Ieri a evoluat in Sala Ateneului intr-un recital ce sustinea lucrari de Bach interpretate la marea orga a Ateneului un artist cu totul si cu totul original: americanul Cameron Carpenter, un tanar de 31 ani pe care daca-l vedeai inainte de concert, cu frizura lui de punkist, cu sacoul negru pus direct pe piele si cu pantofii rosii, ai fi crezut ca a aparut un show-man disco, nicidecum organistul poate cel mai in voga din tanara generatie, care a luat anul trecut premiul Leonard Bernstein, cel care prin tot ce face vizeaza o revolutie in cel mai conservator instrument, orga. Carpenter se adreseaza publicului nu numai auditiv ci si excentric vizual, socand publicul prin miscari, expresii, tinute. Ceea ce vedem este “teatrul orgii”.Dupa spusele sale acesta doreste sa reinventeze orga, instrumentul care el insusi este o scena. Ce intentioneaza simpaticul tanar este sa dovedeasca ca orga are foarte putin de a face cu traditia istorica a acestui instrument, atat de mult legat de biserica. El recurge la o tabula rasa in asa fel incat organistul sa fie eliberat de mostenirea manierelor precedente de tratare a instrumentului ca sa isi poata gasi propria muzica., lucru destul de riscant si cam aventurier. Cameron sparge traditiile, sparge intentiile lui Bach, socheaza publicul, scandalizeaza conservatorii si dovedeste ca desi a parcurs toata literatura scrisa pentru orga, preferintele lui se indreapta spre Rachmaninov, Medtner, Godovski, Percy Grainger. De aceea fiind un recital cu piese de Bach, Carpenter ni-l propune in viziunea proprie, interesanta de altfel, in care calmul si serenitatea lui Bach sunt inlocuite de tumultul, nerabdarea si ritmul interior alert al tanarului artist. Desigur, nu e Bach ceea ce am ascultat, desigur tehnica exceptionala a artistului am remarcat-o in plan secund, tot in cheia Bachului transformat, ca si manuirea uluitoare a pedalelor care i-a adus titlul de “cel mai bun Pedalist”.
Cameron lasa impresia ca transforma totul spre a i se potrivi lui, ca inventator al “teatrului orgii”. Originalitatea si surpriza nu ar trebui insa sa ne opreasca sa privim cu atentie prospetimea si contributia personala, potrivita sau exagerata a unui mare virtuoz cautator de forme de exprimare completa. Poate e nevoie sa cedam noi, publicul muzicii simfonice din traditionalismul nostru pentru a ne deschide mintea, urechea si sufletul, noului. Macar incet, incet, in beneficiul nostru...
Gabriela Nicolescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu