Marin Preda, la multi ani oriunde te-ai afla!

In miez de vara, intr-un vazduh nemiscat si o incremenire ce te duce cu gandul la uitare, cand ti se pare ca ai prins un gand, dar iata, l-ai pierdut, brusc iti revine din colt de memorie parasit o vreme, imaginea lui Moromete toropit de arsita si de griji. Si totusi, intelepciunea si viclenia lui de taran istet nu se lasa coplesite de dogoare…

In Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial. Cîmpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschi, cel mai mare dintre copii dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub Umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine... Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi r$u dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept. - Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe fecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită nu mai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „...Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!" şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând 7 şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor: - Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule? — Am- terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? îmi dai salcâmu ăla? Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise el la drum şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând... poate n-o să ţi-l vând... De ce trebuie să ne grăbim aşa!?" părea el să-i spună.

„Asculta tata, eu pot sa-ti spun ca cel mai mare prunc al tau ca puteai s-o lasi pe proasta aia sa plece la fetele ei si puteai sta cu Nastasia sa mananci numa o zama, dar erai la tine in sat si mureai acolo unde te-ai nascut si ai crescut, dar asa te-ai facut de rusine in tot satul, ca te-a putut prosti o femeie. Nu i-a fost de ajuns ca a dus tot la fetele ei? Daca stiam ca asa stau lucrurile, va dadeam foc si ardeati toti ca soarecii. Te mai intreb de ce ai stricat casa care ai facut-o cu mama? Cat traiai, te tinea, nu se darama si cui ii trebuia alta sa-si fi facut mai departe…
Dar eu cred ca ne vom intalni si vom vorbi. In luna asta am si eu concediu si viu acasa in sat, la cine am, ca tata nu am, si as vrea sa veniti ca sa stam de vorba si sa veniti cat mai multi, nu cati ati fost dupa garduri, veniti cati vreti si vedem cati plecati inapoi. Spune-i lui Gheorghia si nevesti-tii ca daca mori inaintea lor, pe mine sa nu ma anunte, ca nu viu. Cand am vazut ce faceti, cum fugiti ca hotii dintr-un loc in altul, am vrut sa fiu om, ca sunt cu un ceas mai destept-decat voi, dar vad ca nu am cu cine, nenorocitilor…”


Tatal citeste si geme si isi aduce aminte cum s-a chinuit cu fiecare ca orisice tata si cum s-au imprastiat toti, s-au calificat si si-au intemeiat familii proprii… Sta si se tanguie inspaimantat de violenta neinfranata cu care e judecat nefericitul lui gest de a fi luat-o de la capat la batranete si de a fi cautat, ca orice muritor, un strop de fericire pana in ultima clipa…”


( fragment din Imposibila intoarcere de Marin Preda )

Marin Preda si Aurora Cornu

"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste...

Prima scrisoare de dragoste

S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20... Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele. A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.


A cerut-o de nevastă de a doua zi

Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.

Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărţiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste... “Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”

În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.

Singurul lor copil: “Moromeţii”

S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.


Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi

În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat. “Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...

“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.


Prizonieri şi învingători

Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.

“Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”

Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”

Au plâns şi s-au iubit la despărţire

În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte acum Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.

Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.


Îl visează şi “vorbesc” şi acum

Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.

Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde... În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.

De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "

Aurora Cornu s-a născut în comuna Proviţa de Jos, judeţul Prahova, într-o familie de agricultori. Este o persoană care iradiază o rară nobleţe. Are un aer suveran, fiind, în acelaşi timp, o doamnă foarte generoasă. Răspândeşte siguranţa omului încercat, care şi-a dominat destinul, lăsându-l totuşi să îşi facă mendrele. A trăit o viaţă palpitantă, ieşită din comun, din care a ieşit învingătoare prin credinţă şi literatură. Aparţine generaţiei lui Nicolae Labiş, cu care a fost colegă la Şcoala de Literatură. A fost prima soţie a lui Marin Preda, căruia i-a stat alături între anii 1954 şi 1959. Scrisorile lui Marin Preda către Aurora Cornu au fost publicate la Editura Albatros. În 1965 a fost invitată la Bienala Internaţională de Poezie, de la Knokk-le Zoote, de unde nu s-a mai întors în România, stabilindu-se la Paris. Între anii 1967 şi 1978, a colaborat la emisiunea literară a Monicăi Lovinescu, de la Europa Liberă. În 1970, unul dintre marii regizori francezi, Eric Rohmer, o distribuie în rolul principal din filmul Genunchiul Clarei (Le genou de Claire). Aurora Cornu a făcut un film de autor, Bilocation, produs în Anglia şi premiat la Psyhic Film Festival New-York – Montreal.

