru actriţă? Reprezintă atracţia pe care o exercită el faţă de actriţă?

E un flirt. E un tip de relaţie care se construieşte acolo. Când lucrezi cu actorii şi cu ceilalţi oameni din echipă, fiecare dă ceva la un film. Nu e o relaţie atât de seacă şi nu e o relaţie atât de bine înregimentată, pusă în sertar. Oricât de bun ai fi ca regizor, fără actori buni poţi să stai acasă. Sau fără un operator bun.

Obsesia realului

În toate filmele tale, mă refer la lungmetraje, apare problema limitei. Se vorbeşte despre ea, tu îţi impui şi limite ca regizor, pe platoul la filmare... Filmul acesta pare, pe alocuri, un teatru jucat. Este filmat foarte mult în interior, cu puţine obiecte în jur care să spună ceva despre trecutul oamenilor acelora. E mult alb şi pare sec, septic. A fost o decizie asumată?

La un prim nivel, asta venea dintr-un fel de-a fi al personajului principal: extrem de riguros, de liniar. Dar ce m-a interesat mai tare a fost să definesc o psihologie clară a personajului ăstuia. Am încercat să continui ceva început în „Poliţist, adjectiv“, un tip de scindare între cum se comportă cineva şi cum vorbeşte.

Scena cu sexul, în care vedem o uşă întredeschisă şi auzim doar două persoane de dincolo, mi-a adus aminte de o secvenţă din „Persona“, a lui Ingmar Bergman, în care regizorul evită să arate actul în sine, lăsându-şi una dintre actriţe să povestească totul cu lux de amănunte.

Pentru mine a fost şi un fel de ironie, de raportare faţă de spectator. Să le interzic accesul la carnal. În plus, personajul principal nu e un tip care să fie genul clasic, cu care empatizezi, să te identifici. E un tip destul de distant. Mi s-a părut alegerea naturală să prezint aşa lucrurile. 

Ca scenariu, spre deosebire de primele două lungmetraje, aici parcă filmul se dizolvă. Cele trei acte, începutul, cuprinsul şi încheierea, nu mai sunt atât de clare. În „A fost sau n-a fost?“ aveai scena cu maşina prin oraş, un fel de punte, apoi, „În poliţist, adjectiv“, era discuţia despre acea melodie. Aici nu mai pare atât de clară.

Da, pentru că intri într-un tip de povestire în care arăţi doar nişte bucăţi. În care elipsele funcţionează, sunt destul de importante şi ceea ce primeşti sunt doar bucăţi dintr-o poveste. E cumva diferit ca naraţiune. Există la mine o anumită obsesie a realului şi a gestului mic, mai mult a stării decât a acţiunii. Obsesia de a recompune totul din fragmente mici, din gesturi. 

„Trebuie să îţi asumi privirea ta“

Dar este şi o formă de protest la teoria clasică: personajele pe care le reprezinţi, fie în carte, fie în film, trebuie să fie personaje excepţionale puse în situaţii excepţionale?

Cred că este, da, o chestie pe care mi-am construit-o în şcoală. Cred că în toate filmele mele am refuzat tipul ăsta. Încă din şcoală, n-am putut să fac chestii din astea cu elemente excepţionale.

Ăsta e crezul minimalismului, în general. Dar nu este arta o minciună? Nu e o convenţie? În ce măsură împaci sinceritatea pe care o urmăreşti, sau dorinţa de a te plimba cu oglinda pe stradă, cu minciuna artei, cu convenţia artei?

Cred că, la un moment dat, dincolo de convenţia asta, poţi să ajungi la nişte lucruri pe calea cealaltă. Până la urmă, orice operă de artă e un construct, dar, pe de altă parte, poţi să ajungi la un tip de viziune. La final, e vorba de tine, trebuie să îţi asumi privirea ta şi faptul că tu reconstruieşti toată povestea asta.

 

Afişul ultimul film regizat de Corneliu Porumboiu

 

„Mănânci realitatea, o transformi“

Crezi că publicul din România e pregătit pentru filmul ăsta?

Cred că e pregătit. Totuşi, e un public tânăr care are acces la foarte multe filme. Pe de altă parte, niciodată nu mi-am asumat un tip de cinema de succes. Filmul are un anumit tip de umor, un anumit tip de lejeritate. Cred că va prinde, pentru că publicul pe care îl vizez eu e format din tineri care văd de toate acum.

De unde ideea de a prezenta, în film, o endoscopie?

Da, endoscopia. Cred că e primul travelling din film (râde).

Altfel, cameră fixă peste tot. De ce?

E un tip de martor, de persoana a III-a. E o compoziţie de tablou şi un fel de luare de distanţă.

Dar a fost şi o reacţie la Noul Val şi la ultimele filme considerate ca făcând parte din acest curent, cu filmări din mână, imagine tremurată…?

Nu, deloc. E foarte diferit peisajul. 

