Traducere // Translate

Cu Stelian Tanase despre disperarea de a fi roman refulata in cultura

2JOUR-AM-55 by Fondapol - Fondation pour l'innovation politique



Magdalena Popa Buluc în dialog cu Stelian Tănase

"Azi, în România, un scriitor nu mai e nimic... e un homeless"


Stelian Tănase este doctor în sociologie, scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, dramaturg şi regizor, realizator de emisiuni de televiziune şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Bun cunoscător al operei şi biografiei celui cu care se întreţine, dovedeşte inteligenţă şi fină intuiţie, fugind de clişee în conceperea documentarelor sale.
„Scrisul e un exerciţiu al zădărniciei şi al singurătăţii”
Stelian Tănase vorbeşte şi aminteşte de această perioadă de tranziţie, îmbinând expunerea istorică de arhivă cu analiza politică la zi şi investigaţia psihologică. Nu crede în literatura care ocoleşte marile adevăruri, afirmând: “Nu putem fi o naţie fără istorie, fără trecut, fără cultură”. Posedă o memorie impresionantă, antrenată, în care amintirile tuturor evenimentelor istorice sunt aşezate ca nişte fişiere invizibile, deosebit de bine organizate. Modernitatea lui, îmbinată cu istoria, are eleganţă, ceea ce este rar în tăvălugul de mizerabilism, populism, sexism şi circ al societăţii de azi. Radiografiază în romanele sale societatea românească de ieri şi de azi, scoţând în evidenţă criza morală, cu o mare pasiune pentru adevăr.
Crede în rolul elitelor, marii intelectuali, marii scriitori, marii gânditori, liderii politici, marii savanţi, care fac Istoria. Ei duc omenirea înainte. Distrugerea elitelor sub comunism a fost un fenomen deplorabil, o tragedie pentru poporul român. “Societatea românească are nevoie acum să-şi descopere adevăratul suflet şi aceste poveşti trebuie spuse”, afirmă el.
A căutat în labirintul în care istoria noastră s-a rătăcit, înlăturând zgura de uitare, oferind o informaţie de mare acurateţe şi rigoare şi o fascinantă evocare a Bucureştiului de odinioară, cel al epocii Belle Epoque şi interbelice.
Se desprinde, din incisiva lui analiză a lumii româneşti contemporane, tristeţea pentru soartea culturii şi, nu în ultimul rând, a scriitorilor şi jurnaliştilor, de care guvernanţii nu sunt interesaţi. Îşi doreşte să scrie o serie de cărţi despre România ultimilor 20 de ani, un plonjeu în societatea românească de tranziţie, pe un fundal istoric.
A fost “Visiting Short-Term Fellow”, la “Woodrow Wilson Center for International Scholar”, în 1993, “Visiting Scholar”, la “Woodrow Wilson Center for International Scholar” în 1994, a colaborat la “Visiting Short Term Collaborative research project”, cu profesorul Gail Kligman, la UCLA, în 1996, a avut o bursă Fullbright în 1997, a fost invitat la “The New School for Social Research New York Publication”, în 1998.
A susţinut conferinţe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum şi la prestigioase universităţi americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York.
A fost redactor-şef al Revistei “22” şi fondator, director al revistei “Sfera Politicii”. A realizat emisiunile de televiziune “Orient Express”, “Maşina de tocat”, “3x3”, “Bucureşti, strict secret”, “Tănase şi Dinescu”.
Este autorul unor eseuri şi volume non-fiction, precum "Şocuri şi crize" , “Ora oficială de iarnă", "Sfidarea memoriei" (cu Al. Paleologu), “Revoluţia ca eşec”, “Elite şi societate”, “Anatomia mistificarii”, “LA vs NY” – Un jurnal american”, “Elite şi societate, România sub guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965”, “Miracolul revoluţiei – O istorie politică a căderii regimurilor comuniste)”, “Acasă se vorbeşte în şoaptă. Jurnal şi dosar din anii comunismului târziu”, “ Zei şi semizei la începtut de secol”, ”Racovski – Dosar secret”, ”Avangarda românească în Ahivele Siguranţei”, “Clienţii lui tanti Varvara”, “Cioran şi Securitatea”.
A semnat romanele "Luxul melancoliei", "Corpuri de iluminat", "Playback", “Maestro”, “Dracul şi mumia”, ”Moartea unui dansator de tango”, “SKEPSIS”.
Este laureat a numeroase premii de televiziune şi premii literare.
„Istoria nu este o ladă cu vechituri din pod, este ceva viu”
Eşti un romancier cunoscut, eseist, dar şi om de televiziune, scenarist şi regizor de film. Cu rigoare ştiinţifică şi cu atenţie pentru detaliu, cu un rafinat talent şi compoziţie polifonică, îmbini expunerea istorică cu analiza politică şi investigaţia psihologică, îmbrăcându-le de cele mai multe ori într-o poveste romantică. De care dintre aceste partituri eşti acum mai pasionat?
Singura mea vocaţie este scrisul. Uneori, mă exprim, în funcţie de circumstanţe, nu numai cu stiloul, online ca bloger, dar şi cu camera de luat vederi sau pe o scenă de teatru. Un exmplu – „Misterul Sebastian” la Odeon. Întâi am scris o evocare istorică pe bază de documente despre premiera piesei „Steaua fără nume” şi alta despre moartea lui suspectă, după cercetări în arhive. Apoi am făcut un film documentar tv, pentru serialul tv „Bucureşti strict secret”, la final a fost dramatizarea de la Odeon, „Misterul Sebastian” în regia lui Felix Alexa... Deci, la început a fost povestea scrisă, apoi filmul şi abia după aceea scenariul pentru teatru. Am visat întotdeauna, de când am citit primele cărţi, să fiu scriitor.
Dar, reîntorcându-ne în timp, care au fost acele romane care ţi-au trezit această pasiune?
Citeam cărţile vârstei: Mark Twain, Edmondo De Amicis „Cuore”, Fraţii Grimm, „Micul prinţ” al lui Saint-Exupéry, Wilhelm Hauff, cu “Muc cel Mic”, „Vrăjitorul din Oz”, „Alice în Ţara Minunilor”, pe care o recitesc chiar acum a suta oară. Pe vremea aceea se traducea mult din literatura pentru copii, care nu era atât de mult cenzurată. Nu m-am gândit niciodată să fac altă meserie....
Sunt convinsă că multor oameni le lipsesc emisiunile tale de televiziune, bine documentate, serioase şi mai ales filmele din serialul „Bucureşti, strict secret”...
Am dorit ca serialul să aibă 111 episoade şi am ajuns la 79. Am filmat în locurile în care s-au întâmplat evenimentele povestite. Situaţia perfectă este când reuşeşti, legat de un loc, să găseşti personaje reale şi o poveste. Deci, istorie. Societatea românească are nevoie să-şi descopere adevăratul suflet, trecutul, şi aceste poveşti trebuie spuse. După ‘89, interesat să aflu ce se petrecuse cu noi un întreg secol, adevăr la care nu avusesem acces înainte, am intrat în arhive. Vin din lumea bibliotecilor şi preocuparea mea este să dau o informaţie care să aibă acurateţe şi rigoare. Nu vreau să judec pe nimeni. Fiecare îşi duce crucea. Scotocirea prin subteranele istoriei noastre, citirea acestor dosare ale istoriei româneşti postbelice au fost o lecţie exemplară pentru mine, nu numai pentru că am aflat adevărul istoric, dar şi pentru că am întâlnit, citind multe mii de pagini, destinele a mii de oameni. Am înţeles cred de unde venim, dramele noastre, labirintul în care istoria noastră s-a rătăcit. O mică parte din documentaţia asta, făcută cu creionul în mână, am transferat-o în acest serial pentru televiziune, în altele, „Dinastia”, despre cei patru regi ai noştri, de exemplu, de 22 de episoade, difuzat de TVR. Şi acum mi-ar plăcea să fac documentare de istorie, dar televiziunile de astăzi sunt în regim de avarie, lucrează de pe o zi pe alta şi nu au resurse. Aş face un serial despre mânăstirile din România, dar nicio televiziune nu are interes în acest context economic. Două-trei săptămâni la o mânăstire, cu costuri relativ mari, operator, luminist, invitaţi, producător, documentarea etc. Televiziunile de azi nu sunt dispuse să plătească toate aceste lucruri. Se fac multe talk show-uri pentru că este genul cel mai ieftin. Nu costă de fapt mai nimic. Pentru documentar mă refer la resurse minimale, nu la un film ca la BBC, unde un documentar de 52 de minute nu costă niciodată mai puţin de un milion de lire sterline. Noi avem la dispoziţie pentru un film în jur de 1.000-2.000 de euro şi se pune problema dacă îi primeşti şi pe aceştia. Dacă faci un film la Londra despre Bucureşti, el se vinde în toată lumea. Dacă faci un film la Bucureşti despre Bucureşti, nu se uită nimeni la el peste graniţe, nu poţi să îl vinzi. După ce am produs aproape 80 de episoade cu resurse proprii, „Bucureşti, strict secret”, nu am reuşit să încasez drepturile de autor pentru scenariu şi regie pentru 2/3 din film. Tu, ca scriitor, dacă ai o idee, poţi să faci acest lucru de amorul artei, hârtia e ieftină ca şi pixurile. Cu filmul e altceva, implică nişte costuri. Toată echipa angrenată în producţie trebuie remunerată corect. Sunt un pasionat de filmele documentare, văd destule pe săptămână pentru că aflu ceva. Mă uit mai puţin la filmele de ficţiune. Istoria României este un teren virgin. Cred că sunt mii şi mii de de subiecte netratate de nimeni.
“Sunt înamorat de La Belle Epoque”
Cum ai reuşit ca istoric să aduci la lumină nu numai poveştile de istorie, dar şi poveştile de dragoste ale Bucureştiului interbelic, înlăturând zgura de uitare?
Am încercat să descopăr Bucureştiul prin întâmplări specifice din epocă. Tot ceea ce am realizat în acest serial este probat de documente, de imagini, de citirea la Academie a presei timpului. Şi de reconstituirea pas cu pas a tot ceea ce s-a întâmplat, bineînţeles din arhive. Despre anii ‘40 am realizat câteva - despre bombardamentul de la 4 aprilie, despre Zaraza, am descoperit că era pură ficţiune şi am tratat-o ca realitate, şi altul despre premiera „Stelei fără nume” încercând în paralel să descriu Bucureştiul acelei vremi. Am făcut episoade despre anii ‘30, „Jurnal de sex”, pornind de la păţania lui Geo Bogza şi procesele lui pentru pornografie. Mă întreb ce este şi ce nu este pornografic într-o operă de artă. Romanul meu „Maestro” din 2008 a fost acuzat de diverşi cronicari pudibonzi de aşa ceva. Mi-ar fi plăcut să iasă un proces de aici, să ne lămurim.
Şi „Dinastia”?...
E o temă care mă preocupă...Au fost 22 de episoade, despre „Dinastia”, despre cei patru monarhi ai României: Ferdinand, Carol I şi Carol al II-lea, Mihai, unde am semnat scenariul şi regia. Istoria nu este trecut, nu este un eveniment consumat şi depăşit căruia i-am pus punct. Pentru anii ‘20 am adus la lumină povestea de dragoste dintre Martha Bibescu (o femeie superbă care, se spune, a avut multipli amanţi regali) şi lordul Thompson. Amândoi au scris cărţi unul despre altul. O altă poveste de dragoste - plasată în La Belle Epoque, epocă de care sunt amorezat - a fost despre Natalia Negru, soţia lui Şt. O. Iosif, o femeie fatală care l-a părăsit pentru Dimitrie Anghel. Ştefan O. Iosif a murit la spitalul Colţea în 1913. Nici Dimitrie Anghel nu a avut o soartă mai bună. După o scenă de gelozie violentă, a tras cu un pistol asupra ei, apoi s-a sinucis. Natalia Negru a supravieţuit, el nu. Ce film de lungmetraj ar ieşi de aici! E o poveste de dragoste care a zguduit societatea românească a timpului. Tot pentru La Belle Epoque am făcut „Craii de Curtea Veche”. Pentru perioada postbelică - moartea lui Labiş, fuga în Occident a lui Petru Dumitriu, sinuciderea lui Chivu Stoica, statuia lui Stalin, moartea lui Gheorghiu-Dej, dar sunt multe altele… Trecutul ceva mai îndepărtat - incendiile care au ars Bucureştii, mai ales cel din 1847, despre Lipscani, Hanul cu Tei, Hotelul “Concordia”, unde a fost ales Alexandru Ioan Cuza, sau despre „Bisericile arestate”: Mavrogheni, Lucaci, Sf. Vineri, Sf. Gheorghe... Am vrut să obţin impresia că evenimentele s-au întâmplat chiar în această dimineaţă. Istoria nu este o ladă cu vechituri din pod, un muzeu. Este ceva foarte viu. Regimul comunist a avut interesul să pună un chepeng, să ne dea o versiune mistificată. Eu mi-am luat misiunea de a spune aceste poveşti cu cât adevăr în ele se poate. Mă interesează doar adevărul faptelor. Ar trebui un proiect naţional, filmele de acest tip ar trebui traduse ca să arătăm lumii istoria noastră. Să arătăm că aici au fost Lipatti, Brâncuşi, Clara Haskill, Carol I, să vorbim despre Tolstoi la Bucureşti, Kutuzov, care a stat cinci ani la Hanul lui Manuc între 1808 şi 1812...
Publicul ţi-l creezi
La premiera spectacolului Jurnalul lui Sebastian
Cât de utile sunt aceste documentare pentru publicul român?
Noi avem o populaţie foarte slab şcolarizată. Americanii, când au înţeles asta în anii ‘60, au început, la nivel naţional, să producă documentare de educaţie, prin care şi-au alfabetizat pur şi simplu populaţia. Este vorba despre analfabetismul funcţional. Îmi amintesc serialul „Sesame Street”. Era un fel de „Muppets” educativ. Populaţia României este, în proporţie de 65%, analfabetă funcţional. Ştiu doar să se iscălească. Nu au citit o carte. Deşi toţi pot prezenta o diplomă de patru sau opt clase, nu ştiu carte de patru sau opt clase. Statisticile arată că 25% din populaţia României nu are nicio carte în casă. În Cehia, acest procent este de numai 1%. Sunt convins că e nevoie un program naţional de filme documentare, care să instruiască populaţia în istorie, în cultură, în lucrurile practice ale vieţii. Ar fi cel mai util lucru pentru a repara puţin din lipsa noastră de educaţie. Ce să facem? Să aşteptăm o nouă generaţie de profesori capabili, plătiţi omeneşte, pentru că, din păcate, profesorii de acum trăiesc la limita subzistenţei, ca nişte sclavi cărora li se dă puţin ca să aibă ce să mănânce pentru a veni a doua zi la şcoală? Mai ales televiziunea publică cred că are această datorie. Publicul ţi-l creezi. Dacă urmăreşti numai audienţa, faci programe ieftine. Dar ieftine şi ca gust, şi ca profesionalism, şi ca ambiţie, pentru un public care vrea scandal, violenţă şi manele. Societatea românească nu e făcută numai din spirite gregare. Există şi oameni civilizaţi, educaţi, care merg în bibliotecă, care intră la muzee, văd spectacole de teatru, se duc la concerte, călătoresc. Trebuie să investeşti în perspectivă.
Nu poate să nu ne îngrijoreze pe toţi ce se întâmplă cu cultura. În Ministerul Culturii nu s-a întâmplat nimic de mulţi ani. Televiziunea Română a desfiinţat „TVR Cultural”. Teatrelor li s-au diminuat fondurile şi asta se reflectă în spectacolele din ce în ce mai sărăcăcioase. Multe dintre festivalurile de anvergură probabil nu vor mai avea loc. Presa scrisă aproape că nu mai există. Iar zilele acestea, semnalăm cu îngrijorare derapajul către profilul radiourilor de tip comercial al principalului post de radio public, „Radio România Actualităţi”, ale cărui misiuni de bază sunt şi trebuie să rămână informarea şi educaţia. Cum ar putea fi salvată cultura, singura cu care ne-am putut mândri şi ne mândrim încă în afară? În vizita de acum câteva zile a prim-ministrului Franţei, Jean-Marc Ayrault, acesta a venit însoţit, în delegaţia oficială, de regizorul Radu Mihăileanu şi de omul de teatru George Banu, demonstrând ce loc acordă culturii, vorbind la superlativ despre ceea ce au însemnat personalităţile culturale româneşti pe teritoriul francez. Din păcate, politicienii noştri fac tot ce le stă în putinţă să o reformeze. Din păcate, azi interesul pentru cătuşe este mai mare decât cel pentru cultură.
Faptul că am început “reforma” Televiziunii Române în 2012 cu desfiinţarea postului de cultură este deplorabil. Aici este un cerc vicios. Directorii celor două posturi importante au reproşat faptul că aceste emisiuni nu au audienţă. Şi eu spun că au dreptate întrucâtva pentru că emisiunile nu sunt profesioniste şi nu trezesc interesul publicului. Iar cea de a doua explicaţie este că publicul român este cel mai prost consumator de cultură din Europa, conform statisticilor. Dar, repet, televiziunea publică este obligată să creeze un mare program naţional de educaţie. Mass-media din România a ajuns la mâna anumitor grupuri de interese politico-financiare. Din punct de vedere artistic, în privinţa numărului spectatorilor de teatru am ajuns în coada Europei, ca să nu mai vorbim de sălile de concert – am rămas la Ateneul Român... De 20 de ani guvernele şi toate primăriile promit... Şi în Occident sunt programe de cancan la televiziune, dar sunt şi multe emisiuni serioase, făcute cu ştiinţă şi cu clasă. Pentru că există şi un public pentru emisiunile de substanţă: culturale, istorice, politice, economice... La noi apele s-au amestecat. Eşti surprins să vezi în prime time amorurile unei fete care nu se ştie cine este sau ale unui gigolo care a mai făcut o cucerire. Este o disperare pentru audienţă, pentru că în funcţie de ea se obţine publicitate. În momentul actual, Ministerul Culturii are cel mai mic buget din istoria lui. Este subfinanţat. Şi mă aşteptam ca o nouă guvernare să vină cu o altă viziune asupra lumii româneşti, dar, din păcate, auzim aceeaşi placă: nu avem bani pentru cultură, pentru sănătate, pentru educaţie. Dar avem bani de pierdut în autostrăzi fictive. Cu miliardele care s-au plătit la Bechtel puteam să facem vreo zece spitale, nu ştiu câte săli de concerte, şcoli sau grădiniţe… Şi nimeni nu e tras la răspundere pentru pagube. Totdeauna se pleacă de la acest imbold al urgenţei: e urgent să facem o autostradă, e urgent să.... Politica este o competiţie pe viaţă şi pe moarte pentru resurse. Este şi o incapacitate profesională a oamenilor noştri politici. Politicienii noştri nu sunt capabili să imagineze din punct de vedere financiar sau din punctul de vedere al fiscalităţii o strategie care să ducă la o aşezare corectă a culturii. Românii o duc prost pentru că au nişte politicieni proşti. De cele mai multe ori, politicianul invitat la televiziune este un mistificator care încearcă să-ţi inducă ceva, să te vrăjească şi, în general, să-ţi trimită mesaje bine ticluite de la partid. Vine cu lecţia învăţată şi îşi spune povestea, transmite mesaje fără legătură cu realitatea. Îi cunosc destul de bine pe politiceni, nu am niciun dubiu asupra agendei lor, care este privată şi nu publică.
Vezi România ca o pradă?
Tot interesul pe care ţara aceasta l-a stârnit în ultimii ani în Occident a fost pentru resursele ei. Diferite companii puternice, mari din străinătate au venit aici nu ca să ne servească, să ajute ţara aceasta să devină mai repede europeană, ci ca să facă profit, să acapareze aceste resurse în beneficiul propriu. Toate aceste lucruri ţin de interesul unor mari trusturi internaţionale. Sigur că n-o să vină în România să facem noi profit. Sunt un mare admirator al polonezilor, care au ştiut să-şi negocieze intrarea în Uniunea Europeană până în ultima clipă. Politicienii români nu fac acest lucru. Stau ca nişte slugi la Bruxelles, cu capul plecat, şi acceptă tot ce li se spune. Mi se pare condamnabil.
Sunt un alergător de cursă lungă
Alături de fiica sa, Roxy
Ai participat la viaţa politică, începând cu manifestările din 21-22 decembrie 1989, devenind o personalitate a societăţii civile. Ai fost deputat în Parlamentul României, liderul Grupului parlamentar PAC. Trăieşti senzaţia că partidele trimit în faţă oameni de slabă calitate? Clientela trebuie servită? Afirmai: Azi avem „justiţie de troc”.
Am fost în Piaţa Universităţii, am făcut nişte gazete, am fost vicepreşedinte al Alianţei Civice, am fost deputat, dar am renunţat. Acum n-aş intra în politică pentru că văd acest spectacol jalnic. Secretul politicienilor este acela de a spune celor care îi ascultă ce vor ei să audă. Detest acest lucru. Prefer să spun ce cred că este adevărat. Sunt un alergător de cursă lungă. Îmi petrec ziua adesea şi câte 16 ore în faţa foii albe de hârtie. Mă interesează să dau o informaţie care să aibă acurateţe şi rigoare. Nu cred că în România democraţia a câştigat pariul pe următorii 100 de ani. La noi, conflictul democraţie-dictatură, autoritarism-toleranţă nu s-a tranşat „for ever”. Societatea noastră este numai aparenţă. Este faţadă şi în spate este ca la teatru. Nu există zid, apartamente, lift... E gol. Societatea civilă a rămas la organizaţiile din 1990. Nu mai fac politică. E o viaţă a efemerului. Ce există astăzi nu mai este mâine. Politica are multă adrenalină şi la această agitaţie continuă eu nu m-am putut adapta.
Dar, pe vremea când erai implicat în politică, în Parlament erau mult mai multe personalităţi, ca Alexandru Paleologu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ion Diaconescu...
Da, erau unii care proveneau din vechile elite din anii ‘40, oameni care trecuseră prin închisoare sau care avuseseră carieră. Acum cred că e prea multă pleavă, prea mult produs al tranziţiei.