A fost căsătorită cu Aurel Cornea, inginer de sunet la Jurnalul televizat francez. Fostul său soţ a fost luat ostatic în Liban, în 1968, împreună cu echipa de la Antenne 2.

Dialogul de faţă a constituit bucuria unei după-amieze de vară, însoţită de aroma binefăcătoare a unui pahar cu vin roşu, pe o terasă bucureşteană. Erau de faţă scriitoarea Mirela Roznoveanu şi filosoful Mihai Şora.



– Care a fost prima apropiere de lumea scrisului, în ce împrejurări s-a declanşat acel fior necesar pentru a scrie poezie?

– Aveam vreo 10-12 ani. Nimeni nu apreciază rolul poeţilor minori, lumea îşi cam bate joc de ei… Eu, fiind la ţară, citeam ce găseam şi aşa am găsit cartea unui poet pe care parcă îl chema Niculescu, total necunoscut. Scria nişte poezii intitulate Lacrimi de mărgăritar, aşa ca să îţi faci o idee… o poezie sentimentală, siropoasă, dar care pe mine m-a făcut poet. Mi-a plăcut cum rimează, s-a întâmplat ceva, oricum pe acest autor nu l-a menţionat nimeni, nicăieri, nu am mai auzit de el, nu ştiu cum s-a făcut că, în satul meu, am găsit un volum al lui. Şi nu îl pot numi minor, ci prost de-a dreptul, dacă ar fi să apreciez cu mintea de acum… Dar în sufletul meu de copil, a făcut o revoluţie. Nu ştiam prea bine diferenţa între poet, scriitor, jurnalist, eu voiam să le fac pe toate.

– Când s-a produs debutul efectiv, prima poezie tipărită?

– Prin 1947, aveam vreo 14 ani, în Vocea Prahovei, devenită apoi Flamura Prahovei… Poemul se chema Agitator, era o descriere a planetei Mercur. Poetul niciodată nu ştie ce scrie. Poezia a fost reprodusă în Contemporanul. Era o perioadă în care poeţii se păzeau să se compromită cu comuniştii… A fost o şansă, poeţii buni preferau să facă traduceri pe vremea aceea. Era vid de poeţi autentici în revistele literare.

– Aţi avut un parcurs fericit, cale liberă în literatură sau a fost un drum greu, sinuos, cu piedici?

– Nu am avut nici un fel de piedici, mă consider extrem de norocoasă, m-a păzit toată lumea de rele, şi cei buni şi cei răi, m-au păzit egal… Nu pot să o iau decât ca pe un noroc. Probabil nu păream a fi un pericol sau neajutorată, cine ştie…

– De ce? Aveaţi talent, eraţi frumoasă, eraţi tânără…

– Se vede că nu ai trăit în anii aceia, de după război. Era o cu totul altă realitate, despre care, din păcate, nici până în ziua de azi, încă nu s-a scris. Foarte straniu. Erau primii comunişti care apăreau prin sate… Cred că sunt una dintre puţinele persoane care au scris despre perioada aceea, cum reacţionau sătenii după război…

– Doream să ajungem la prezent, la destinul prin poezie… Facem un arc peste timp, faptul că sunteţi poetă v-a urmărit întreaga viaţă?