În film pare să se discute cinematografic ideea de proces fiziologic: oamenii mănâncă cu zgomot, vedem o endoscopie, auzim un act sexual…

Fac parte dintr-un anumit tip de proces, evident. Mănânci realitatea, o transformi în altceva. Acesta e metabolismul din titlu. Mă rog, un soi de metabolism.

Actorii principali, aleşi prin casting

În „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, Bogdan Dumitrache îl întruchipează, declarat, pe regizor. În „Poziţia copilului“, Dumitrache îl reprezintă pe Călin Peter Netzer, care a şi declarat că filmul este despre o experienţă personală. Acum, în ultimul tău film, acelaşi Bogdan Dumitrache este iarăşi regizorul. A devenit un actor fetiş?

Nu neapărat, am dat probe şi mi-a plăcut foarte mult. Mi-a dat ceva la care nu mă gândisem iniţial în scenariu, un soi de mobilitate, de fragilitate. Mi-a fost mai uşor să-l compun. Astea nu erau în scriitură. Sunt prieten cu el, ştiam date din biografia lui, am discutat foarte mult împreună şi, la final, a ieşit excelent. În plus, în filmul ăsta regizorul, personajul-regizor, nu sunt eu.

Cu actriţa, Diana Avrămuţ, cum a fost?

Am făcut casting. Uşor-uşor, după ce am văzut foarte multe actriţe, m-am oprit asupra ei. Mi-a plăcut foarte mult. Are ceva teatral.

Aveai un model anume?

Mă interesa să fie din provincie. Apoi, voiam pe cineva care să fi avut tipul ăla de biografie, să fi fost în Franţa. Bine, ea n-a fost, dar are ceva din felul de a mânca, de a se comporta. E asumat preţioasă. Am lucrat cu ei foarte mult. Nu am încercat să-i trag într-o zonă anume.

„Lui tata i-a plăcut mai mult «A fost sau n-a fost?»“

În film există o secvenţă în care actriţa face propuneri despre ce ar trebui să facă, iar el, regizorul, acceptă. Aşa lucrezi şi tu cu actorii?

Depinde de situaţie. Lucrez destul de diferit cu actorii, depinde de fiecare. Dar, într-adevăr, cer la un moment dat un soi de adevăr. Mă mulez pe datele actorului. Lucrez mult în repetiţii. În „A fost sau n-a fost?“ am rescris foarte mult. Fiecare actor şi-a făcut documentarea pe personaje, dar, de exemplu, monologul din final a venit exclusiv din repetiţii.

Afişul filmului prezintă o furculiţă răsucită. A fost ideea ta?

Am lucrat cu o agenţie de publicitate, aceeaşi cu care am colaborat şi la afişul pentru „Poliţist, adjectiv“. Ei fac lucruri extraordinare. Au venit cu câteva propuneri, eu doar am ales-o pe una dintre acestea.

Spuneai mai devreme că, în filmul acesta, minimalismul este dus până în ultimele consecinţe. Unde te mai poţi duce din acest punct?

Nu mă gândesc la asta. Poate fi un capăt de drum, dar nu ştiu. În cazul ăsta chiar ştiu care va fi următorul. Dar n-a fost niciun film la care, în momentul în care mă apuc să lucrez, să mă gândesc unde mă voi duce la final. Singura caracteristică la care mă raportez permanent este atenţia la detalii. La lucrurile mici care deschid lumi.

Te-am mai întreba despre personajul ăsta principal din film, care le ştie pe toate. L-ai construit deliberat aşa sau…

Am şi eu teoriile mele. (Râde) Ştiu că e enervant. Dar e şi o nevoie personală de a explica foarte mult.

Cum s-a văzut filmul în familie

Cum a fost primit filmul în străinătate?

Bine. N-am văzut foarte multe critici negative.

Spuneai mai devreme că există un public pregătit şi dornic să vadă un astfel de film. Dar crezi că poate fi un succes de casă?

S-a schimbat foarte mult şi distribuţia în ultima vreme. Îmi dau seama numai privind traseul meu de la „A fost sau n-a fost?“ până astăzi. Eu am avut probleme mari la „Poliţist, adjectiv“, cu agentul de vânzări, un străin, care a dispărut cu toţi banii. Pentru filmul ăsta, mi-e greu să mă raportez, deocamdată. Distribuţia a slăbit, festivalurile sunt din ce în ce mai puternice, nu mai sunt, ca înainte, zone intermediare.

Dar un tânăr care se apucă de film acum ce şansă are ca producţia să-i fie văzută?

Pentru un tânăr, important e să-şi facă filmul. Dacă el crede în el, se pot întâmpla multe. Sunt festivaluri numeroase, nu ştii de unde poate ieşi ceva. Dar, evident, în pieţele majore, cum e America, şansele sunt mici.

Lui Adrian Porumboiu i-a plăcut ultimul tău film?

Nu prea. Lui i-a plăcut „A fost sau n-a fost?“.

 

N-a fost niciun film, la care, în momentul în care mă apuc să lucrez, să mă gândesc unde mă voi duce la final.