Mă întreb cât este de implicat Serviciul Secret în ICR
La Salonul de Carte de la Paris, alături de Matei Vişniec
Cum apreciezi ce se întâmplă acum la Institutul Cultural Român?
Pe timpul lui Patapievici, cei înregimentaţi în tabăra lui Băsescu au beneficiat de fonduri - sinecuri, burse, traduceri, călătorii - la discreţie. Institutul a fost politizat, a fost condus vreme de 7 ani pe acest sistem i-aş spune de gaşcă. Dar trebuie văzută şi partea plină a paharului. Patapievici a dat ICR-ului dinamism, a scos la suprafaţă tineri manageri culturali, care au făcut treabă, directori de Institute Culturale din Europa, unii dintre ei foarte capabili. A fost un demers care s-a profesionalizat foarte repede. Dar aş mai aminti şi că ICR a avut un buget enorm, pe care guvernarea Ponta l-a redus cu o treime, şi probabil că va mai tăia, ceea ce mi se pare scandalos pentru că la cultură trebuie să dai bani, şi mulţi, nu să iei bani. ICR din perioada 2005-12 a fost subordonat direct Preşedinţiei. Asta a făcut ca Institutul să fie lăsat în pace să lucreze. Din păcate, profesorul Marga în câteva luni nu a avut timp să demonstreze nimic. El a condus Universitatea de la Cluj mult timp, era conectată în lumea universitară europeană. Dacă ar fi fost lăsat în pace, şi el ar fi avut o şansă să realizeze ceva la ICR. Cu el s-a procedat nu tocmai elegant, nici când a fost debarcat de la Ministerul de Externe. Nu ştiu de ce nu s-a vindecat de politică. Vara trecută, Crin Antonescu mi-a propus să fiu directorul ICR şi nu am acceptat. Toată lumea vede ICR-ul ca un fel de cloşcă cu puii de aur. După părerea mea, primul lucru care trebuie făcut este să fie depolitizitat şi scos de pe câmpul de bătălie. Cred că este greşit faptul că acum are trei subordonări: Externele, Ministerul Culturii şi Comisia Senatorială. Într-o structură administrativă trebuie să ştii cine e şeful. Ar fi trebuit ca Marga să spună câţi politicieni i-au cerut să le angajeze favoritele, pupilele, protejaţii... Mă întreb cât este de implicat Serviciul Secret în ICR. N-am văzut nicio poziţie oficială, ICR nu dă niciun răspuns... Eu cred că şef la ICR nu trebuie să fie o personalitate publică, culturală, cu prestigiu, pentru că ea ar transformă inerent ICR într-un câmp de bătălie. Prefer pe cineva care nu are o imagine publică, dar care e un bun manager cultural. Şi mai cred că directorul ICR-ului nu trebuie să facă parte din nicio gaşcă. Ştii bancul!? La ce se pricep cel mai bine românii? Să facă o gaşcă!
“Zădărnicie?! Nu poţi să pariezi niciodată pe cărţile tale”
Împreună cu Mircea Dinescu
Revenind la literatură, de ce această călătorie a ta în imaginar? În ultimul roman, „Skepsis”, o carte halucinantă, scriai: „Pentru a exista lumea trebuie întâi povestită”. De fapt, cartea este o meditaţie despre curgerea timpului. Cum trăieşte scriitorul Stelian Tănase această metaforă în 2013?
Am studiat filosofia, dar nu am o minte speculativă. Am rămas însă cu câte ceva din facultate totuşi, de exemplu – care sunt problemele fundamentale ale filosofiei. Discuţia se referea la raportul dintre existenţă şi conştiinţă, problemă pe care am întors-o pe toate feţele toată viaţa. „Skepsis” este un roman plecând de la această întrebare. Este o trimitere la George Berkeley, arhiepiscop de Canterbury, care a acordat prioritate conştiinţei faţă de existenţă. Nici un roman nu e o cercetare ştiinţifică, e ficţiune. Dar prin intermediul istorisirii şi al caracaterelor pun întrebarea dacă nu cumva conştiinţa precede existenţa, adică o creează. Or, lumea, ca să existe, trebuie întâi povestită. Povestea este elementul primordial într-un roman. Dacă ea nu există, romanul, cu personajele şi universul pe care îl creează, nu există. Istorismul mi se pare de neocolit, deşi nu îl agreez ca principiu. Timpul nu există, aşa cum îl ştim noi – trecut, prezent şi viitor. El este ca o sferă: poţi, din orice punct, să ajungi în orice punct. Noi definim timpul prin evenimente, ele sunt semnele curgerii timpului, dar nu timpul.
În acest roman te ocupi şi de istoria imperiilor.
M-am întrebat cum se prăbuşesc asemenea construcţii colosale, care par eterne, ca imperiul rus, habsburgic, bizantin, otoman. Imperiile pot să stăpânească orice: oameni, animale, oraşe, dar nu şi timpul. Timpul este ca un vierme care mănâncă un măr. Chiar dacă omori viermele, mărul trebuie să îl arunci. Ideea este că timpul nu poate fi stăpânit de nicio construcţie omenească. Este ceva care devorează şi până la urmă timpul pe care nu-l vedem distruge şi creează în acelaşi timp totul.
Mi se pare că eşti cam pesimist. Într-un alt roman afirmai: „Scrisul e un exerciţiu al zădărniciei şi al singurătăţii”. De ce?
Ca să scrii nu poţi să stai într-un birou înconjurat de alte persoane. Nu poţi să ai nici o viaţă mondenă, nici o existenţă prea activă sau familie. Trebuie să stai singur şi să aloci timpul tău scrisului. În plus, cine scrie azi e bun de dus la balamuc. Pentru că îşi mănâncă viaţa, îi trece timpul. Stau la lucru (scriu un nou roman) de la primele ore ale dimineţii, în faţa computerului. Să fii scriitor înseamnă să nu-ţi trăieşti viaţa. Unii poate îşi scriu cărţile pe genunchi, la cârciumă, în tren. Asta nu înseamnă că nu au talent, ca Henry Miller, Mateiu Caragiale sau Céline. Zădărnicie?! Pentru că nu poţi să pariezi pe cărţile tale. Unele vor dispărea în neant sau poate vor rămâne câteva exemplare într-o bibliotecă, dacă vor mai exista biblioteci. Sau dacă limba română va mai exista peste 4-5 generaţii. Sunt sceptic... Peste 100 de ani vor fi cel mult 10 milioane de români. Poate cineva îţi va deschide cartea şi, grăbit, între două sandviciuri şi un telefon, va răsfoi scrierea ta. Or, asta îţi dă sentimentul că e zadarnic ce faci. Scriitorii se lasă uneori orbiţi. Scriem cartea, o ducem la editură, te încălzeşte când o ţii în mână ca pe un obiect palpabil, te bucuri de lansare, atunci când o vezi în rafturile librăriei. E o iluzie. Nu realizezi zădărnicia acestei vanităţi stupide - de a fi autor. Azi, în România, un scriitor nu e nimic... e un homeless. Lumea nu citeşte. Dacă se vând 1.500 de exemplare nu ştiu dacă măcar 500 o citesc. Mulţi iau cartea şi o ţin în bibliotecă sau o primesc cadou. E şi o contradicţie. Sunt adeptul lucrurilor solide, temeinice. Nu suport lucrurile care dispar mâine. Nu pot să mă concentrez pentru asemenea lucruri. Zădărnicia aceasta mă face anxios, uneori îmi dă insomnii. Oricum, scrisul este zădărnicie. Să stai în casă cinci ani, să scrii o carte şi apoi să apară două-trei cronici şi nimeni să nu te întrebe sau să-ţi dea un telefon să-ţi spună: „Ţi-am citit cartea, e bună sau e proastă”! Dar trebuie să rezişti în lipsa oricărei satisfacţii exterioare – recunoaştere, premii, bani, călătorii, traduceri, public, tiraje. Scrisul este un exerciţiu cu propriile tale emoţii, cu propria ta psihologie. Sunt învăţat să rezist. În anii ‘80 am avut probleme mari cu Securitatea şi cu cenzura. Două romane, “Playback” şi „Corpuri de iluminat”, mi-au fost refuzate, am fost interzis. Or, raţiunea de a fi a unui scriitor e să îşi vadă cărţile publicate, citite. Am rezistat, nu am trăit sentimentul că destinul meu de scriitor depinde de Securitate şi de cenzură. Povestea se juca pe alt plan. Şi acum îmi scriu cărţile la fel, în afara contingentului, a circumstanţelor. Sunt un părinte denaturat, nu mă interesez de ce se întâmplă cu ele. Ele nu circulă în milioane de exemplare cum se întâmplă cu un bestseller în Occident. Mi-ar plăcea. Dar cărţile au destinul lor, pe care niciodată nu îl cunoşti. Eu încerc să produc la un an-doi câte un miracol, aşa mi-ar plăcea mie să consider o carte. Când nu ştii să răspunzi la întrebarea „la ce bun o nouă carte” e miracol că mai scrii.