– Eu nu mai scriu poezie de când am plecat din România. Poezia are mult de-a face cu limba în care o scrii iar eu vroiam să mă încadrez într-o altă limbă şi nu mă simţeam în stare să scriu poezie în franceză, e foarte greu. Mi-am tradus poemele în franceză, dar asta e altceva… A fi poet este o opţiune. Este o opţiune şi între poezie şi proză, eu vroiam să scriu proză, vroiam să îmi explic ţara. Acesta a fost gândul cu care am plecat, că dacă mai scriu să arăt lumii o Românie pe care eu o cunosc. De scris am scris, dar scopul meu a ratat pentru că lumea nu e interesată de părerea mea despre România.Cu atât mai puţin despre România pe care o prezentam eu. Romanul meu, Fugă spre Centru, se sfârşeşte cu perioada anului 1968, când personajul meu fuge şi el din ţară, în timpul Revoluţiei din Cehoslovacia. România mea e frumoasă, calmă, dramatică şi tragică uneori, dar eu am crezut mereu că lumea e bine făcută de Dumnezeu şi că orice s-ar întâmpla trebuie să facem faţă la ce ni se oferă – locuri, oameni, situaţii… Oricum, eu mi-am căutat destinul, m-am aruncat cu capul înainte şi a trebuit să înot…

– Ce conflicte aveţi cu poeta Nina Cassian?

– Mă amuză ideile Ninei… Ea găsea că eu l-aş fi preferat de fapt pe Petru Dumitriu, care îmi era director la Viaţa Românească, lui Marin Preda de care tocmai mă îndrăgostisem… Pe motiv că Petru era mai aristocrat. Or, el era fiu de căpitan de jandarmi.

– Era Petru Dumitriu un bărbat atât de frumos precum se spune?

– O, da, era superb. Era ca un zeu când era tânăr. Dar revin la aristocraţie. La mama mea, în comuna Proviţa, se ascundea generalul Moisiu, unchiul meu. A stat ascuns 11 ani. Când s-a aflat totul, tatăl meu a stat în puşcărie… Deci, despre ideile Ninei, ce să mai spun, când scrie în trei cărţi contra mea. Într-una explică cum ea şi Marin discutau despre mine iar el îi spunea că pe ea o iubeşte dar e obligat să se însoare cu mine, nu ştiu de ce… Iar în alta îmi arată ce mare poetă e ea şi cât de ratată sunt eu. Găsesc extraordinar faptul să fie atât de obsedată de mine, n-am ştiut că am făcut-o să sufere în aşa hal încât la bătrâneţe să se ocupe de soarta mea. Dar nu mă pot supăra pe Nina, dincolo de faptul că sunt creştină, găsesc mai degrabă flatantă atenţia ei.

– E îndreptăţită revolta dumneavoastră în ceea ce priveşte modul exclusivist în care presa vă abordează, doar ca pe prima nevastă a lui Marin Preda…

– Sunt foarte onorată de iubirea lui Marin pentru mine, am rămas prieteni până la moartea lui. El a fost singurul care a înţeles de ce vroiam eu să plec şi de la el şi din ţară, asta-i culmea! E singurul om care, deşi nu a fost de acord cu mine, a înţeles. Oricum, am mai spus-o, literatura a fost singura lui femeie, singura care nu l-a înşelat… În plus, el dorea să împartă soarta cu poporul lui şi a avut dreptate, ţara lui l-a recompensat foarte bine. Au simţit că e omul lor. Pe când eu sunt o călătoare…

– Un cetăţean al lumii?

– Nu ştiu, sunt oameni care nu au stare. Eu am fost pe fugă toată viaţa, de mică, începând cu faptul că am fost adoptată de unchiul meu, am fost mutată dintr-un sat în altul… Probabil că acolo a fost pornirea. Singura mea dorinţă era să fug din locul în care sunt şi să ajung în alt loc. Ceva mai central, poate…

– Aţi ajuns la Paris. Aţi scris undeva, ca o primă impresie, că anemonele erau foarte scumpe…

– Asta a pornit de la o idee a lui Ely Lotard, primul fiu al lui Arghezi care explica la Bucureşti cum că, la Paris, cerul e superb, toată lumea îţi surâde, că ies ţigăncile dimineaţa să vândă anemone… Pe mine m-a plouat 11 luni jumate, nu am mai văzut nici anemonele, da, pentru mine erau foarte scumpe atunci, dar, oricum, Parisul e Paris. Ploua mărunt, ca de toamnă timpurie, de-abia apucam să mă usuc într-o casă, când ieşeam ploua din nou…

– Dar aţi avut destin…

– Cred că eram frumoasă. Frumuseţea deschide unele uşi şi le închide pe altele. Ştii foarte bine că nu se crede în talentul fetelor frumoase şi tinere, ci mult mai lesne se acordă credit celor urâte şi bătrâne.

– Poate sunt urâte, dar talentate…

– Ei, sigur că sunt, dar lor le este mai uşor să fie acceptate, decât uneia care stârneşte invidia. Nimeni nu-şi putea imagina că eu aş fi putut să mor de foame la Paris… Li se părea anormal pentru o fată frumoasă şi tânără. De fapt, nici nu am murit, dar s-ar fi putut întâmpla…

– Lumea literară v-a iertat pentru că eraţi frumoasă? Sau v-a pus piedici?

– M-au iertat şi m-au iubit. Iubim tot ce e frumos… Iar piedicile mi le-am pus singură… Cât am stat în România şi scriam pentru bani, am scris enorm pentru că trebuia să îmi câştig pâinea.

– Cât de bine se putea câştiga din scris?

– Am tradus Hamlet, 4.000 de versuri, am tradus o epopee, 6.000 de versuri… Prin anii ’62-’63, am tradus Hamlet, preluând un contract al lui Miron Radu Paraschivescu, pentru Teatrul Naţional. Când s-a aflat că nu Miron a tradus, ci eu, o tânără poetă neinteresantă probabil, nu prea i-a interesat. Şi atunci am publicat traducerea la Biblioteca pentru toţi, la domnul Mihai Şora, sub pseudonimul Ştefan Runcu. Traducerile se plăteau extrem de bine, se plăteau la vers. În sfârşit, îmi amintesc povestea… Aveam un logodnic, un evreu matematician care plecase din ţară şi care îmi spusese că mă ajută să trec graniţa. Eu vroiam să văd lumea. Nu aveam alte scopuri speciale sau antipolitice… M-am dus la Miron Radu Paraschivescu şi i-am spus: „Miron, semnează cu mine… Dacă plec, editura va scoate numele meu şi va rămâne doar numele tău… “ A fost de acord. I-am explicat domnului Şora că sunt prea tânâră şi nu mă ia nimeni în serios ca traducătoare, Hamlet e totuşi o piatră de încercare, de aceea ar fi mai bine să semnez cu Miron. Şi domnul Şora a fost de acord. După o săptămână, Miron s-a răzgândit, spunându-mi sec că nu e munca lui şi că, de altfel, nu e de acord să plec. A spus că, dacă rămân în ţară, îmi face cadou jurnalul lui. L-am întrebat de ce nu i-l dăruieşte soţiei sale, dar credea că ar fi fost foarte periculos.

– Şi vi l-a făcut cadou?

– Nu, ce eram nebună să pun mâna pe un fier încins cum era jurnalul lui! I-am spus domnului Şora că Miron nu mai vrea să semneze cu mine şi că vreau un nume de bărbat. Cum spuneam, am semnat Ştefan Runcu. Logodnicul meu de atunci, Tudor Ganea, nu a reuşit să mă scoată din ţară. Poate a încercat, poate nu, n-am mai aflat… Şi apoi am tradus o epopee anamită, 6.000 de versuri. Am luat bani pe aceste traduceri şi atunci am putut să plec la un congres de poezie la Knokke-le Zoote. Eu scriu foarte puţină poezie, scriam zece poezii pe an. Din asta oricum nu se putea trăi.

– Pentru Europa Liberă aţi tradus poezie. Deci tot poezia v-a urmat precum destinul…

– Am lucrat pentru Monica Lovinescu, traducând 60 de poeţi francezi. Îi prezentam unul câte unul, cu poemele lor, cinci minute, apoi discutam, alte cinci minute. Am fost foarte fericită să o fac, gândindu-mă că poate colegii mei mă ascultă în ţară şi le pier astfel inhibiţiile şi complexele de inferioritate. Pentru că nu erau mai buni francezii contemporani, decât românii contemporani.