Cartea „Clienţii lui tanti Varvara” pare un scenariu cinematografic. Galerii de portrete, bazate pe mărturii de epocă şi pe dosarele întocmite de Siguranţă. Erai un romancier care opera cu personaje reale: Panait Istrati, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Belu Zilber... Te-ai gândit ca ele să urce pe ecran? Cine este de fapt tanti Varvara? Te întreb asta pentru cititori.
Tanti Varvara nu e un bordel cum au crezut unii. Este Siguranţa. S-a tradus în Statele Unite, în Anglia, în Spania, poate din cauza acestei confuzii... Clienţii ei erau comuniştii din Interbelic. Un producător mi-a propus să facem un serial pe seama acestor întâmplări şi destine. A rămas la propunere. Mi-ar plăcea să ecranizez „Moartea unui dansator de tango”...
În roman, străbat strălucirea şi mizeria Bucureştilor anilor ‘40, un oraş care dansează deasupra unui vulcan. Acolo evoluează prostituate, artişti de variete, gangsteri, agenţi de bursă neagră, poliţai, vulg şi boieri. Ţi-ai imaginat nişte actori anume în aceste roluri?
Am imaginea lui Gogu Vrabete zis Tango, dar ar trebui făcut un casting pentru că este un rol foarte greu iar eu nu cunosc bine noua generaţie de actori. Îl văd ca pe Belmondo tânăr, cel din filmul lui Godard, din ‘59, cu Anna Karina, „Cu sufletul la gură”.
Am încercat să readuc la viaţă fantomele Bucureştiului
Ai revenit tot timpul, în romanele tale, asupra Bucureştiului...
Am cu Bucureştiul o relaţie de iubire şi de ură. Detest acest oraş din toată inima, dar îl iubesc în acelaşi timp. Pentru mine este un dat. M-am născut în el. Sunt născut în Obor, pe strada Avrig. Am copilărit în spatele Halelor, în curtea bisericii Sfântul Nicolae. Oborul e Câmpul lui Heliade. De altfel, cartierul e plin de amintirea lui. Apoi am copilărit la Bariera Vergului, pe unde copilărise Delavrancea. Bucureştiul este „sosul” în care trăiesc de 60 de ani. Am vrut să plec în 2008 din ţară. Am avut câteva burse, „Fullbright” în 1997, de exemplu, în Statele Unite... Aş fi putut rămâne acolo.
De altfel ai şi scris „LA vs NY. Jurnalul american”... Care zone ale Bucureştiului te fascinează?
Nu poate nimeni să-mi scoată Bucureştiul din cap. Şi acum scriu un roman care este esenţial bucureştean. Oraşul este plin de drame, de istorii. Sunt copleşit de oraş. Sunt zone pe care le iubesc, ca Strada Plantelor - Sf. Ştefan - Armenească. Mă duc câteodată pe strada Avrig şi mă plimb. Sau, aici unde locuiesc, în Filantropia, unde trăiesc de 30 de ani, numit odată „Mahalaua Dracului”. Era odată, până în anii ‘80, la „Hanul Galben”, unde Nicolae Filimon avea o livadă. Mă revendic din Nicolae Filimon, pentru că primul roman românesc care mi-a plăcut a fost „Ciocoii vechi şi noi”.
Personajele lui, ca Dinu Păturică, sunt asemănătoare cu personajele tranziţiei de azi.
E plină realitatea românească atât de Dinu Păturică, cât şi de Andronache Tuzluc şi de Didina. Am această relaţie complicată cu Bucureştiul şi romanele mele îşi trag seva de aici. Din păcate, puţini sunt interesaţi de istoria oraşului, a cartierelor lor... Nici oficialităţile nu excelează. Gândiţi-vă cât de interesantă este istoria Bisericii Sfânta Vineri. Aş face povestea Văcăreştilor şi trama ei în timpul lui Ceauşescu şi după... Ar fi trebuit restaurată urgent după 1989. Biserica Ortodoxă nu e interesată. Nu ştiu de ce.
În cartea „Athenée Palace”, cunoscuta scriitoare Olivia Manning povesteşte că partea minunată a Bucureştiului interbelic exista în jurul hotelului, ca într-un cerc tras cu compasul. Ca realizator al unui episod despre această zonă, ce gândeşti?
Foarte multe personalităţi au tras la Athenée Palace. Hotel de lux, loc de întâlnire pentru capete încoronate, prim-miniştri, ambasadori, generali, scriitori, diplomaţi, şi dive, dar şi pentru escroci internaţionali, cocote şi mai ales pentru spioni. În ziua căderii Parisulului, contesa Rose de Waldeck se cazează la hotel Athenée Palace din Bucureşti. Ea venise aici să scrie despre ce se întâmpla în Europa. A ales cel mai bun loc de observaţie, o ţară la răscruce – între Rusia şi Balcani. Lucra pentru „Newsweek”. România nu era ocupată şi avea relaţii diplomatice cu toate ţările aflate în conflict. A locuit aici 7 luni, interval în care România a trecut prin cele mai tragice clipe. John Reed, cel care a scris „Zece zile care au zguduit lumea”, afirma în 1916 că Bucureştiul are cele mai multe prostituate. Adevărul este că trebuie să fii idiot să vezi România numai de la Athenée Palace. România nu e numai Calea Victoriei. România e şi cea de dincolo de Bucureşti, acolo unde ţăranii trăiau încă în bordeie, fără lumină electrică, fără apă şi erau încă în Evul Mediu. Şi azi e cam la fel. Ţăranii români trăiau tradiţia, obiceiurile, lucrurile acestea vechi ca într-un mare ceremonial. Ei şi cerul. Aceste lucruri veneau de sute de ani, deja se cuantificaseră. Comuniştii au distrus totul, mă refer la civilizaţia rurală, la elitele ţărăneşti. I-au transformat in navetişti, nici ţărani, nici muncitori. Nu mai avem acele elite ţărăneşti, nici pe cele urbane. Ce avem azi e altceva. România era o ţară a contrastelor ca şi azi. Dacă voiai să vezi numai Calea Victoriei, Palatul Regal, Ateneul Român, Fundaţiile Regale, restaurantul Cina, Casa Capşa, Hotelul Continental, vedeai o Românie pe care o puteai întâlni peste tot, la Paris, la Roma, la Viena, cu cafenele de lux, cu diplomaţi, ziarişti, cucoane frumoase şi luxos îmbrăcate. Dar ca să vezi Bucureştiul, trebuie să te duci şi spre mahalale. Mahalaua Buzeşti-Griviţa era un fel de Montmartre sau Montparnasse - boem, un amestec de studenţi, de negustori, de curve, de cârciumi, de intelectuali şi artişti. Acolo au stat Iorga, Eminescu, Saligny... Era o lume fabuloasă pe care am reînviat-o în „Moartea dansatorului de tango”. Am încercat să readuc la viaţă toate aceste fantome. Între timp zona a fost demolată.
Istoria o fac elitele
Ştiu că predai la Universitate, la Facultatea de Ştiinţe Politice, un curs despre elite, la nivel doctoral. De altfel, ai semnat şi câteva volume, ca „Elitele şi societatea”, „Zei şi semizei la început de secol” şi „Anatomia mistificării”, un proiect capabil să absoarbă total un scriitor. Ce rol joacă elitele intr-o societate?
Totul. Fără ele nu se face nimic. Marx credea că masele au acest rol. S-a înşelat copios. Dacă propaganda comunistă ne-a băgat pe gât că masele fac istoria, eu va spun că nu. Istoria o fac elitele, marii intelectuali, marii scriitori, marii gânditori, liderii politici, marii savanţi. Ei duc omenirea înainte, inventează, dau teorii, creează motoare, celule stem. Mă adresez celor care înţeleg şi îşi asumă acest lucru. Elitele româneşti au avut o situaţie foarte dificilă. În ţara asta n-a durat nimic. La o generaţie, la două, totul s-a luat de la început. Ba o ocupaţie străină, ba un cutremur, un război, epidemii de ciumă sau holeră, incendii, secete, inundaţii devastatoare. Nici secolul XX nu a făcut excepţie. A avut două războaie, ocupaţii străine, holera din 1913, cutremure în 1940, 1977. Elita politică care se formase de pe la 1848, şcolită şi cu educaţie occidentală, a fost distrusă o sută de ani mai tîrziu. Când spun elite nu mă refer numai la vârfurile intelectuale sau la cele politice, ci la o stratificare socială. Şi la sate întâlneai o elită: câţiva ţărani, preoţi, doctori, învăţători... Erau familii înrădăcinate în locul respectiv de sute de ani. Era o elită care ducea în spate istoria României dintotdeauna. Ea a fost distrusă în timpul ocupaţiei sovietice, apoi în anii 1960-‘89. În „Anatomia mistificării”, asta a fost tema - distrugerea elitei intelectuale. Pentru asta am reconstituit procesul intentat lotului “Noica-Pillat”. Sunt interesat de felul cum a fost ea distrusă în puşcăriile româneşti, dar şi prin sistemul de educaţie, şi prin persecutarea acestor elite. Nu au putut să publice, să-şi menţină catedrele la facultate, să călătorească. Izolaţi de Occident, de mediul extern, închişi, erau mai fragili, mai uşor de manipulat şi de împins într-o direcţie sau alta. Într-un cuvânt, „reeducaţi”. Ce era obligatoriu erau declaraţiile publice de fidelitate faţă de regim. Regimul a urmărit să-i împiedice să se constituie într-o dizidenţă, a vrut să-i reducă la tăcere, să-i atragă în diferite forme de colaborare pe cei mai influenţi. Era spălarea creierelor. Distrugerea elitelor sub comunism a fost un fenomen deplorabil, o tragedie pentru poporul român. Problema e că nu am reuşit să constituim altele. Avem o „elită” politică deplorabilă, incapabilă să rezolve problemele României. România este astăzi într-o situaţie dramatică în primul rând din cauza clasei politice. Ea a avut decizia, resursele, mijloacele de a da legi, de a crea instituţii. Ce-a făcut?! O cursă continuă, mai bine de 20 de ani, pentru a se îmbogăţi. Nu au dat deloc o bună guvernare. N-au asta în cap, nici nu ştiu şi nici nu vor s-o facă. Odinioară, când intrau în politică, Bălcescu, Rosetti, fraţii Goleşti, Carp, Brătienii aveau o avere, mai mare sau mai mică, făcută în sute de ani de famiiile lor. Intrau în politică pentru binele public. Şi-l făceau, era mari patrioţi. L-au avut şi pe marele rege Carol, care a arbitrat conflictele naturale din clasa politică. Aceia erau oameni care aveau o cultură făcută în Occident, erau oameni cunoscuţi, cu autoritate. Diferenţa între acele elite şi clasa politică de astăzi este enormă. Astăzi te uiţi în Parlament şi vezi mulţi Neica Nimeni. Sunt oameni de pripas, fără biografie.
Chiar şi în comunism, îmi aduc aminte de elita medicală, care a dus faima şcolii de medicină românească, dar care avea şi o cultură formidabilă. Medicii erau melomani, citeau enorm, ştiau filosofie. Aşa erau profesorii Juvara, Hortolomei, Alfred Rusescu, Ana Aslan, Arsene, Lupu, Trestioreanu...
Erau formaţi înainte şi şi-au păstrat poziţiile pentru că erau necesari. Tovarăşii din CC al PCR doreau să fie bine îngrijiţi. Aşa au supravieţuit. Dar prin anii ‘70, odată cu dispariţia acestei mari generaţii, lucrurile s-au stricat. Sistemul de clan, de clică care există şi azi atunci a apărut. Sistemul corupt comunist nu a dispărut în ‘89, aşa cum ne închipuiam noi că se va întâmpla. Membrii acestui sistem şi-au continuat privilegiile pe care le-au transmis familiilor lor. România este azi în metastază. Unde te duci, lumea e nemulţumită, e frustrată, nu se ajunge cu banii, are prea multe griji şi nu are soluţii. Nici nu mai ies din casă, nu-mi face plăcere, tristeţea oamenilor mă deprimă.
Răul este ireversibil şi durează
La lansarea volumului Moartea unui dansator de tango
Te-ai ocupat de avangarda românească şi, totodată, ştiu că eşti pasionat de artă. Atunci când mergi în străinătate, stai ore întregi la coadă pentru a intra într-un muzeu. Ce se întâmplă cu piaţa de artă la noi?