– Soţul dumneavoastră, Aurel Cornea, a avut, de asemenea, un destin aparte. Vorbiţi-ne despre cine a fost Aurel Cornea în viaţa dumneavoastră…

– Mă plictisisem să fiu a doua roată în orice relaţie… Când eram tânără, mi-au plăcut geniile care aveau ca prioritate obiectul căutărilor lor… Mă îndrăgosteam pe motive de admiraţie. Pe urmă, mi-am zis că eu nu am venit pe lume să fiu nevasta unuia sau a altuia, ci am venit să îmi fac treaba mea de scriitoare. A fost o formă de megalomanie care m-a susţinut totdeauna. M-am gândit atunci când am întâlnit un bărbat extraordinar, care era Aurel Cornea, că, în sfârşit, am găsit un om normal şi că vedeta în casă voi fi eu. El era inginer de sunet la Televiziunea Franceză. Drept care, mai târziu, am avut surpriza că tot el era pe prima pagină a ziarelor franceze, dar cu mine în braţe… Asta după ce a fost luat ostatic în Liban, pentru zece luni jumate. Chiar şi Aurel Cornea, care detesta să fie în faţa unei camere de filmat, mi-a făcut figura să fie mai celebru ca mine, prin faptul că era un fel de erou pentru francezi şi pentru lumea întreagă ca ostatic în Liban.

– Aţi făcut în România, în satul Cornu, o biserică, având Hramul Sfinţilor „Ioan Evanghelistul“ şi „Cuvioasa Eufrosina“. A fost finalizată şi sfinţită în luna mai anul acesta. Cum a fost posibil acest fapt?

– Am vândut averea părinţilor, cea pe care o recuperasem. Ce puteam să fac cu banii aceia, ca să rămână totuşi în sat? Am fost în Israel şi am văzut că dealurile din Cana Galileii sunt exact ca acelea din satul meu. Foarte straniu, Părintele Arsenie, care e duhovnicul mânăstirii de la Cornu, a fost în Israel şi i s-a părut de asemenea că dealurile, colinele din Cana Galileii seamănă cu cele de la Cornu. Coincidenţă foarte simpatică. M-am înşelat crezând că, timp de cinci ani, cât a durat construcţia, preţurile nu vor sări… Şi au sărit aşa de tare încât au înghiţit şi banii primiţi pe despăgubirile soţului meu pentru că a fost ostatic. Sunt profund religioasă chiar dacă nu foarte bisericoasă. Cum în satul meu au case şi Adrian Năstase şi rudele lui George Becali, s-a crezut că aceşti domni au fost o sursă de finanţare pentru biserică. Nici vorbă, sunt persoane respectabile, se şi ocupă de alte biserici, dar nu aş vrea ca eforturile mele să fie atribuite altcuiva. Mi s-a părut normal să fie scris pe zidurile bisericii că Aurora Cornu a făcut acest lăcaş în memoria părinţilor ei şi a fostului soţ… Poate este o dorinţă de glorie postumă, meritată bănuiesc, dar poate fi şi un model. Trebuie să amintesc că biserica, aşa cum arată acum, a fost inspirată de un desen al prietenului meu, pictorul Horia Damian.

– Ce aţi mai scris, ce mai scrieţi?

– Am publicat în mai multe limbi un roman care a avut un succes moderat în America, destul de puţin în Franţa, iar în România aproape nul. Întâmplător, acum am editor, dar nu am cărţi. Mi-am propus să scriu volumele II şi III la romanul Fugă spre Centru.

– Privindu-vă întreaga viaţă, retrospectiv, consideraţi că aţi avut noroc?

– Prefer să consider viaţa mea o viaţă interesantă. O poţi povesti cum vrei, poate fi tragică, poate fi spectaculoasă… Dar nu aş schimba nimic din ce am trăit, nici din război, nici din comunism, nici din fugă, nici din bărbaţii pe care i-am iubit… deşi unii dintre ei meritau palme câteodată… A fost şi greu când nu ştiam ce voi mânca a doua zi la Paris şi puteam să mor sub Sena… Dar am avut principii, să nu fac ceea ce o poetă nu poate să facă, de exemplu, muncă fizică. Aveam prejudecata românească a muncii fizice. Sunt poetă, pot să mor ca o poetă… Nici de fuste nu m-am servit, nu e onorabil. Cu aceste principii, puteam să mor perfect, dar nu am murit.

– Aveţi un tonus extraordinar, sunteţi într-o stare de spirit perfectă. Să fie pur şi simplu dragoste de viaţă?

– Da, dragoste de viaţă. Dar una dintre marile fericiri pe care le-am resimţit în viaţă este că eforturile mele de a construi mânăstirea şi biserica nu au fost zadarnice. Dumnezeu a ajutat să se întâmple o minune. M-ai prins într-un moment când sunt foarte fericită.