M-a interesat avangarda românească pentru că mi s-a părut că românii, într-un moment în care ţara era defazată faţă de Europa, s-au plasat în prima linie cu arta occidentală. Cultura română a făcut atunci un salt peste timp şi s-a aliniat la tot ce era nou, trecând dintr-un trecut tradiţionalist în atmosfera europeană a vremii. Erau nu numai pictori, dar şi scriitori. De la Tristan Tzara la Eugen Ionescu, la Gherasim Luca, Benjamin Fundoianu, Victor Brauner. Aş spune că a fost un şpagat peste o prăpastie. Venirea lor în Occident a iscat întrebarea: Ce ţară este cea care i-a produs? Anticariatele, după ‘89, au început să fie răscolite în căutarea ediţiilor publicate de micile edituri de avangardă, ce se vând astăzi la mii de euro un exemplar. Multe din aceste lucrări au fost cărate în Occident cu vagoanele. Colecţia mea? Nu e chiar o colecţie. Cu atât de mult cenuşiu în jurul meu, am încercat să mă înconjor de lucruri frumoase, de tablouri, tapiserii, vitralii... dar nu am avut resurse să constitui o adevărată colecţie. Dacă aş avea resurse, aş construi o galerie de artă modernă românească la Bucureşti. Cu Ţuculescu, Horia Damian, Cojan, Doru Bucur, Piliuţă, Alin Gheorgiu, Bernea etc., expuşi tot timpul pe simeze. Cu 2-3 mari restrospective pe an, cu pictorii cei mai noi. Un colecţionar, astăzi, la Bucureşti poate să cumpere puţine lucruri interesante: icoane, mai ales ruseşti, şi covoare aduse de la Istanbul. Mai găseşti, dacă ai noroc, arta interbelică din zona avangardei, desene de Brauner, Marcel Iancu, Maxy, Perahim. Dar, din păcate, a apărut o falsificare masivă a acestor autori. Pentru că nu poţi conta pe experţii pe care îi avem, care închid uneori ochii, din păcate, şi dau certificate de autenticitate când nu e cazul. Chiar şi la licitaţii apar falsuri. Nimeni nu le opreşte. E nevoie de o expertiză foarte serioasă. Bucureştiul a devenit interesant în piaţa de artă după revoluţie mai ales prin avangardă. În ultimii ani însă a sărăcit, anticarii nu prea mai au ce să vândă şi atunci la ce recurg? La marfa dubioasă, la falsuri, la lucruri fără valoare. Dar sunt şi negustori serioşi şi de aceea, când cumperi un tablou, trebuie să te uiţi din ce prăvălie îl iei, de la cine.
“Lui Caragiale îi sunt dator vândut”
Împreună cu fiica sa
Ce semnifică această simbolistică a numelor din romanele tale. Iată câteva din “Skepsis”, ultimul tău roman - Isaia Grămăticul, Dănilă Zbanţ, Zacca Păsărarul, Jenel Borfaşul.... Cum le inventezi?
Încerc ca numele să se potrivească cu personajul. Încerc să potrivesc numele cu cariera, cu profilul, cu rolul pe care îl joacă în poveste. Numele nu e o întâmplare. Sunt nume mai solemne, unele mai prietenoase, porecle... Am liste întregi de nume. În viaţă nu e aşa. Tănase e un nume de meşter din mahalaua Obor.
În „Jurnalul american”, scris în urmă cu 16 ani, notai nişte lucruri valabile şi azi. „Fiecare încearcă să se caţere pe ceva. Adesea, calomnia, indiscreţia, zvonul servesc de minune. Nu numai intelectualii trăiesc din colportări. La fel se întâmplă şi între jurnalişti şi politicieni. Umblatul în scrisori, jurnale, în amintirile cuiva nu e mai puţin o practică răspândită. Mai nou se umblă şi în computer pentru a găsi mesaje compromiţătoare”.
Eram la New York. Fragmentul se referă la lumea românească de acolo. Era un scandal enorm leagat de biserica Sf. Maria. Am văzut un spectacol hilar, homeric, nişte oameni căţăraţi pe mese, pe scaune care se băteau, se înjurau în biserică, un popă urla şi se ruga ca să-l audă lumea şi să înceteze măcar câteva minute. Se acuzau că erau securişti, că furaseră banii, de imoralitate. Defectele noastre se vedeau mult mai clar pe teren străin. Ne place să ne tăvălim ca porcii în mocirlă. Am dus România de aici acolo.
Romanele tale sunt la fel de reale ca şi scrierile lui Caragiale.
Eu sunt un caragialian. Mă revendic de la cronicarii munteni, de la Nicolae Filimon, iar lui Caragiale îi sunt dator vândut. E apoi figura lui Camil Petrescu, care m-a dominat în tinereţe. „Patul lui Procust” este cel mai bun roman românesc scris în secolul XX. Şi el era din Obor, era copil din flori. Eu nu sunt copil din flori, dar mama mea era şi înţeleg foarte bine această psihologie.
Ce te nelinişteşte în societatea de azi? Cehov se întreba: „Va putea un viitor radios să răscumpere minciuna josnică?”.
Nu. Răul este ireversibil şi durează. Nu se vindecă. Trece timpul, mai uităm, dar nu se vindecă. Din păcate, la noi, o spun cu mare tristeţe, oamenii îmbătrânesc urât. Situaţia stresantă pune o enormă presiune asupra oamenilor. Şi în străinătate oamenii sunt apăsaţi, dar ştiu să se bucure, să zâmbească. Citesc, călătoresc, lucrează până la bătrâneţe. La noi devin posaci, se înnegresc, se deprimă. E adevărat că sunt şi săraci, nu se ajung cu pensia. Dar nu ştiu de ce noi românii îmbătrânim urât şi prematur. Un român de 60 de ani este mult mai bătrân decât unul de 80 de ani din Occident, atât fizic, cât şi mental. Asta arată că lumea românească e foarte bolnavă. În perioada interbelică, românii arătau altfel (Neagu Djuvara făcea observaţia asta). Explicaţia: erau mai liberi, erau mai integraţi civilizaţiei europene.
Şi cu toate astea, de ce crezi că nişte oameni de talia prinţului Charles sau a arhiducelui Andreas von Habsburg-Lothrigen sunt pasionaţi de patrimoniul transilvănean, afirmând: „Aveţi o ţară extrem de frumoasă, cu uriaşe resurse”? Practic, două case mari ale Europei, Windsor şi Habsburg, şi-au dat mâna în inima Transilvaniei, la Archita, renovând case, biserici, înfiinţând un spital... Telespectatorii britanici, dar şi cei din întreaga lume au putut descoperi România într-un film documentar realizat recent de “Travel Channel” şi care îl are ca invitat chiar pe moştenitorul coroanei britanice, Prinţul Charles. „Wild Carpathia” prezintă partea “sălbatică” a României, punând accentul pe pădurile din Munţii Carpaţi, consideraţi unul din ultimele teritorii sălbatice din Europa.
Cred că sunt interesaţi pentru că au găsit România profundă, adevărată, nu cea din mass-media. Sunt un admirator al Prinţului Charles. Nu mi-a plăcut Diana, nu cred că a fost o femeie victimizată. Nu văd de ce se pasionează lumea atât după ea. În fine. Aceşti oameni din Occident, care vin din culturi foarte vechi, pot vedea mai bine că aici există valori. Noi suntem în pădure şi n-o mai vedem din cauza copacilor. Ei chiar preţuiesc aceste lucruri de la noi, de exemplu vechimea obiceiurilor şi a modului de trăi, puritatea. Sunt interesaţi de sufletul românilor, se întreabă cum au rezistat în timp în calea tuturor vitregiilor imaginabile. Mama îmi zicea, cu filosofia ei de româncă absolută, “Rabdă! Trebuie să rabzi! Trece totul!”. Aici cred că e secretul care îi fascinează pe oamenii ca prinţul Charles. Poate că englezii au început să vadă în filmele pe care le-a făcut Prinţul Charles nedreptatea care ni s-a făcut când Churchill ne-a „vândut” lui Stalin în octombrie 1944, la Moscova. Nu îi fac neapărat o vină lui Churchill. Era premierul guvernului britanic şi treaba lui era să salveze Imperiul Britanic, nu România. Dar a ieşit cum a ieşit. Adică foarte rău pentru noi. Cred totuşi că un miracol românesc este posibil, dar până atunci mai avem de tras.
Ştiu că eşti regalist.
Da. Născut în ‘52, am trăit într-o republică bolşevică 38 de ani, apoi într-una de tranziţie încă 23 de ani şi constat eşecul acestei formule în istoria României. Citind ceva istorie, am văzut că modernizarea României şi perioada ei cea mai bună au început în momentul în care domnitorul Carol I s-a aşezat pe tron la Bucureşti. Au urmat decenii de dezvoltare şi modernizare, de prosperitate şi cultură, de învăţământ, care au ţinut până la alungarea regelui Mihai. Nu pot să spun că acea Românie era fericită, dar, comparând, a fost partea noastră de istorie cea mai bună. Ce concluzie pot să trag? Că ceea ce i-a fost benefic poporului român a fost monarhia. Cred că după revoluţie era bine să revenim la Constituţia din 1923 şi să-l aducem pe Regele Mihai pe tron. Era lucrul cel mai raţional. România ar fi fost altfel. Era exact ca în 1866, când s-a preferat în locul unui domnitor autohton ca Alexandru Ioan Cuza, un domnitor străin care aducea Bucureştiul la nivelul capitalelor europene, prin relaţiile de familie pe care le avea. El s-a aşezat, prin simpla lui prezenţă, în relaţii cu marile familii monarhice, cu Viena, cu Parisul, cu Berlinul. Asta a ajutat enorm România. Şi astăzi, am putea să ne aşezăm la masă cu cele mai puternice ţări - guverne, trusturi, bănci -, cu cei mai importanţi oameni politici şi să fim trataţi de la egal la egal. Dar cei care fac politcă în ţara asta nu vor să înveţe nimic din istorie.
România ca personaj
Aşa cum spunea Shakespeare, „lumea e un teatru”. Mi-a plăcut foarte mult spectacolul pe care l-ai realizat la Teatrul „Odeon”, „Misterul Sebastian”, în regia lui Felix Alexa, cu Maestrul Radu Beligan în rolul principal. Te-ai gândit să mai dai naştere unui asemenea spectacol?
A fost un succes de public extraordinar. S-a jucat numai cu sala arhiplină. Mai am proiecte, dar sunt greu de materializat într-o perioadă de criză ca aceasta. De altfel, spectacolul a fost sponsorizat de către persoane private şi găsesc că a fost un succes pentru că, iată, oamenii de afaceri s-au implicat în susţinerea culturii. Un alt lucru important a fost acela că l-am cunoscut îndeaproape pe Radu Beligan, care, în afară de un talent imens, are şi o energie extraordinară. Ai ce să înveţi de la el. Dar i-am redescoperit şi pe Marius Manole şi Rodica Mandache.
Cum te regăseşti şi cum începi să construieşti când începi procesul de creaţie. Mi-ai povestit că ai avut o perioadă foarte proastă şi nu ai putut să scrii în ultimul timp şi că acum lucrezi de dimineaţa până noaptea, mulţumit de rezultat.
Scriitorul este la fel ca un arhitect sau ca un medic înainte de a intra într-o operaţie. Ştie ce trebuie să facă. Însă, ca scriitor, niciodată nu ştii de unde apare acest miracol, scânteia. E posibil să fii într-un tramvai sau să citeşti o carte, poate să te impresioneze replica cuiva, se poate să fii cu nişte prieteni şi în momentul acela începe să-ţi bâzâie o idee la ureche ca un ţânţar noaptea şi acest detaliu începe să se îngroaşe, începe să crească. Se poate ca la început să nu fii foarte convins. Te întorci, pleci, iar te întorci, mai scrii o altă carte între timp...
Ce ai pe masa de lucru?
Bineînţeles, un nou roman. Ambiţia mea de ceva vreme este să scriu o serie de cărţi despre România ultimilor 20 de ani, un plonjeu în societatea românească de tranziţie, pe un fundal istoric. Ca în „Skepsis”, dacă vreţi, unde vorbesc de căderea Bizanţului, de Balcani, de legăturile noastre cu Rusia, cu Viena... România ca personaj. Primul roman deja l-am publicat în 2008, la “Polirom”, „Maestro”. O parte din serie este scrisă, primul în 1993-1994 - o poveste despre Revoluţie. Aş putea s-o dau la editură, dar nu sunt încă mulţumit, mai stau, am răbdare. Vreau s-o refac. Sunt nişte nuclee narative. Mă interesează o altă poveste, scrisă în urmă cu vreo zece ani, „Partida de vânătoare”. Cartea de acum e născută şi ea tot în urmă cu nişte ani. Am publicat un fragment în „The Guardian”, în 1999, m-am oprit, iar m-am întors... Îşi trage seva din contemporaneitatea mea. Nu m-a dus ca în „Skepsis” în urmă cu 500 de ani. De cele mai multe ori, în aceste romane nu e nimic din biografia mea. Îmi vine mai uşor să scriu poveştile altora. Îmi este mai uşor să scriu poveşti cărora le ştiu sfârşitul. Mi-e greu să scriu poveşti dintr-o lume deschisă, al căror sfârşit nu-l ştiu. Fac mai multe versiuni şi, până la urmă, una o public. Ce scriu acum e un roman care povesteşte, în aparenţă, despre viaţa unui căţel. Poate să fie câinele meu Jimy, un ciobănesc german cu care am o relaţie cu totul şi cu totul specială. Îl înţeleg din ochi, împart destule cu el. Mă însoţeşte de câţiva ani. În „Skepsis” am povestit o întâmplare reală de la Istanbul, din 1911. S-a dat ordin să se strângă peste 100.000 de câini şi să fie duşi pe o insulă unde au fost părăsiţi fără mâncare sau apă. Un adevărat masacru. Orhan Pamuk observa în cartea lui intitulată „Istanbul” că de atunci începe ghinionul acestui oraş. Sunt oripilat de ceea ce se întâmplă în România cu animalele. Sub pretextul unei povestiri banale despre viaţa unui căţel vorbesc despre cruzime şi violenţă în lumea noastră. Romanul care ar urma apoi ar fi „Partida de vânătoare”. Dar acolo e altceva, e un thriller politic.
În Elveţia
Crezi în destin? Spuneai că acesta ţi-a răsturnat viaţa de multe ori.
Sunt un fatalist şi cred că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Din cauza aceasta nu mi-e teamă de moarte. Am trecut în viaţă prin situaţii periculoase, cum a fost la baricada de la Universitate din 21 decembrie 1989, când s-a tras in multime.
Când vrei să te încarci, unde fugi de acasă?
Sunt îndrăgostit de Veneţia, iubesc Istanbulul, Fanarul, Bosforul. Îmi place Parisul, dar nu partea lui turistică. Îmi place foarte tare Londra şi respectul pe care îl au londonezii pentru trecutul lor. Viena, pentru bogăţia sa de muzee şi săli de concerte şi pentru cafenelele ei. Aş pleca şi mâine din ţară. Nu am făcut-o nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot pleca. Sunt un prizonier. Nu o fac pentru că îmi lipsesc mijloacele financiare.
La ce visezi?
Am impresia că România a devenit o ţară din ce în ce mai insuportabilă. Mă indignează şi faptul că oamenii la noi se mulţumesc cu foarte puţin şi că România este o ţară neputincioasă, îngălată. Avem pretenţii puţine faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi. Cei mai mulţi trăiesc fericiţi cu acel „lucrurile merg şi aşa”. Chestia e că nu merge deloc.
Şi, totuşi, la ce visezi?
Nu ţin minte visele când mă trezesc dimineaţa. Încerc să-mi imaginez ce am visat, scriind literatura pe care o scriu.

Niciun comentariu: